liberale, înlocuindu-le cu cele sclavagiste, pentru că între instituțiile unei societăți și raporturile ei de producție trebuie să existe neapărat o anume corelație și o concordanță lăuntrică. Asta se înțelege de la sine.
Au înțeles-o, firește, întemeietorii liberalismului nostru și de aceea liberarea țiganilor din robie și a țăranilor din iobăgie a și coincis cu introducerea instituțiilor liberale. Dar, după această schimbare a raporturilor de producere prin liberarea țiganilor și a iobagilor și prin prefacerea lor în lucrători liberi și după introducerea și a instituțiilor corespunzătoare cu aceste relații noi de producere, o altă problemă se ridica înaintea întemeietorilor statului liberalo-burghez român, o problemă mare, grea, vitală: e organizarea producției înseși a țării. E problema cea mai vitală, pentru că o țară, ca să trăiască, trebuie să producă, iară pe de altă parte această producție trebuie să fie organizată așa fel ca să corespundă cu instituțiile cele noi, căci în cazul contrar le compromite existența.
Să vedem cam în ce fel se putea face organizarea producției agrare — bineînțeles că pe atunci numai asta conta, pe atunci eram mai ales o țară eminamente agricolă —, să vedem deci cam în ce fel se putea face acea organizație a producției care să îndeplinească neapărata condiție de mai sus.
Să luăm de exemplu două tipuri de organizație, nu numai deosebite, dar chiar opuse: unul bazat pe marea proprietate rurală și altul pe cea mică.
În prima supoziție, marii proprietari rurali, foștii stăpâni ai clăcașilor, ar fi dominatorii producției. În acest caz, liberarea iobagilor s-ar fi făcut
