pe cari natura i-ar fi format, independent unii de alții, pe diferite puncte ale globului pămîntesc și-n diferite epoci, se știe că facultatea care alcătuește și care crează propriu zis omenirea în oameni: judecata, puterea de abstracție, chibzuirea, cu alte cuvinte facultatea de-a combina ideile, rămîne pretutindeni și totdeauna aceea-și, ca și legile cari determină diferitele manifestări ale facultăței despre care vorbim, așa-că nici o dezvoltare omenească nu poate avea loc împotriva acestor legi. Ceea-ce ne dă dreptul de-a socoti că fazele de căpetenie, observate în întăea dezvoltare religioasă a unui singur popor, au trebuit să se repete în dezvoltarea tuturor celorlalte popoare de pe pămînt.
Judecînd după relațiile unanime ale călătorilor cari au vizitat, din veacul al optsprezecelea, insulele Oceaniei, ca și după ale celor cari au pătruns, în zilele noastre, în interiorul Africei, cea dintăi religie, religiea tuturor popoarelor sălbatece cari s’au depărtat cît mai puțin de natură, a trebuit să fie fetișizmul. Fetișizmul înse nu-i alt-ce-va de cît religiea fricei. Iei ie cea dintăi manifestare omenească a acelei senzații de dependență, de atîrnare desăvîrșită, amestecată c’o instinctivă teroare sau groază, pe care o găsim în fondul întregei vieți animale și care, după cum am arătat, constitue raportul religios al indivizilor, chiar din speciile cele mai inferioare, cu-a tot puternica natură. Cine cunoaște înrîprirea ce-o îndeplinesc și întipărirea
