le lipsește acea putere de judecată care fixază sentimentul, determinîndu-i obiectul, și care preface acest sentiment într’o noțiune abstractă, în stare să se traducă în vorbe. Cu drept cuvînt s’a zis așa-dar că omu-i religios din natură: ie religios ca toate celelalte animale, dar numai iei, pe pămînt, are conștiința religiei sale.
Religiea, s’a zis, ie cea dintăi ivire a judecăței. Da, dar sub forma nejudecăței. Religiea, după cum am văzut, începe prin frică. Într’adevăr, omul, deșteptîndu-se la cele dintăi licăriri ale acestui soare lăuntric, care se numește conștiința de sine, și ieșind încetul cu încetul din piroteala magnetică, din acea existență în întregime de instinct pe care o ducea cînd se afla încă în starea de nevinovăție, de naivitate curată, cu alte cuvinte în starea de animal, născut dealtmlnteri, ca ori-ce animal, cu frica de această lume exterioară, care-l produce și care-l distruge, omul a trebuit să aibă neaparat drept cel dintăi obiect al născîndei sale judecăți însă-și această frică. Putem chiar presupune că la omul primitiv, la începutul deșteptărei inteligenței sale, această groază instinctivă a trebuit să fie încă și mai puternică de cît la celelalte animale: mai întăi pentru-că omul se naște mult mai puțin înarmat de cît celelalte animale și copilăriea lui durează mai mult: și apoi, pentru-că însă-și această inteligență, abiea ivită, fără să fi ajuns la un grad îndestulător de maturitate și de putere pentru a-și da samă și pentru a se folosi
