deosebi de cît două puncte reale : repedea dezvoltare a materializmului burghez și dezlănțuirea nețărmurită a vanităților individuale.
Pentru a pricepe această literatură, trebuie să-i căutăți rațiunea în transformarea care s’a îndeplinit în sînul clasei burgheze de la revoluțiea de la 1793 încoace.
De la Renaștere și Reformă pănă la această Revoluție, burghezimea, dacă nu în Germania, cel puțin în Italia, în Franța, în Elveția, în Englitera, în Olanda, fu eroul istoriei și reprezintă geniul revoluționar în istorie. Din sînul burghezimei, în cea mai mare parte, ieșiră liber-cugetătorii din veacul al cincisprezecelea, marii reformatori religioși din cele două veacuri următoare, și apostolii emancipărei otneneșii, printre cari de astă dată și cei ai Germaniei din veacul ai optsprezecelea. Singură burghezimea, firește sprijinită de simpatile și de brațul viguros al poporului care avea încredere-n iea, făcu Revoluțiea d n 1789 și 1793. Iea proclamă căderea regalităței și a Bisericei, frațiea popoarelor, Drepturile omului și ale cetățeanului. Ieată titlurile sale de glorie : astea-s nemuritoare.
După asta înse burghezi nea se despărțește. O parte însemnată de dobînditori de bunuri naționale, ajunși bogați, și sprijininiu-se de astă dată nu pe proletariatul orașelor, ci pe majoritațea țăranilor din Franța, ajunși și dînșii proprietari de
