în afară de iei, în popor, ci și-n iei, ca deprindere de-a simți și de-a cugeta, și firește dînșii o luară ca punct de plecare. Destul că cugetătorii aceștia nu făcură nici o teologie, cu alte cuvinte nu-și pierdură timpul să împace rațiunea născîndă cu absurditățile cutărui și cutărui Dumnezeu, cum o făcură scolasticii în evul mediu. Marii cugetători ai Greciei lăsară zeii în afară de speculările lor și se legară direct de ideea dumnezeirei, una, nevăzută, a tot puternică, eternă, cu totul spiritualistă, nepersonală. Metafizicii greci fură așa dar, mult mai mult de cît Ebreii, creatorii unui Dumnezeu creștinesc. Ebreii nu adaogară acestui Dumnezeu de cît personalitatea brutală a lui Iehova al lor.
Că un geniu sublim ca Platon a putut să fie cu totul convins de realitatea ideei dumnezeești, asta ne dovedește cît ie de molipsitoare, cît de a tot puternică ie tradițiea nebuniei religioase, chiar asupra spiritelor celor mai mari. De altminteri nu trebuește să ne mirăm, fiind-că chiar în zilele noastre, cel mai mare geniu filosofic care a existat de la Aristot și Platon, Hegel, s’a silit să pue ieară-și pe tronul lor transcendent sau ceresc ideile dumnezeești, a căror obiectivitate fusese dărîmată de Kant printr’o critică din nefericire prea metafizică, imperfectă. I-adevărat că Hegel s’a apucat în chip atît de nepoliticos de opera lui de restabilire în cît a ucis de-a binele pe Dumnezeu. Dînsul rîpi ori-ce caracter dumnezeesc
