gîndirea, pănă și pentru vorbirea omenească, care nu-i în stare să rostească de cît abstracții: nese-zizabili în timpul de față ca și-n trecut. Așa-că însă-și știința socială, știința viitorului, vrînd-ne-vrînd va urma mai departe să-i ignoreze. Tot ce avem dreptul să cerem de la aceasta, ieste să ne indice, în mod hotărît și fidel, cauzele generale ale suferințelor individuale, neapărat fără să scoată la o parte din rîndul lor jertfirea și subordonarea, din nenorocire foarte obicinuite și a-zi, jertfirea și subordonarea indivizilor vii, generalităților abstracte. Și tot o dată să ne arate condițiile generale necesare pentru emanciparea reală a indivizilor viețuitori în societate. Ieată menirea, ieată și marginele iei, în afară de cari acțiunea științei sociale nu poate fi de cît neputincioasă, de cît funestă. Pentru-că în afară de marginele acestea încep pretențiile doctrinare și guvernamentale ale reprezentanților, ale preoților iei patentați. Și-a venit vremea s’o isprăvim o dată cu toți papii și preoții: nu mai vrem de-aceștia, chiar cînd s’ar numi democrați-sociali.
Inc-o dată: singura menire a științei iestfe de a lumina calea. Dar numai vieața, scăpată de toate piedicele guvemamnntale și doctrinare și lăsată în deplinătatea acțiunei sale spontane, poate crea.
Cum s’ar putea împăca oare această nepotrivire ?
Pe de-o parte știința ieste neapărată organi-zărei raționale a societăței, iear pe de alta, incapabilă de-a se interesa de ceea ce-i real și viețuitor,
