materiea, spiritului. Și nemuițămiți numai cu această subordonare, aceștia fac ca materiea să purceadă din spirit, înfățișîndu-l pe-acesta ca pe creatorul materiei, pe care spiritul ar avea menirea s’o stăpînească. Deosebirea spiritului de materie știm că-i un non-senz. Noi nu cunoaștem și nu recunoaștem alt spirit de cît spiritul animal, privit în cea mai înaltă expresie a Iui ca spirit omenesc. Și noi știm că acest spirit nu-i de loc o ființă aparte, în afară de lumea materială, ci că, din potrivă, iei nu-i alta de cît propriea funcționare a materiei organizate și vii, a materiei animalizate și mai cu samă a creerului.
Cît ca să stăpînescă natura, în înțelesul metafizicilor, spiritul ar trebui să existe eu totul în afară de materie. Dar nici un idealist n’a putut încă răspunde la întrebarea: Materiea neavînd nici o margine, nici în lungime, nici în lărgime, nici în adîncime, și spiritul presupunîndu-se c’ar dăinui în afară de această materie care ocupă în toate senzurile cu, putință întreaga infinitatea spațiului, care poate fi locul spiritului, oare? Acesta, sau trebuie, să ocupe acelaș loc cu materiea, săfie exact răspîndit pretutindeni, ca și iea, și cu iea, să fie nedespărțit de materie, sau n’are cum exista. Dacă spiritul pur Ieste înse nedespărțit de materie, atunci dînsul ie pierdut în materie și nu există de cît ca materie. Ceea-ce ar fi tot una cu a zice că singură materiea există. Sau ar trebui să presupunem că, cu toate că nedespărțit de materie,
