Bine ziceà camaradul nostru, deoarece bătrânul Maxim mergeà prea departe cu latinizarea limbii românești; admirabilul profesor latinizà până și numele elevilor săi; de pildă, din Izvoranu făceà: Fontanino. Dar lipsa de respect, pentru morminte, a camaradului nostru, hotărî pe Conul Vasile să nu ne mai ducă la Bellu.
In schimb ne duse, foarte des, la Teatrul Național, de câte ori se jucau piese de ale lui Alecsandri, (cu sau fără colaborarea lui Millo). Astfel văzui, de pe atunci, Cocoana Chirița, Lipitorile Satelor, Florin și Florica, Cantonetele, etc.; astfel văzui și Banul Mărăcine, piesa lui V. A. Urechiă; Banul Mărăcine prin care se arătà, încă de pe atunci, cât de vechi sunt legăturile noastre cu Franța; astăzi Franța proslăvește pe Ronsard, marele poet francez, coborâtor din olteanul Banul Mărăcine.
Mai târziu, institutul V. A. Urechiă mărindu-se, se mută în vila Filipescu, lângă șosea și, încă mai târziu, mai departe, în vilele Gherghel, înconjurate, pe atunci, cu parcuri imense.
Cei cari au cunoscut pe V. A. Urechiă îl apreciază ca autorul mai multor scrieri românești și ca pe unul din cei mai aprigi propovăduitori ai culturei latine.
Effingman-Robert Grant, supus englez, venit în țara românească înainte de 1848 și Carol Davila, tatăl meu, venit în țară la 1853, atașat pe lângă rezidența diplomatică franceza, se căsătoriseră cu două surori, Zoe și Ana Racoviță-Golescu și erau, deci, cumnați.
C. A. Rosetti luase de soțiă pe Maria, sora lui Eff.
