Părintele Bimbirică și maica preoteasă

 

Nu cunosc eu pe românașul ăla, care cel dintîi a zis: „A tunat și i-a adunat”, că, zău! dacă ar fi mort, i-aș zice: „Dumnezeu să-l odihnească în rîndurile drepților“; iar dacă ar fi viu, să-i zic: „Bravo ție, om dezghețat! Fi-ți-ar gura aurită“. Și apoi nu cred eu, o dată cu capul, ca vreunul din d-voastră, români neaoși, să nu fi auzit o dată măcar, în viața d-voastră, zicătura: „A tunat și i-a adunat“.

Acuma să vă spui și eu că pe părintele Bimbirică și pe maica preoteasă, soția sfinției-sale, a tunat și i-a adunat.

Cele ce veți auzi, să nu care cumva să vă ispitiți a crede că le vorbesc de vreo pică ce aș avea pe părintele Bimbirică. N-am nici în clin, nici în mînecă cu sfinția-sa. Suntem departe unul de altul, cale ca de șase poște. Ne-am văzut de vro două sau trei ori, îmi pare, și atîta tot.

Părintele Bimbirică este, cum se zice, tîrt în cap, tîrt în picioare. La stat ca de doi coți, subțiratic, pițigăiat și șui tocmai ca o nevăstuică; la chip seamănă mă-si: nici tu firicel de mustață, nici tu pufuleț de barbă. Pesemne o fi mîncat din poama dracului.

Și aci părintele Bimbirică se potrivește cu zicătura

Drag îmi este neică spîn,

Că-i și tînăr și bătrîn,

Cind rîde parcă plînge.

Și așa și este. Te uiți la dînsul că pielea pe fața lui a început a se posmăgi; s-a smochinit; dară de tînăr, tînăr, n-are pe față nici neam de tulei de păr. Numai de pe piele 80 îl cunoști că e bătrînicios.

Cînd rîde părintele Bimbirică, căci rîde lesne, unde întinde o gură largă de-i încrețește pielea pe obraji, pe nas și pe la marginile de dinafară ale ochilor; și trebuie să bagi bine de seamă ce naiba face părintele: rîde ori plînge? La acestea adăugați niște ochi bolovănoși și d-asupra lor numai semne de sprincene, căci la dînsul sprincenele sunt ca în palmă și părul din cap lung, strîns la spate în chică, și iată chipul părintelui Bimbirică.

O așa pitcoace de om, văzîndu-l îmbrăcat cu anteriu și giubea lungă pînă în călcîie, strîns la piept și cu potcap, nu știu de ce, că te umflă rîsul și îți vine să-l arăți cu degetul și să zici că: pare că e un cîine cu oala în cap.

Părintele Bimbirică este învățător. A învățat cartea pînă la brîu și acum învață și dînsul pe copilași să cunoască buchile; este, adecă, institutor la clasa I a unei scoale primare.

Unii părinți d-ai copiilor își sperie prăsila cu părintele Bimbirică în loc de goga. Nu că părintele ar avea fiori; ferească Dumnezeu! dară pentru că așa este învățat românul să zămislească pe goga al copiilor dintr-un om care le bate lor la ochi.

Ș-apoi părintele propovăduiește copilașilor cît se poate de bine foloasele legii, datoriile lor cătră părinți și cătră ei înșiși. Să vă ducă Dumnezeu să-l auziți numai! Copiii bagă lesne la cap învățăturile lui; vezi că părintele nu doară de florile mărului a trecut și prin seminar. Numai să-l vedeți d-a minune!

D-aia și copiii, cari merg la școala părintelui Bimbirică, ies, tem cu învățătura, tem cu sfială de chipurile și cinurile bisericești.

Părintele Bimbirică stă bine; are două venituri: partea de la biserica unde slujește și leafa de la școală. Maica preoteasă știe una ca asta și d-aia se vede că și d-ei i cam cere mereu la mode.

Numai un lucru nu prea e plăcut părintelui. Fiind puțintel și putere trupească are cam puțină; nu poate, vedeți d-voastră, să-și scoată din capete cînd dă peste dînsul vrun zabrac. Nu că ar fi tocmai, tocmai toba bătăilor; [doar] că maica preoteasă îl surchidește, cîteodată, iar tovarășii săi de la biserică-i poartă pică pentru că cîștigă mai mult decît ei, și nu prea vor să-l ia cu dînșii, la zile mari, pe la enoriași.

Dară dacă părintele stăruiește să se folosească de drepturile sale, tovarășii îl fac să simță puținătatea trupului său. Așa ceva s-a întîmplat odată la o zi mare, cînd unul dintre preoți, un găligan, i-a scris pe obraz cele cinci degete uriașe ale lui.

Părintele Bimbirică voind să urmeze povețile Evangeliei, pe care o propovăduiește, și unde zice că: „dacă cineva te lovește peste un obraz, tu întoarce-i și pe celălalt“, ar fi voit, vedeți d-voastră, să o ia drept glumă,să o facă tăcută, să o lase în răsplata Domnului; dară maica preoteasă l-a pus pe foc, să tragă în gură la mitropolie împotriva unei astfel de înfruntări. De gura preotesei, așa a și făcut părintele și și-a dobîndit dreptul. Însuși judecata consistoriului a găsit cu cale că drept are părintele să umble cu tovarășii pe la vizite, deoarece își face la biserică toate datoriile. Și, adevărul vorbind, și-le face ca tot preotul.

Părintele Bimbirică primește să-l cinstească oricine va voi. Mă rog, nu este popă? Odată însă, cînd și-a luat leafa de institutor, nu știu cum l-a mușcat șarpele de inimă, că a cinstit și dînsul cu cîte o cafea pe doi din tovarășii săi învățători.

Dărămite cînd s-a dus acasă cu patruzeci de bani lipsă din leafă? Aoleo! unde era Dumnezeu să mi-l vază? P-aci, p-aci era să-l încaibere maica preoteasă.

A doua zi s-a jeluit bietul părintele Bimbirică de pățania ce era să pață și s-a jurat că nu va mai cinsti pe nimeni în viața lui. Maica preoteasă a îmblînzit pe bietul părintele Bimbirică ca pe un cățel și de zece ori pe zi îl face sluj! dacă nu mai mult. Acum, Dumnezeu să mă ierte, îmi scutur haina și mă lepăd ca Iuda de Christos, fiindcă nu voi să iau pe sufletul meu și să caz în păcate încredințînd cele ce am să vă spui. Cum am cumpărat-o așa o vînz.

Ori că părintele Bimbirică a fost un sălbatec din pădure și ce trebuie să fi tras maica preoteasa pînă să-l îmblînzească! sau că mutra părintelui fiind nurlie, i-alunecă ochii în altă parte și biata maica preoteasă cît l-o fi muștruit pînă să-l facă a-și cunoaște stăpînul! Căci adevărul vorbind, cînd strigă odată maica preoteasă la părintele Bimbirică: „Te dau!“, acesta intră în pămînt, cum se zice, întocmai ca cățeii, cînd aud de la stăpînii lor vorba „sluj“!

Maica preoteasă, durdulie și grăsulie, cum a lăsat-o Dumnezeu, adesea aude șoptindu-se prin preajmă-i porecla de giamală. S-ar supăra domnia-ei foc, dară nu știe pe cine să-i cășuneze, căci astfel de cuvinte se șoptesc, nu se vorbesc și nu se știe din care gură să fi ieșit. Pentru aceasta se înarmează și dumneaei cu duhul blîndeței și trece cu vederea asemenea bîrfeli.

Mai-naltă decît părintele cu potcap cu tot, aproape cu o șchioapă, maica preoteasă nu vrea să știe de trei ca părintele Bimbirică. D-aia și soțul ei nu se bagă, nu se amestecă în trebile ei. E țanțoșe maica preoteasă și poate am greși dacă am zice că e stăpînită de niscaiva pretenții nesocotite cînd ea își caută dreptul.

Să vedeți ce i s-a întîmplat odată. Era ziua împărțirii premiilor la școala de băieți. Bărbatul dumneaei, sfinția-sa părintele Bimbirică, este ca învățător la acea școală, după cum vă spusei.

Lumea se adunase și era gloată. Stau oamenii înțesați ca sardelele. Maica preoteasă, nu știu de ce, dară întîrziase. Poate că, pînă să se gătească, pînă să se dichisească, timpul trecu și cînd băgă de seamă era tîrziu. Ca să rămîie să nu fie fată la o ceremonie unde avea dreptul să meargă, era peste poate. Vezi că maica preoteasă se fălește cu un așa odor de bărbat procopsit ce are. Și cum să nu se fălească cînd el este și popă și institutor!

Cu grabă pornește de acasă și într-un suflet ajunge la locul unde era să se împarță premiile la copii.

Aci dacă ajunse, un cerc de oameni de toată mîna încingea mijlocul cortului sub care era să se săvîrșească ceremonia.

Să stea la coada cozilor fără să vază cum se resfrînge și asupra-i vrednicia institutorului, soțul său, nici că era de gîndit. Să pătrunză cercul de oameni, era greu de tot. Ce să facă?

Maica preoteasă găsi mijlocul și iacă cum ajunse tocmai în fruntea celor poftiți la serbare. începu a da coate în dreapta și în stînga și a se strecura printre mulțime. Celor ce îndrăznea a i se împotrivi și a nu-i deschide drum să meargă înainte, le zicea cu grai politicos:

— Mă rog, domnilor, faceți-mi loc să trec, căci eu am dreptul să fiu la fata locului, ca una ce bărbatu-meu are două ranguri.

Celor mai dîrzi le adăuga:

— Nu înțelegeți, ghiorlanilor. că fără mine nu se poate face țîrmonia? Dați-vă la o parte, ca să trec înainte, căci eu sunt chemată și pe mine mă așteaptă.

Cu chipul acesta maica preoteasa putu să treacă printre mulțime și cum ajunse se și începu serbarea.

Nu că maica preoteasă ar fi stăpînită de patima deșertăciunii; ferească Dumnezeu! dară ar voi ca toți să-și cunoască lungul nasului. De aceea să nu împingă păcatele pe cineva care-i are cunoștința să nu-și ia căciula din cap cînd o întîlnește și să nu-i zică: „Sărut mîna!“

Că deodată se pomenește cu d-ei că-i sare drept înainte și-i zice:

— Da bine, domnule, stigleți ai în căciulă și ți-e frică să nu scape, de nu ți-o iei din cap cînd întîlnești pe femeia părintelui? Ori ți-e teamă să nu-ți răcească condrățeii?

Și dacă nu-i zici: „Sărut mîna”, cum se cuvine unei preotese, ci: „Cu plecăciune!” ori: „Bună ziua!” atunci dumneaei îndreptează vorba cătră vreunul d-alături și tare ca să auză nenorocitul ce nu s-a ținut de obiceiul statornicit de cînd. lumea și pămîntul:

— Vedeți d-voastră, ce mojicie! În ce s-o fi sumețind d-lui de nu-mi zice: „Sărut mîna”? Adecă nu-l știu eu ce calic e? Dară mie ofițeri, căpitani, bre! tot oameni unul și unul, ostași de cari au fost cu militarii în orașul nostru de carantină (de garnizoană voiește d-ei să zică) mi-au zis: „Sărut mîna!“ iară nu un talaleu de cei ce fluieră în biserică, ca d-lui! Maica preoteasă era prietenoasă, nevoie mare. Cînd apucă pe cîte cineva care să-i vază de copii, apoi colindă toate cunoscutele, la orice timp ar fi.

Odată, dară asta numai odată s-a întîmplat, femeia unui profesor veni ca s-o vază. Dumneaei, maica preoteasă, o rugă frumos să nu se supere și s-o aștepte puțintel. Apoi ieși pe ușă.

Femeia profesorului, crezînd că iese să pregătească ale dulceței și să o aducă, așteptă, pînă ce i se urî. Așteptînd să se întoarcă maica preoteasă cu dulceața, apuca pe unul din copii și-l ținu că era să cază din pălimar să-și spargă capul; împăca pe altul carele dase cu piciorul într-un ghimpe și șterse pe cel mai mic carele se întinase cu desăvîrșire. Apoi tot așteptînd, începură copiii să scîncească că le e foame.

Biata femeie a profesorului căuta în sus, căuta în jos, ca în casă streină, spre a găsi ceva cu care să momească foamea copilașilor pînă să vie muma lor. Și, văzînd un dulap ce aveau ei acolo, îl deschise și scoase din el nițică pîine și brînză ce găsi: dete poșidicului cîte o bucată și-i opri din plîns.

Puteți să judecați ciuda femeii care nu se putea duce să-și vază de treburile ei.

Cînd veni și maica preoteasă, tocmai, hei! cam înde seară și auzi ce s-a întîmplat, prinse a zice:

— Auzi, d-ta leiculiță, broaștele naibii, ce să facă ele! Nu te supăra, leică, lasă că am eu ac de cojocul lor. Să mă ierți că am întîrziat nițel, avusei nițică treabă colea la alde leica cutare și știi d-ta, de! omul știe cînd pleacă d-acasă, dar nu știe cînd are să se întoarcă. Drumul soroc nu are.

Maica preoteasă nu este vro mîndră d-alea de care socotiți d-voastră. Aș! li este într-o nimica să puie o fustă de stambă pe d-ei, să-și strîngă nițel părul într-o legătură și cu picioarele goale în papuci să străbată tîrgul, cînd are cîte ceva grabnic de făcut. Și nu arareori se întîmplă să o vezi cercetîndu-și vecinele în așa hal.

Dragostea cătră prietenele d-sale este și mai învederată cînd apucă să-i cază d-ei tronc! la inimă cîte cineva. Nu alege timpul, ci se duce pe la dînsa oricînd ar fi, și întinde vizita cît de mult s-ar putea. Drcă vine tccmai cătră prînz și vede pe casnici cam st înjenindu-se le zice:

— Mi se pare ci sunteți asupra mesei. Nu vă deranjaisiți! Poftiți de vă ospătați că stau eu aici singurică pînă vă veți scula de la masă. Acum d-voastră cum dați cu socoteala? Poate-se una ca asta? Ba nu, zău! mărturisiți!

Casnicii ori că o poftesc la masă cu dînșii, sau că se lipsesc și de mîncare și de tot. Mă rog, cum ar putea să-și lase musafira singură și ci să se ospăteze! Maica preoteasă e tînară și d-ei, îi dă de! inima brînci să se poarte după modă. Părintele, vede d-lui că maica preoteasă are dreptate și d-aia se silește și el, biet, în tot chipul să-i împlinească pofta inimii.

La un Paște, părintele pusese în gînd să facă soției sale o rochie de catifea și umbla d-a-n-cîtelea să găsească un cumaș care să placă durduliei preotese.

Părere de rău ca atuncea n-au mai simțit acești soți în viața lor, că nu putură să-și facă voia.

Căci nu știu cine s-a apucat să le spuie că în primăvară nu se fac rochii de catifea, fiindcă asemenea rochii sunt pentru cînd timpul e rece.

Nu e vorbă, cunoscură și dînșii că așa cam este; și d-aia amînară și ei cu făcutul rochiei de catifea pînă la alte vremuri mai priincioase. Părintele Bimbirică s-ar mai împrieteni și el cu oameni, i-ar da inima și lui să mai iasă și el la obraze, cum se zice; dară se teme de groaznicul: „Te dau!” al cucoanei preotese, cînd nu i-ar veni ei la socoteală cunoștințele ce ar face părintele.

Maica preoteasă nu este d-alea prefăcutele. La ea nu se știe ce sunt istericalele, leșinurile, plînsetele, cînd vrea ceva. Ea știe o dreptate. Cînd nu-i place vrun lucru, ea îl spune d-a dreptul, pe șleau, cum se zice. Cînd vrea cineva să o calce pe colțul ișlicului, povestea ăluia, îi sare țandăra; și apoi să te ții la răspunsuri cari de cari mai potrivite cu împregiurarea, mai politicoase și mai împungătoare pentru cei ce ar vrea să o atingă.

Iară cînd părintele socotește cu mintea lui vrun lucru mai altfel de cum îl socotește drăgălașa lui jumătate, înfiorătorul „Te dau!“ face pe bietul părintele Bimbirică să cunoască în cele mai din urmă că maica preoteasă are dreptate și socoteala ei este și a lui.

Altminteri această pereche trăiește bine; căci părintele de teamă să nu se facă vrun scandal, mă rog, tagmă bisericeașcă nu este? închide ochii, se face că nu bagă de seamă cînd maica preoteasă este întărîtată. Apoi ea spune ce spune și în urmă tace din gură, dacă nu este nimeni care să i se împotrivească.

Asta nu va să zică a tunat și i-a adunat? Și după cum zisei la început, nu iau pe sufletul meu adeverirea acestei povești. N-am nici în clin, nici în mînecă cu părintele, l-am văzut de vreo două sau trei ori, îmi pare, numai așa ia, în treacăt, încolo nimic. Ba încă pe maica preoteasa n-am văzut-o niciodată. Tot ce vă povestii, megiașii lor mi-au spus. Cum am cumpărat-o așa o și vînd.