Păpușa

 

E urîtă, bătrână și orfană.

N’a iubit-o nimeni, aceasta este desigur cea mai dureroasă pagină din cartea viețelor. Ea, întâi, a urît pe Dumnezeu, apoi, moartea care întârzia; la urmă a iertat pe Dumnezeu și pe moarte.

Trăia departe de lume: într’o casă veche, umbrită de salcâmi.

Pentrucă soarta bună n’o primise la banchetul ei, ea își crease o iluzie de fericire. Această fecioară bătrână avea un copil: o păpușe de marmoră.

In toate zilele își desmierda copilul, sărutându-l așa cum știu să șărute numai mumele. Uneori își desvălia sânul pentru a simți divina sensație a nutririi. Noaptea îl culcă în patul ei, îi vorbește: «drăguțule ... mititelule... îngerul meu!...» și îl învăluie să nu răcească...

Dimineața îl întreabă: ai dormit bine?... Îl ridică în sus și îl joacă pe piept. Apoi, aproape mașinal, apasă pe un mic resort, și păpușa rostește: ma-ma... ma-ma...

Atunci iluzia fericirii ei se materializează, devine o realitate. Ochii se aprind de o bucurie nemăsurată și începe să pice din ei lacrimi. Ea nu se mai îndoește acum; păpușa e un copil viu, care i-a spus că o iubește în două silabe ; ma-ma !

In fiecare zi ea își repetă această iluzie !