Pădurea din Solca

 

O vară întreagă petrecută într’o pădure !

Asta te slăbește puțin ... Căci, uite, la gândul că mâine trebuie să plec, să mă reîntorc printre oameni, mă simt sfâșiat de-o tristețe adâncă — și par’că mi-e frică.

O, melancolia sfârșitului !

Venisem aici cu sufletul plin de dorul odihnei și siguranței ; vremea a curs, târând în goana-i necurmată iluziile, visurile, impresiile mele; mi-a lăsat părerile de rău.

Farsa e veche: vremea mi-a repetat-o de nenumărate ori. Ceeace rămâne veșnic nou e naivitatea mea dea o luă totdeauna în serios.

* * *

Adio, pădure !

Îți făgăduisem, cu gândul, să însemnez pe foi răzlețe, mai întâi : frumusețea ta fără seamăn ; umbrele cărărilor tale tainice ca drumurile sufletului omenesc; toate nuanțele tale, când te argintă lumina soarelui, sau când arborii tăi păreau uriași fantastici, sub razele lunii; apoi cugetările bune și senine, senzațiile de liniște și singurătate, pe cari mi le-ai trezit tu.

Voiu scrie vreodată această carte? Prevăd că nu. Va rămâne necunoscută, închisă în mine însumi, neclintită de nimeni, ferită de injurii sau de laude. Și — fără a face o ironie — poate tocmai cărțile cari nu le scriem sunt cele mai bune.

Când mă gândesc însă ce vanitoși suntem, ce repede ne mândrim de cele mai neînsemnate lucrări, socotesc că e mai înțelept să las neîntrupată lumea asta de gânduri și impresii, pe care cuvintele ar reda-o micșorată și nedesăvârșită.

Adio, pădure !

Tu m’ai făcut să simt că în mine există germenul unui cap-d’operă, pe care, de sigur, nu-l voiu crea niciodată.

Mâine voiu fi din nou printre oameni — și printre oameni sufăr, plâng și urăsc. Printre copacii tăi, am iubit, am cugetat, am visat.

Cum vezi, aș avea destul material, aș avea cea mai bună marmoră pentru a-mi întrupa minunata operă, dar atât de perfectă o văd în mine însumi, încât mă tem că, dându-i o formă, să nu-i pierd o nuanță din frumusețea ei ideală. Ah, lăsați-mi iluzia că în mine doarme un cap-d'operă.

* * *

Soarele e galben azi. Și e cea din urmă zi când mai vin în pădure. Tristețea, de sigur, mă face să văd azi toate lucrurile din natură învestmântate în galben.

Ba nu, dă spre toamnă...

Fiți pe pace: n’am să vă vorbesc despre «frunzele cari cad!» Pădurea asta de brazi e lipsită de acest plâns de foi palide. Peste ea trece toamna, trece iarna; frunzișul ei e totdeauna verde...

Totdeauna !...

Aproape după fiecare cinci-șase pași, mă opresc să descifrez nume încrustate sau scrise cu creionul pe coaja arborilor și pe băncile de prin alee. Mii și mii de nume. Unde sunt toți aceia cari au trecut pe-aici?

Totdeauna!... Vorba asta mă urmărește uneori ca un sarcasm.

Tot umblând așa, cu gânduri de astea zadarnice, aud o îngânare de vorbe neînțelese, întreruptă de oftaturi lungi. La o mică depărtare de mine, un om își face rugăciunea.

Mă uit bine și-l recunosc: e un Evreu, bolnav și sărac, venit din fundul Galiției să respire miros de brazi.

Printre bolnavii săraci, cari i-am întâlnit prin Solca, toți m’au interesat cu figurile lor de martiri, cu ochii lor, în cari asfințiau cele din urmă speranțe; cu surâsul lor de iertare față de toate nedreptățile lumii și ale vieții.

Dar nici unul nu m’a înduioșat ca acest Evreu zdrențăros și prăpădit de bolnav. N’am văzut, nu voiu mai vedea niciodată un chip omenesc mai ostenit de a fi suferit! Durerea îl făcuse atât de măreț, cu nuanțele ei de resemnare și de tristețe, că un zâmbet de bucurie l-ar fi arătat hidos.

Mă uit cum se roagă de adânc și de încredințat că Dumnezeu îl ascultă. Ce-i mai cere acest apropiat oaspete al mormântului, al viermilor? Viață? Poate!

Sfârșindu-și rugăciunea, se depărtează printre copaci, cu mersul lui greoiu și trăgănat. Dar în ochii săi par'că s’a coborît o lumină ideală; sunt estatici și senini ca ochii acelor apostoli cari propovăduiau și fermecau mulțimile.

* * *

Un freamăt întins leagănă vârfurile brazilor, se mărește tot mai mult, devine o simfonie uriașă, în care fiecare frunză dă nota ei.

Cunosc toate șoaptele, toate armoniile pădurilor: de la sfârșitul ce-l produce o creangă uscată, căzând printre foi, până la imnul dulce sau mânios, când toate frunzele, toate ramurile se împreună într’un singur glas.

Niciodată însă, într’o pădure, n’am simțit uimitoarea impresie a infinitului. Și deja încep să visez alte orizonturi, alte depărtări...

Mi-am purtat gândurile și visurile prin munți, prin păduri, pe lacuri; sufletul mi-a rămas veșnic nostalgic.

N’ar fi fost mai bine să-l fi obișnuit totdeauna cu orizontul strâmt și monoton al aceluiași loc ? Ce-a cules din toate contemplările lui, din nenumăratele și feluritele senzații cari l-au înfiorat? Nimic decât tristețea de a fi văzut și a fi simțit prea mult. ’

Am cunoscut oameni, cari în toată viața lor n’au privit decât același petec de cer din fața ferestrei cari n’au trecut dincolo de orășelul, de satul, sau de curtea casei lor. Pentru acești oameni, restul lumii nu există. Și erau liniștiți; înșirau zilele, cu plăcerea și nepăsarea cu care un copil înșiră pe un lung fir de ață, boabe de mărgele.

O voce îmi întrerupe gândurile. E nebunul: trece liniștit pe sub copaci cu amândouă mâinile vârîte până în fundul buzunarelor, ululuind mai mult decât cântând marșul funebru al lui Chopin.

E un tânăr slab, cu ochii albaștri, totdeauna sfioși, ivit în Solca, nu vorbește cu nimeni, rătăcește fără scop prin oraș sau prin pădure, cântând mereu același marș funebru. Oamenii l-au luat drept nebun. Trece pe lângă mine, încet și trist, par’că ar urma un car funebru ululuind tot mai jalnic cântecul morților.

Și eu mă gândeam la infinit!

* * *

Pădurea se învestmântă într’o nesfârșită purpură de raze. Soarele asfințește. Pe cărările ascunse cad pete mari de lumină și se pare că arborii sunt inundați de o ploaie de aur.

Încet și cu sfâșietoare părere de rău, cobor cărarea care duce afară din pădure. Și tot îmi vine să mă opresc, să mă opresc, să mă întorc, sa rămân.

Pare c’aud glasul imens al pădurii, glasul singurătății, care mă cheamă adânc, cum chemăm noi oamenii: speranțele, fericirea, sau moartea.

Mă cheamă mereu și îmi spune duios și adevărat: Ce cauți în lume? În mijlocul nostru e loc destul pentru toate gândurile și visurile tale!...

— Seară bună, coconaș.

Alt glas — glasul răgușit al lui Avrum, birjarul, care mă caută să ne tocmim pentru a mă duce cu trăsura până la gara din Rădăuț.

— Bună seara, Avrum.

— Muni pleci, coconaș?

— Mâine, Avrum.

— La chite ceas ?

— La opt dimineața, Avrum.

— Am să hiu.

A doua zi, dimineața, birjarul a venit la ora hotărâtă și am plecat.

Urcând un deal, mi-am întors privirea spre pădure: cu fruntea veșnic înălțată către cer își visă visul ei de pace și singurătate.

Și sufletul mi se îmbruma de nu știu ce tristeță, depărtându-mă de cerul acela larg, de liniștea aceea nesfârșită, cari îmi deprinseseră mintea și simțirea cu gânduri atât de senine și bune ; cu farmecul unei poezii fără seamăn ...

Cernăuți, 1895.