Păcatele slugerului/Capitolul XVIII - În care sulgeriul ni redevine simpatic

←Capitolul XVII - Cine era Zamfira

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XVIII - În care sulgeriul ni redevine simpatic

Capitolul XIX - Un soț nenorocit→

Sulgeriul se-ntorcea de la prisăcile de pe fața Popenilor în umbletul cel mare al calului: se grăbea, căci ceasul mesei trecuse și-i era foame. Cînd s-apropia de jităria de la deal a satului, auzi zgomot mare, răcnete de bărbați, țipete de femei și de copii. Un cot al drumului ascunzîndu-i jităria, dădu pinteni lui Daraban care, nerăbdător și el să se întîlnească mai răpede cu tainul lui de grăunțe, își schimbă umbletul întins în fugă. Cînd trecu de cotitură, priveliștea care se înfățoșă sulgeriului îi lămuri temeiul zgomotului ce-l auzise. În acea clipă văzu sărind peste gard, în ogrăzile în care nimereau, bărbați, femei, copii. Drept înaintea lui fugea un flăcău urmărit de aproape de un buhai mic, dar îndesat, cu coarnele ascuțite, cu părul închis, aproape negru, în care sulgeriul recunoscu îndată un buhai al său numit Negrei, destul de blînd de obicei, dar care era cîteodată cuprins de niște adevarate toane de furie, foarte primejdioase.

Flăcăul sări peste poarta jităriei chiar în clipa în care îl ajungea buhaiul ale cărui coarne se loviră cu putere de chingile porții. Dacă aceste ar fi fost slabe sau rău legate, lovitura dată li-ar fi făcut fără îndoială bucăți, buhaiul ar fi pătruns în sat și cine știe cîte nenorociri s-ar fi întîmplat. Dar chingile fiind de lemn de stejar sănătos, bine legate între ele, poarta ramase întreagă și buhaiul nu mai reînnoi lovitura, dar se-ntoarse pe loc. Dădu îndată cu ochii de sulgeriu care se afla acuma la vro sută de stînjeni de el. Dobitocul plecă îndată capul în jos, pregătindu-se să se răpadă asupra călărețului care părea că zboară spre el; iar sulgeriul domolind îndată, cu mîna și cu pulpele, avîntul calului, scoase iute cu dreapta, din tocul ce-i atîrna în partea stîngă, un pistol.

Nu apucase bine să ridice cucoșul cînd văzu sărind în mijlocul drumului, la vro treizeci de stînjeni înaintea lui, de peste gardul viei din marginea stîngă a drumului, o fetiță care purta pe cap un tulpan roș. Fetița, dînd îndată cu ochii de buhai, rămase nemișcată în drum, încremenită de frică căci, la vederea tulpanului roș, Negrei se răpezi spre ea.

Sulgeriul înfipse pintenii în pîntecele calului și slobozi frîul. Daraban zbură înainte. Îndată ce trecu de fetiță, sulgeriul, printr-o smuncitură puternică asupra zăbălii, însoțită de o mișcare a genunchilor și a pulpelor care strînseră calul ca un dește, opri pe Daraban pe loc și sări în drum. Brațul drept care ținea pistolul se întinse în jos, spre fruntea buhaiului de care îl despărțea acuma de-abie cîteva palme, se auzi o detunătură și Negrei veni grămadă la picioarele sulgeriului care sări iute în lături și, zvîrlind arma descarcată, scoase răpede din toc al doilea pistol, întinzîndu-i totodată oțelile. Dar buhaiul ramase nemișcat; sulgeriul se plecă și se uită cu bagare de samă la fruntea dobitocului din care curgea un îngust șivoi de sînge. Un surîs lumină fața lui Strilea, gloanțele nemerise drept între ochi și pătrunsese adînc în crieri.

— Aferim, Mihalache, strigă el voios, ai pierdut zece lei cît făcea buhaiul, dar halal de ochitură!

Apoi sulgeriul, după ce băgă pistoalele înapoi în toc și luă iar de frîu calul care, fiind deprins cu împușcăturile, nu se mișcase din locul în care îl oprise stăpînu-său, se apropie de fetița încremenită în drum.

Era albă ca varul, ochii ei albaștri erau holbați de spaimă și tot trupușorul îi era cuprins de tremur. Sulgeriul, căruia îi erau dragi copiii îndeobște și mai ales acei curați și frumoși, o mîngîie pe față și pe cap, zicîndu-i să nu se mai teamă, căci buhaiul care se răpezise la dînsa zăcea acuma mort. În curînd tremurul încetă, spairsa pieri din ochii copilei și sîngele îi reveni în obraz.

— A cui ești tu, frumușico? întrebă sulgeriul cu glasul lui cel mai blînd, cînd văzu că fetița își revenise în fire și este în stare să înțăleagă cuvintele lui.

— A lui Andrei Nan, răspunse ea.

Sulgeriul zîmbi. Gîndul că el scapase viața copilei unuia din răzășii de care nu putuse niciodată să s-apropie și care totodată era ginerele lui Stan Făcăoariu, a dușmanului celui mai învierșunat ce-l avea, nu-i era neplăcut. Apoi înțelese îndată că putea trage folos pentru interesele lui din această împrejurare.

— Dar ce făceai tu sîngură, singurică în via părintelui și ce te-o făcut să sari peste gard? mai întrebă el urmînd s-o mîngîie pe obraz.

— Nu eram sîngură, răspunse Ileana care își recapatase acuma toate mințile și era de feliul ei foarte vioaie și deșteaptă; eram cu mama care culege zarzari în via bunicului. Ne-o lasat, pe mine și pe Vasilică, în căsoaia care-i lîngă drum și s-o dus la copacii care sînt pe deal. Eu, cînd am auzit vuiet și țipete, am alergat la gard ca să văd ce este și, ne – putînd vedea nimica din pricina viei, am sărit peste gard în drum.

În acea clipă se apropieră de ei mai mulți oameni din sat care, de pe gardurile lor, fusese marturi ai întregii întîmplări și se grăbise să vie să vadă mort buhaiul de frica căruia fugise cu atîta grabă.

Chemînd pe doi dintr-înșii, sulgeriul, fără a mai asculta povestirea ce ei o începuse despre primejdia de care scapase, li încredință fetița ca s-o ducă mă-săi, apoi încălecînd se îndreptă spre casă în umbletul cel mare.

Întîmplarea făcu mult zgomot în sat si mult sînge rău Făcăureștilor. Renumele de îndrăzneală al sulgeriului, meșteria lui ca călăreț și trăgător neîntrecut crescură. Oamenii începură să zică pe toate cărările că în zadar se pune satul cu un barbat atît de vrednic și se adună bani pentru judecată cu dînsul, căci, la urma urmei, tot a lui are să fie izbînda. Iar în duminica următoare Andrei Nan, cu Safta și cu amîndoi copiii veniră la curte cu tustrei argații plecați sub povara poclonului ce-l aduceau: purcei, curcani, rățe, gîște, găini, ouă, unt, brînză și cîte altele.