Păcatele slugerului/Capitolul I - Sfîrșitul unei rătăciri

 

Era într-o frumoasă zi de iunie a anului 1764, spre sară: soarele se apropia de culmea munților hotarului unguresc.

O luncă deasă, alcătuită de arini, plopi și răchiți, acoperea malul drept al Trotușului pe o lățime de două pănă la trei sute de stînjăni. Mai înspre miazăzi copacii se răreau lăsînd să se vadă, între pîlcurile lor, ochiuri mari de fînaț presărate cu flori.

Apoi, mai departe, tot spre miazăzi, lunca se făcea iar deasă pănă sub malurile înalte, de prund, aproape drepte, deasupra cărora se întinde tapșanul Tămășănilor. Aceste maluri, acoperite atunci cu mărăcini deși ca peria, erau — precum mai sînt și astăzi — despicate și hăcuite de apele ce se scurg din tapșan și de cele ce izvorăsc din coastele lui, dînd astfeli naștere la o mulțime de rupturi și de gropi, unde creșteau măcieși, sălcii, arini și soci pe care se suia rîorușca mirositoare. Ajungeai cu greu la aceste pîlcuri de copaci din pricina mărăcinilor care le încunjurau; dar, cînd pătrundeai în ele, te găseai într-o adevărată colibă de verdeață, închisă de jur împrejur, în mijlocul căreia se scurgea apa care izvora din deal.

Cam pe la mijlocul părții de corhană cuprinsa între drumul care se suie la tapșan pe lîngă biserica Stoieneștilor și acel care se scoboară de pe el spre Pietrosul cel Mic, se afla o asămenea gropniță de verdeață, lungă și lată de vreo doi stînjăni, avînd în fundul ei un șipot din al cărui uluc de lemn curgea o șuviță îngustă de apă.

În gropniță se aflau doi inși: un barbat care șădea cu spatele razamate de trunchiul unui soc și, în fața lui, o femeie lungită pe o manta de aba, cu capul sprijinit pe un cot.

Ea nu putea să aibă mai mult de optsprezece pănă la douăzeci de ani și era de o frumuseță strălucitoare. Ochii negri îi erau mari și catifelați, nasul fără greș, iar pielea albă și rumănă care-i acoperea fața ar fi făcut fala chiar și a unei fiice a țărilor de la miazănoapte. Buzele, cam subțiri, erau rumene ca niște cireșe, gura de tot mică, iar dinții strălucitori de albeață. O basma de matasă roșie acoperea în parte pletele părului negru, aduse împrejurul capului în chip de cunună. Acest cap era așazat pe un gît rotund și alb, care ieșea din umeri plini și dintr-un sîn de o gingașă bogăție.

Peste cămeșa de borangiuc cusută cu matasă și cu fluturi, purta o scurteică de atlas verde-închis, din ale cărei mîneci largi, căptușite cu alb, ieșeau brațele rotunde, albe ca omătul, cu mîni gingașe și îngrijite. Fusta de ghermesit verde, mai deschis decît acel ai scurteicei, era prinsă de trup printr-un brîu de șal turcesc; iar picioarele mici, albe și înguste, ieșise din imineii; roșii cu vîrful întors în sus.

El era un țăran de vro douăzeci și opt de ani, de stat urieș, cu fața de zeu frumos și blînd. Nasul mîndru era drept, părul și mustețile bălai, iar ochii de un albastru-închis.

Era îmbracat cum sînt îmbracați și astăzi țaranii chiaburi de pe valea Trotușului: bondă de aba albastră căptușită cu roșu, cămeșă de in fără nici o cusutură, ițari de lînă subțire, brîu roșu cu chimir lat de piele, cusut cu flori și iminei negri.

La pămînt, lîngă el, se vedeau o pălărie de pîslă neagră și un băț puternic de corn, sapat cu izvoade frumoase.

Starea în care se aflau hainele și părul lor nu lasa nici o umbră de îndoială în privința chipului în care ei își petrecuse vremea pănă atunci. Pletele bălăi ale urieșului erau încîlcite și în ele se vedeau frunze și fire de iarbă; scurteică și cămeșa tinerei femei erau deschise, lăsînd sînul frumos aproape gol, brîul ei de șal era desfăcut.

Dar glasul răstit și cuvintele care îi ieșeau acuma din gură aratau ce furtună cumplită venise să tulbure cerul mai adinioarea senin al iubirii lor.

— Așa, zicea ea, nu răspunzi, stai la gînduri cînd îți zic că vreu să mă dau ție pentru toată viața și că sînt gata să-ți fiu soție. Asta-i iubirea înflacarată și veșnică care mi-ai jurat-o?

El se făcea din ce în ce mai galbăn, dar nu răspundea.

— M-ai găsit destul de bună ca să-ți treci vremea cu mine, să-ți saturi poftele la trupul meu, urmă ea cu un glas care devenea șuierător, și, cînd eu îți spun că sînt gata să-mi leg viața de viața ta, stai la gînduri ca să-ți lepezi țaranca.

Și frumoasa femeie, încălțîndu-se răpede, se sculă în picioare.

El urmă să tacă și să rămîie nemișcat. Numai cînd ea făcu un pas spre dînsul, se sculă și el. Deși femeia era naltă, creștetul capului ei nici nu ajungea la umerile lui. Îl apucă de braț și-l scutură cu putere.

— Răspunde, mișălule, de ce oare bătutu-ți-ai joc de mine?

— Giupîneasă Zamfiră, zise el atunci, și se părea că vorbele îi erau trase din gură cu cleștele; mi-ai fost dragă, îmi ești și acuma dragă la nebunie. Aș fi bucuros să te iubesc pănă la moarte; nu-mi pot închipui viață fără dragostea ta. Dar lucrul ce-l ceri nu-l pot îndeplini; nu mă pot despărți de Safta și de copii.

— Atunci m-ai înșalat, iubești pe acea țarancă proastă și nespalată, cu mînile negre, cu palmele și tălpile ca niște copite. Și ai voi ca eu să urmez să-ți astîmpăr poftele de cîte ori te-i sătura de dezmierdările ei și-i fi dorit de ale mele?

— Nu mă pot despărți de Safta și de copii, reluă țăranul, cînd ea tăcu ca să ieie suflet; căci n-aș putea trăi fără copii, tata m-ar blastama și satul m-ar alunga cu pietre…

— Și parcă nu este alt loc în care să poți trăi decît satul tău! întrerupse Zamfira. Cu cîți bani am eu și cu cîți ai putea prinde pe răzășia ta am avea cu ce trăi de minune la Ieși.

El scutură capul.

— Aș avea sprijin puternic, urmă ea, și am putea avea parte de trai cît de frumos.

El urmă să tacă.

— Ascultă, Andrei, îi zise ea după ce ramase cîtva gînditoare, ca și cum ar fi luat o hotărîre, și punîndu-i mîna pe braț, pentru tine sînt gata să fac ceea ce nu credeam să fac vrodată, să luăm copiii cu noi.

La această propunere neașteptată Andrei se roși, privirea i se întunecă și el strigă:

— Niciodată!

— Și de ce? întrebă ea cu mierare și cu mînie.

Andrei stătu o clipă la îndoială, apoi zise cu hotărîre:

— Fiindcă copiii mei trebuie să fie crescuți de mama lor, și nu de ibovnica tatălui lor. Mă iartă, giupîneasă Zamfiră, dar, fiind țîitoarea boieriului, nu poți să fii nevasta mea. Dacă m-am dat în dragoste cu tine, rău am făcut; știi bine cum s-o întîmplat. Tu ai început să umbli după mine, nu mi-ai cerut nici o făgăduință și nu ți-am făcut nici una.

Pe frumoasa față a Zamfirei se oglindea acuma o turbare cumplită.

— Și mie mi se pare, zise ea, că țîitoarea boieriului făcea țopîrlanului o cinste mult prea mare cînd voia să-l ieie de soț. Îi plăti scump mișălia ta.

Zicînd aceste cuvinte, îi întoarse spatele, ieși din gropniță cu pași răpezi și se depărta la deal.

Andrei, rămas singur, stătu cîtva neclintit pe loc; apoi, luîndu-și pălăria și bățul, porni la vale.

Ieși din mărăcini, intră în lunca pe care o urmă pănă cînd dădu în drumul care scobora de pe tăpșanul Tămășănilor spre Pietrosul cel Mic. De aici o luă la deal, iar cînd se văzu pe tăpșan, în loc să urmeze drumul mare spre sat, apucă prin vii.

În capul lui era o fierbere grozavă. Mare fusese îndrăzneala Zamfirei să-i ceară s-o ieie el de soție. El era doar Andrei Nan, feciorul preutului Gheorghe din Tămășani, om cinstit, om cu carte, stăpîn pe un bătrîn de moșie întreg; iar ea cine era? O necunoscută, adusă abie de un an, de boieriul care se vîrîse între răzăși pentru ca să le mănînce moșia. Și doară boieriul o adusese numai ca să-i fie țiitoare. Ea să vreie să fie soția lui? Ea să crească pe Vasilică și pe Ilenuța? Ce îndrăzneală! Ce nebun fusese el cînd se dăduse în dragoste cu dînsa!

Tocmai acuma trecea prin via lui, în care vorbise cu ea pentru întăia oară, în lunea Paștelor. Își aducea aminte acuma de întîlnirile care urmase, de întăile sărutări, de frumuseța feței și a trupului ei, de dezmierdările ei pătimașe și deodată îl cuprinse un dor nebun de dînsa, de sărutările ei, de comorile trupului ei. Se opri pe loc: îi venea să se întoarcă, să s-apropie de curte și să deie cele patru șuierături prin care obișnuia s-o vestească că vra să vorbească cu dînsa și merge s-o aștepte în gropniță din corhană. Nu se îndoie că ea ar fi mers și că astfeli ar fi avut parte încă o dată de dezmierdările ei. Da, dar cu ce preț? Să deie pe Ilenuța și pe Vasilică pe mîna ei sau să nu-i mai vadă! Și, cuprins de fiori la acest gînd, o porni mai răpede înainte prin vii, spre casa lui, care era cea de pe urmă din capătul de la deal al satului, așazată chiar pe scursura Stîncilor. De zece ori în drum icoana trupului fără greș al Zamfirei trecu pe dinaintea ochilor lui, de zece ori simți pe buzele și pe fața lui arsura buzelor ei. Se oprea atunci pe loc, gata să se întoarcă, dar tot de atîtea ori icoanele copiilor veneau să gonească pe acea a Zamfirei, și Andrei relua drumul spre casă cu un pas mai grăbit care, după cea de pe urmă oprire, se schimbă în fugă. Se opri, în sfîrșit, în fața porții deschise a casei lui.

Soarele asfințea tocmai atunci. Deasupra gardului înalt de nuiele, încununat cu o puternică coamă de cătină, se vedea acoperemîntul lung de șîndilă, din care ieșeau două ogeaguri patrate de cărămidă.

În deschizătura porții, în fundul ogrăzii, apăreau prispa, cerdacul lat din capătul din stînga, cu stîlpii subțiri de lemn, în patru muchii, sapați și împodobiți cu dungi roșii și albastre, păreții albi, ușa tindei înnegrită de vreme și cele patru ferești cu cîte patru geamurele.

Tocmai atunci întrau pe poartă caprele lui, în număr de peste șăizăci, mînate de un ciobănaș de doisprezece ani. În fundul ogrăzii, din partea dreaptă, se vedea, deasupra cătinei gardului, ridicîndu-se drept în sus, nourul gros de fum care ieșea dintr-un foc zdravăn. O simțire de liniște și de alinare îl cuprinse.

I se păru că se trezește dintr-un vis urît. Dar deodată îi apăru din nou înaintea ochilor icoana Zamfirei și iar simți pe buze mușcătura buzelor ei. Însă năluca pieri tot atît de răpede cum venise, căci acum auzea două glasuri de copii care strigau:

— Tata! tata!

Din poartă ieșiră copiii lui. Ilenuța era o fetiță de vro șăpte ani, cu ochii albaștri, cu fața rumănă și sănătoasă, îmbracată cu o cămeșuică de pînză de in cusută cu roșu și cu fotă de lînă al cărui albastru era tăiet de dungi roșii și albe.

Vasilică era un plod voinic, de trei ani pe patru, cu ochii căprii, cu obrajii ca niște bujori, cu chica galbănă vîlvoi, îmbracat numai într-o cămeșuică de in.

Andrei își plecă trupul de urieș gios, gios de tot, apuca pe Vasilică cu dreapta, pe Ilenuța cu stînga; apoi, strîngîndu-i cu putere la piept, se ridică iar și începu să-i sărute în tăcere, cînd pe fetiță, cînd pe băiețel.

— Da’ ce stai în poartă, nu-i poți săruta și în ogradă? zise un glas vesel. Și în poartă apăru o femeie tînără, naltă, cu sînul bogat și mijlocul subțire.

Purta îmbrăcămintea de toate zilele obișnuită pe valea Trotușului de țarancele avute: ștergar de in subțire, cămeșă de in lungă pănă la glezne, cusută pe umere, pe mîneci și pe piept, fotă de lînă albastră cu dungi roșii, strînsă pe trup de o bată albastră și roșie, și iminei negri. Din ștergar scapau cîteva șuviți de păr castaniu-închis; ochii căprii îi erau mari, blînzi și veseli. Fața Saftei avea trăsături de o frumuseță neobișnuită, dar pielea obrazului era ciupită și stricată de vărsat.

Andrei, încetînd să sărute copiii, se uită la dînsa. Ochii lui întîlniră privirea ei veselă și blîndă: ea îi păru acuma tot atît de frumoasă ca înainte de boala care o sluțise. Punînd copiii gios, o cuprinse de mijloc și o sărută pe ochi.

— Da’ ce-ai pățit? zise ea după ce îi dădu drumul, mierată atît de această dezmierdare de care de o bucată de vreme era înțarcată, cît și de faptul că avusese parte de ea în față argaților care căutau de vite în ogradă. Nu cumva cinstit-ai prea mult din pelinul cel roșu al lui cumătru Neculai? Dar haide de șăzi la masă, că borșu-i gata de amar de vreme și mămăliga se răcește.

Andrei era încă la masă dinaintea tîrnațului casei, cu Safta, cu copiii și cu slugile lor, cînd văzu întrînd pe poartă și îndreptîndu-se drept spre el pe un flăcăuaș de vro cincisprezece ani, care păzea caprele părintelui Gheorghe.

— Dorim poftă bună, zise el oprindu-se lîngă Andrei și scoțîndu-și pălăria.

— Mulțămim ție, Grigore, răspunse Andrei; șăzut-ai la masă?

— Mulțămim, nene Andrei, am săzut, răspunse Grigore.

— Ce veste poveste de la bătrîni? întrebă Andrei. Întîmplatu-li-s-o ceva de vii la vremea asta?

— Bună pace, nene Andrei, nu li s-o întîmplat nimica nici părintelui, nici mamei preutese. M-au trimes aici să-ți spun c-o venit la noi moș Stan Făcăoariu și satul, pentru ca să se sfătuiască cu toții, și te așteaptă să vii cît mai răpede.

— Spune-li că vin îndată, zise Andrei al cărui față se întunecase cînd auzise de venirea socru-său, cu satul, la sfat.

Flăcăuașul plecă; iar Andrei, îndată după ce isprăvi mîncarea și își sărută copiii, îl urmă.