Păcatele slugerului/Capitolul III - Sfatul satului

 

Casa părintelui Gheorghe era așazată pe coastă, într-o livadă mare și frumoasă, plină de nuci urieși și de tot soiul de pomi, împrejmuită cu un gard voinic, cu coamă înaltă de cătină.

Se făcuse acuma noapte și luna începuse să se ridice. Cînd Andrei intră pe poarta ogrăzii părintești găsi aproape tot satul strîns împrejurul nucului celui mare care se afla în fața tîrnațului. Se scosese din casă toate lavițele, scaunele și scăunașele părintelui; dar afară de un bătrîn sau doi, toată lumea era în picioare, iar în mijlocul ei se vedea părintele Gheorghe și cu cei trei Făcăurești care vorbeau cu un om ce purta haină țărănească, înalt, uscăcios, cu barba sură tăietă scurt și cu lungi plete aproape cu desăvîrșire albe.

Andrei îl recunoscu îndată: era moș Ioniță Cimpoieș, un răzăș din Filipești.

La o parte, vorbind cu preuteasa, se vedea călugărul Varsanovie, fiul mai mare al părintelui Gheorghe.

Cum văzu pe Andrei, Stan Făcăoariu strigă:

— Iaca și ginerele! Nu mai lipsesc decît acei care și-au vîndut sufletele boieriului. Ia ascultați, oameni buni, povestea care are să v-o spuie moș Ioniță.

— Părinte Gheorghe, Stane și oameni buni! începu atunci omul cel străin. Știți că satul nostru se judecă de ani cu banul Ștefănică Strilea de la Bogdănești, vărul sulgeriului Mihalache, pentru niște dănii meșteșugite din hotarul nostru, dobîndite încă de vornicul Matei, tatăl banului. De douăzeci de ani ne judecăm la fiecare schimbare de domnie și pănă acum banul, cu hîrtiile ce le are, ne-o dat veșnic ramași; și, noi, cu aceste judecăți, am cheltuit un amar de bani. Cînd s-o schimbat domnia acuma, numai văru-meu, preutul Vasile, și cu un cumătru al lui s-au găsit care să sfătuiască satul să deie din nou jalbă la domnie spre a porni judecată; dar oamenii, sătui și sărăciți de judecăți, n-au vrut să-i asculte: unii li-au hotărît chiar că-i vor lua la bataie de vor mai pomeni de judecată. Dar de Paști o venit în sat, să-și vadă părinții, nepotu-meu Costache, care-i seimean hătmănesc, și o spus tuturor că domnul cel nou ține cu oamenii și nu cu boierimea, povestind cum era față la divan, cînd vodă o întors unor oameni un hotar, cotropit de un boier megieș cu hîrtii meșteșugite încă de pe vremea bunicilor lor… cum, în alt rînd, o pus de o întins pe un fecior de boier gios, la scara curții domnești, și l-o bătut la falangă, fiindcă își făcuse rîs de fata unui preut — și altele de asemenea. Și atunci începînd iar popa Vasile și cu cumătru-său să umble printre oameni cu îndemnuri ca să pornească din nou judecată pentru pămîntul cotropit de Strilești, s-o lasat satul ademenit și ne-o trimes, pe mine și pe preutul Vasile, la Ieși unde am dat jalbă domniei. Miercuri o fost sorocul de judecată și nu numai că vodă ni-o făcut dreptate deplină, hotărînd că daniile sînt făcute cu. meșteșug și ca banul să ne întoarcă îndată pămînturile, dar o mai poroncit ca el, drept despăgubire că s-o folosit atîta vreme pe nedrept de acele pămînturi, cum și pentru cheltuielile făcute, să mai deie satului pe deasupra încă aceeași întindere de pămînt din hotarul lui. Cît am stat la Ieși, am mai văzut alte două judecăți în care au fost dați ramași niște boieri hrăpitori de hotare și am văzut cu ochii mei cum pe ispravnicul de H’rlău l-o bătut la tălpi fiindcă mîncase niște bani domnești. Acuma, la întoarcere, abătîndu-mă pe la vărul Stan, i-am spus cele la care am fost martur și el m-o rugat să le povestesc și satului vostru adunat. Și acuma mai adaog un sfat de la mine. Oameni buni, mulți sînt domnii cei răi, puțini sînt cei drepți! Grăbiți-vă de vă folosiți de ființa în scaun a unui domn drept și iubitor de popor pentru a vă cîștiga dreptatea cum ne-am cîștigat-o și noi.

— Auzit-ați, oameni buni? strigă Stan Făcăoariu îndată ce Cimpoieș își isprăvi cuvîntarea. Mai avut-ați parte de domn atît de drept? N-ați greși voi cătră copiii voștri dacă nu v-ați grăbi să dobîndiți și voi de la el dreptate și să scoateți și să azvîrliți departe cuiul boieresc bătut în păretele vostru? Ce mai așteptați? Să vă ieie Mihalache Strilea și cîtă moșie v-o mai ramas?

— Să nu mai așteptăm, strigară mai multe glasuri, dintre care cel mai hotărît era al ungureanului Vlad Catana. Să facem chiar acuma jalbă la domnie și mîni s-o trimetem la Ieși!

— Așa, așa, strigară ceilalți, să pornim îndată judecata. Nenea Stan și părintele să plece chiar mîni la Ieși. Să punem în astă-sară mînă de la mînă pentru a închipui bani de drum.

Și deodată se auzi un glas pițigăiet care se ridică deasupra tuturor celorlalte și care striga:

— De acuma o sosit ceasul dreptății. De acuma capătă sărăcimea dreptate! Nenea Stan îmi întoarce pămînturile pe care mi le-o luat cu nimica!

Și din mulțimea în care se furișase nebagat. În samă, ieși un țaran de stat mijlociu, slab la trup, îmbracat în zdrențe, încins cu o funie de tei, cu opinci rupte în picioare, cu o căciulă desfundată pe pletele sure, cu o față lungăreață și trasă, acoperită de o barbă scurtă și rară, cu ochii mici, suri și împodobită cu un nas mare, al cărui vîrf roșu vorbea de dese convorbiri cu ulcica de vin și de horilcă.

— Radu Irofti! strigară mai mulți săteni recunoscîndu-l. Dar de unde ieșit-ai?

Stan Făcăoariu, un bărbat de statură înaltă, de făptură puternică, cu o față rotundă și rumănă, acoperită de o barbă căruntă, îngălbenise la auzul acelui glas pițigăiet și la vederea sîrbedei ființi din care ieșea. Temeiuri puternice făceau ca răsărirea neașteptată a acestei arătări să-i fie cu desăvîrșire neplăcută, mai ales în acel ceas.

Radu Irofti era fiul unui scoborîtor din Roșca, căsătorit cu o urmașă a Călinei și care astfel stăpînea o întindere bunișoară de moșie, cu fînațuri de frunte și cu vie renumită. Bătrînul Ifrim Irofti era om de treabă, gospodar harnic și strîngător; gospodăria lui era una din cele mai îmbielșugate din sat. Dar Radu se aratase încă din cea mai fragedă tine – reță un stricat: leneș, bețiv și muieratec. Deoarece pămînturile cele mai bune ale lui Ifrim și ale soției sale se mărgineau cu acele ale lui Stan Făcăoariu, acesta pusese de mult ochii pe ele și plănuise să se folosească de ticăloșia lui Radu pentru a și le însuși. Știind pe Ifrim de om aspru și neîndurat, el înlesnea adesa pe Radu cu gologani și-l punea astfeli în stare s-o ducă într-o beție și într-un desfrîu; iar pe de altă parte se grăbea să aducă la cunoștința tatălui toate necuviințile fiului, mai împodobindu-le cu amărunte închipuite, și astfeli se înveninau necontenit legăturile dintre părinte și fiu.

Mama lui Radu murind, și acesta, ca singur copil, moștenind partea ei de moșie, Stan puse neamuri și prieteni să împrumute pe moștenitor cu sume mai însamnate; iar după un an, dus de el într-o beție, Radu vindea unui răzăș, care nu era decît un om de paie al lui Stan, tot pămîntul din Călina ce-l moștenise de la mă-sa. Cei cîțiva lei ramași după plata datoriilor fură cheltuiți într-un nou chef de cîteva luni, la sfîrșitul căruia niște răzăși care se întorceau de la Rădiana îl găsiră într-un șanț, mort beat, cu capul spart, cu hainele pe el rupte bucăți și fără o lețcaie în pungă. Oamenii îl rîdicară din șanț și, punîndu-l în căruță, îl duseră la tată-său. Acesta îl primi în casă, îl îngriji și-i cumpără haine nouă; dar îndată ce îl văzu în picioare, îi dădu un leu, o traistă plină de merinde și un rînd de schimburi, apoi îi duse pe poartă afară și, rostind un blăstăm îngrozitor, îi hotărî că de va mai călca în bătătura părintească, îl va ucide ca pe un cîne.

Trecuse de atunci zece ani, în cursul cărora nu se mai auzise nimică despre Radu Irofti. Bătrînul Ifrim, asupra minții căruia Făcăoariu se făcuse din ce în ce mai stăpîn, murise; dar înainte de sfîrșit vînduse lui Stan gospodăria lui; iar cu limbă de moarte hotărîse comîndul, grijile și pomenirile ce trebuiau făcute pentru mîntuirea sufletului său și a căror cheltuială acoperea întocmai prețul cu care își vînduse averea. Era firesc ca sosirea, la sfatul satului din acea sară, a aceluia pe care îl credea mort de mult la colțul vrounui gard să fi făcut pe Stan Făcăoariu să îngălbenească. Și aceasta cu atît mai mult cu cît în postul mare murise o soră a mamei lui Radu, care lasase și ea niște bucăți de pămînt în Călina, ai căror moștenitori erau el și o vară primară a lui, fiică a altei surori a bătrînei. Stan se grăbise să cumpere moștenirea de la acea femeie dîndu-i — deoarece era încredințat că Radu Irofti nu mai trăiește — un preț, mic pentru moștenirea întreagă, dar ridicat pentru jumătate din – tr-însa. Și acuma bejănarul întorcîndu-se, Stan avea să-i întoarcă jumătate din cumpărătură sau s-o cumpere pentru a doua oară de la el. Dar Stan Făcăoariu era un om deprins să judece o stare de lucruri de la întăia privire și să ieie răpede o hotărîre. Fără a lăsa lui Irofti vreme să-și urmeze cuvîntarea, el se grăbi să-i răspundă:

— Sînt gata să-ți întorc pămîntul îndată ce mi-i întoarce banii pe care, cum știe tot satul, i-am cheltuit pentru comîndul tătîne-tău și a grijilor pentru liniștea sufletului său. Și-oi primi numai capetele, fără dobîndă.

— Dar de unde să ieu acei bani, cînd m-ai lasat fără pămînt cu care să-i agonisesc? strigă Radu.

— Îți las pămînturile toate, cu via, cu livada, cu toată roada lor din vara asta, și te-oi aștepta pentru plata banilor pănă în ziua de Sfinții Împărați a anului care vine, răspunse Stan cu un zîmbet.

Înfățoșarea lui Radu zicea destul de lămurit că nu era nici o primejdie ca el să poată plăti vrodată banii datoriți Făcăoariului. Pierdea într-adevăr venitul pămîntului și a viei pe un an întreg, dar această jertfă era de neapărată trebuință pentru a risipi îndoielile stîrnite în inimile răzășilor celor saraci de cuvintele și de sosirea neașteptată a lui Irofti.

— Ce ziceți, oameni buni, urmă Stan, vorbit-am bine și ca om drept?

— Bine! strigă mulțimea, să trăiască nenea Stan!

Radu Irofti rămînea mut.

— Ești mulțămit, îl întrebă Stan, mai vrei ceva de la mine?

— Mă întreb, răspunse bejănarul, ce înșelăciune stă ascunsă în vorbele tale.

Dar, la aceste cuvinte, fiii, neamurile și toți acei care stăteau în atîrnarea Făcăoariului săriră asupra lui Radu, ocărîndu-l, suduindu-l și amenințîndu-l, fiindcă la binele ce i se făcea, el răspundea cu bănuială și cu batjocură. Poate chiar că Irofti n-ar fi scapat nevatamat din mînile lor, dacă nu-i liniștea părintele Gheorghe și nu trăgea pe bejănar deoparte, dîndu-l în sama călugărului Varsanovie care îl duse în casă. Înainte însă ca să dispară în tindă, Stan Făcăoariu îi mai strigă:

— Să vii mîni dimineață să-ți dau cheile lăcăților de la casă și de la căsoaia din vie. Marturi să-mi fie toți cei de față că-ți dau înapoi și casă și vie și că te aștept pentru bani pănă în ziua de Sfinții Împarați a anului care vine.

Adunarea liniștindu-se apoi, se hotărî într-un glas reînceperea judecății și trimeterea la Ieși a părintelui Gheorghe și a lui Stan Făcăoariu. Dar cînd se făcu socoteala banilor trebuitori pentru cheltuielile judecății și se întocmi cisla după care trebuia să deie fiecare, cei mai mulți aratară că nu au bani și rugară pe părintele Gheorghe și pe Făcăurești să-i închipuie, făgăduind că-i vor înapoi cu dobînda la toamnă. Dar atît preutul cît și Stan, care mai împrumutase satul cu bani pentru judecată și-i scosese pe urmă cu multă greutate, și încă nu pe deplin, propuseră atunci ca pornirea judecății să fie amînată pe toamnă, după culesul viilor, cînd lumea este mai înlesnită de bani. Și sfatul se sparse în urma luării acestei hotărîri.