Păcătoasa

Jump to navigation Jump to search
Păcătoasa
de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎
Traducere de Alexei Mateevici


I[modifică]

Norodul fierbe... Glasuri, tunet,
Cântări și din chimvaluri sunet,
Verdeață primprejur și flori,
Iar printre stâlpi, pe la ușori,
Perdele-n țesături frumoase,
Țesute din mătăsuri groase,
Curți, minunat împodobite...
Cristaluri, vase aurite,
Ce ca un soare strălucesc.
Pe-afară — mare grămădire
De cai — trăsuri la hodinire;
La masă oaspeți năvălesc,
Și vorba lor se varsă slobod
Prin zgomot, cântece și tropot.
De curge vorba despre toate:
De jugul Romei blestemate,
Despre domnia lui Pilat,
De sfaturi, ce au adunat
În taină capii jidovești,
De trebuinți negustorești,
De biruiri, război și pace...
Le merge vorba, în sfârșit,
Despre Acel de sus venit,
Ce lucruri minunate face.

II[modifică]

„Pe oameni, ca pe frați iubind,
Smerire El i-a învățat
Și, legea lui Moisei curmând,
El legea dragostei le-a dat;
Nu rabdă nici o răutate,
Iertare propovăduiește
Și pentru răi cu bunătate
El tuturora răsplătește.
Puterea Lui, din cer venită,
Nu-i pe pământ obicinuită.
Le dă El orbilor vedere,
Iar celor slăbănogi tărie...
Mărturisire El nu cere,
Căci cugetele toate știe;
Nimic de Dânsul nu s-ascunde:
Privirea Lui cercetătoare
Adâncul inimii pătrunde,
Și tot rămâne iertătoare.
El, vindecând necaz și jale,
A fost atotizbăvitor,
Și prin măria milei Sale,
N-a fost nicicând osânditor.
Fiind de Dumnezeu ales,
El Iordanul a trecut
Și fapte sfinte a făcut,
Ca un proroc, din cer trimis...
Acuma luminos, blajin,
El a sosit în astă parte,
Și ucenicii de departe
În urma Lui cu toții vin”.

III[modifică]

Așa vorbește lumea multă
La masa de mâncări umplută.
Aceste vorbe le ascultă
O tânără-n păcat căzută.
Purtarea necuviincioasă,
Ciudata ei îmbrăcăminte
Despre viața păcătoasă
Spun tuturor fără cuvinte.
Ea în adâncul desfrânării
Pe toți îi trage ca-ntr-o apă;
De cursele destrăbălării
Nici tânăr, nici bătrân nu scapă.
Nu-i știe inima mustrare,
Precum nu știe nici rușine,
Și frumusețea de vânzare
O ia pe aur orișicine...
Ascultă ce vorbesc mesenii,
Ea tresărind de fudulie.
Și iată-n vârful petrecănii
Vorbește cu obrăznicie
Către-a mesenilor mulțime:
„Nu m-am temut încă de nime
Și nu știu ce-i stăpânitorul;
Vreți? Vie-vă Învățătorul
Aicea într-această vreme --
Eu nici de Dânsul nu m-oi teme!”

IV[modifică]

Se varsă vinul; zgomot, tunet,
Cântări și din chimvaluri sunet,
Verdeață, fumuri, soare, flori...
Dar iată-ntre petrecători
Sosește-un cuvios bărbat.
Și fața lui cea minunată,
Și chipul lui cel minunat,
Și ochii, mersul, toate-arată
A tinereții strălucire
Și înfocată-nsuflețire...
Măreața lui înfățișare
Departe este de pământ,
Cereasca lui asemănare
Obrazul luminează sfânt.
Puteri cerești îi ard în față,
Privirea lui te săgetează,
Departe vede-n viitor...
Ca la un înger vestitor,
Nevrând, femeia frica simte,
I se sfiește-a ei privire,
Dar iată își aduce-aminte
De ce-a vorbit și, cu zâmbire,

Din scaun repede se scoală
Cu un pahar de vin în mână
Și, fără orișice sfială,
Rostește, de-ngâmfare plină:
„Tu ești Acel ce ne înveți
De sine să ne lepădăm,
Ce calea-n ceruri ne-o arăți,
Pe care noi să ne-ndreptăm?
Degeaba! Eu nu te mai cred,
Nu știu ce-i post și rugăciune;
În lume primprejur eu văd
Numai plăceri, desfătăciune;
Știu numai vinuri și mâncări,
Prea puțintel gândesc de cer,
Și curăția sufletească
Nu poate să mă mai smintească”.
Obraznicele vorbe încă
Cu totul ea nu le sfârșise,
Și râsul îndrăzneț s-atingă
Urechile nu contenise;
A vinului ușoare spume
Încă scăldau a ei inele,
Dar iată, vorbe trec prin lume
În mijlocul învălmășelii.
Și în smintire ea aude
Din gurile mulțimii mute:
„Te-ai înșelat, căci cel venit
Aici nu e Învățătorul.
Îi ucenicul Lui iubit,
Îi Ioan Botezătorul”.

V[modifică]

Cu nepăsare el ascultă
Obijda celei rătăcite.
Dat iată, prin grămada multă
Hristos s-arată liniștit.
Smerita Lui înfățișare
N-arată foc ce-n ochi s-aprinde,
Dar o adâncă-ngândurare
Umbrește chipul frunții sfinte.
Nu-i în privirea minunată
Însuflețire prorocească,
În fața blândă, luminată,
Nu vezi mărie îngerească...
Îi cade-n valuri părul moale
În două despărțiri pe frunte,
Și lâna-mbrăcămintei Sale --
Hitonul cel din in — ascunde
Sărăcăcioasa țesătură,
Frumos statura-i învelește;
Și barba pe la dulcea gură
Ușor și moale se crețește.
Dar ce putere în privire,
Blândețe și milostivire!
Așa senină adâncime
A milei și a bunătății
În ochii nimănuia nime
Nu vede-n clipele vieții.
Ca un răsuflet al tăcerii
Trecut-a printre toți mesenii
Și, ca în groaza-nfiorării,
Au împietrit izraeltenii;
S-a stins vorbirea-n așteptare,
Stătut-au toți în nemișcare.
Și El, în pacea cea adâncă,
A stat la ușă cu blândețe
Și a privit cu mare tângă
La păcătoasa îndrăzneață.

VI[modifică]

Părea că-n față strălucește
Frumoasa stea, ce prevestește
Veniera zilei ce-i dorită,
Și-n inima cea pângărită
Hristos în clipă a pătruns...
Privirea blândă i-a ajuns
Adâncurile depărtate,
Și negrele a ei păcate
El, ca în zori, le-a luminat,
Și toate s-au înseninat
În mintea celei ce-a căzut.
Și viața sa răutăcioasă
Nenorocita păcătoasă
Într-o clipire a văzut.
În groază ea a înțeles
Ce daruri adunate-n vânt
Cu îndurare i-a trimes
Spre folosire Domnul sfânt,
Și cum în zorile vieții
Spre viitorul ei necaz,
Din scârnăvia răutății
Ea bea în fiecare ceas...
Și cu a pocăinței sete
În ochii lui Hristos acum
Pedeapsa răului său drum
Și milă nesfârșită vede.
De presimțiri cerești cuprinsă
Ea stă la îndoială încă,
Dar pocăința cea aprinsă
Începe inima să-i strângă,
Și-n mijlocul tăcerii, iată
Paharul, tânăra de-odată
Pe pietre jos din mână-l scapă
Pân' în adâncuri zguduită,
Și cade-a veseliei roabă
Tremurătoare-ngălbenită,
C-un plâns amar și tânguios
Jos, înaintea lui Hristos.

Februarie 1914