Păcăliciul păcălit

 

Un moșnean chiabur, plin de bucurie pentru că se întorsese fiu-său dinnăuntru, unde fusese să învețe carte înaltă, pofti pe vecinii săi, toți moșneni ca și dînsul, într-o seară, ca să le înfățișeze copilul; iară acesta să-și arate procopseala. Ce e drept, băiatul învățase carte pînă din sus de brîu, și dascălii îl lăudau că este ascuțit la minte.

Între cei poftiți, se afla și o rugină de moșnean, păcălici, ce voia să rîză de toată lumea cu apucături de propășire.

Pe cînd cei adunați ascultau cu nesați și erau mulțumiți de vorbele tînărului, iară acesta răspunzînd tutulor cu vorbe iscusite, tot din carte, păcăliciul zise:

— Domnule firoscos, cum bag de seamă, dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară. Vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la streini!

— Ba nicidecum, domnule, răspunse junele. Țiu la limba țării mele, cum țiu la tatăl meu, care mi-a dat zile.

Cînd eram în streinătate, o parte din zi o întrebuințam a citi și a scrie românește.

— Bine, dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar?

— Cum să se zică? Iacă apă.

— E, nu e ce-ți spui eu? Asta se cheamă udeală, băiete.

Toți cei de față se umflară de rîs. Junele zîmbi și dînsul de milă.

Mai apoi, voind păcăliciul să-și aprinză ciubucul, întrebă iarăși:

— Domnișorule, dară la asta ce se pune d-asupra ca să se aprinză ciubucul, cum se zice?

— Foc, cum vrei să-i zică? îi răspunse tînărul.

— Hei! Tot ce-ți spuneam eu că ai uitat românește. Asta se cheamă mîngîiere. Cum te mai mîngîie el iarna, cînd stai în casă lîngă vatră, și afară e viscol și zloată? Dară la asta care se lingușește și se tot freacă de piciorul meu, cum îi zice pe românește?

— Dumneata, domnule, mă întrebi niște lucruri pe care ți le-ar putea spune și copiii. Și daca răspunz la ceea ce mă întrebi, o fac numai de bună-cuviință pentru adunare și de respect pentru perii dumitale cei albi. Asta, domnule, se cheamă pisică ori mîță.

— Nu te supăra, domnule firoscos, de întrebările mele. Lucrul este învederat. Ai uitat limba românească și ai învățat pe cea păsărească. Iată, dobitocul ăsta își spune singur numele, pe cînd dumneata vorbești alandala. El se cheamă hîrtitoare, n-auzi cum face hîr! hîr!

Musafirii începură a se plictisi. Junele nu se tulbura, ci cugeta.

În cele de pe urmă, ruginitul bătrîn trase pe tînăr la o parte spre fereastră și, arătîndu-i aria din bătătura tată lui său, îl mai întrebă:

— Ei bine, dară aia de colo cum se cheamă?

— Se cheamă arie, domnule.

—Ba nu; aia se cheamă procopseala, domnișorule, căci de n-ar fi ea n-am avea ce mînca, nici cu ce să ne ducem înnăuntru, pe la șoacăți și pe la cine știe unde, ca să învățăm cîte în lună și în soare, numai cum să ne procopsimnu învățăm.

Adunarea începu a se sparge. Musafirii plecară.

A doua zi, sărbătoare fiind, toți musafirii merseră să ia cafeaua, după ieșirea de la biserică, la domnul moșneanul cel ruginit, ca unul a cărui locuință era mai aproape de biserică.

Cu bătrînii, merse și tînărul.

Casa acestui moșnean avea coprinsurile ce au toate casele de proprietari moșneni. Aria era în ogradă mai d-a parte. Pe cînd cei bătrîni stau la taifas, sorbind cafeaua și vorbind cîte nagode toate, intră repede junele strigînd:

—Săriți toți cu totul! Hîrîitoarea a luat mîngîierea in coadă și a dat fuga afară din casă. De nu veți ajunge mai curînd cu udeala, se duce dracului toată procopseala.

Ruginitul uitase de ceea ce flecărise seara trecută. Acum nu înțelegea nici el ce va să zică aceste vorbe înșirate. Dară după ce ii deschiseră capul cei adunați, pricepu primejdia ce-l amerința. Alergă îndată cu toți argații și scăpă cu față curată.

Tînărul își izbîndise pentru înfruntările ce pățise de la dînsul. Pasămite el legase un cărbune aprins de coada pisicii și-i dase drumul în arie pe lîngă care erau aduse mai multe clăi de grîu.