Pățania lui Lazăr

Jump to navigation Jump to search
Pățania lui Lazăr
de Virgil Cioflec


Până la pățania lui Lazăr, neamurile popii, bine nu se ține minte de când, păstrau prin partea locului un obiceiu, nu prea frumos. Când se întorcea la urma lui noul popit, rudele îi ieșiau înainte la marginea satului cu sapa și lopata, îl hiritisiau să-i meargă popia în plin; cu alte vorbe să-i facă Dumnezeu parte decât mai multe îngropăciuni. Urarea aceasta făcută fără nici un înconjur, enoriașii o priviau cu răceală, ca pe-o datină a tagmalii preoțești și atâta.

Diaconul Lazăr puțin mai aveâ până să fie hirotonisit preot. Vede pe Gavrilă, un flăcău chipeș, sfios, pripășit mai de mult prin sat.

„Mergi cu mine până la târg, Gavrilă? Pornim de cu noapte, când o ieși găinușa; seara suntem îndărăt, acasă".

— Mai încape vorbă!-

Supt un cer stropit de stele, diaconul înnainte, cu capul sus, călare; în urmă, Gavrilă, pe jos, înghioldind dela spate măgăreața, care, se hâțâna încărcată cu părechi de curcani, cu două putine de brânză. Li s-a făcut ziuă în ograda Vlădichii, mare, rânduită, cu un agud uriaș lângă grajduri. Un călugăr spân desleagă păsările, le taie aripele, deschide apoi lacătele grele dela gârliciu, rostogolește putinile în dungă... Diaconul intră în cuhnie, dă târcoale cuptorului călugăresc, înalt, cu trei guri de foc; se minună cum fierb de frumos tingirile acoperite cu capace lustruite de aramă.

Gavrilă atârnase măgăreții sacul cu fân de după gât; sta pe gânduri, cu pălăria în mână. Vlădica, în pălimar, cu brațul petrecut pe după stâlp, se uită la crăițele bătute din straturi, privește cerul, săltat sus, albastru, fără pic de nor, din care venia ciripit de rândunele... Se lasă binișor pe trepte; cu pași rari, apostolici, o ia spre agud. Evlavia, sufletul curat al lui Gavril l-au prevestit câ unchiașul acesta alb e Preasfântul. A dat în genunchi lângă măgăreață; cucernic, așteptă să treacă Luminăția-Sa.

„Cu cine ești dumneata?- îl întreabă încet, mai mult din sprâncene.

„Cu diaconul Lazăr din Zgaia, sărut mânile Preasfinției Tale.

— Da unde e diaconul?

— Mi-e teamă c’o fi prin cuhnie, Preasfinte.

— ...în cuhnie să rămâie!“

Ochii mari, blânzi, cari își ridicau luminile ca o rugăciune de iertare i-au plăcut Episcopului. Cu palma pe umăr îi vorbește:

„Buchile le cunoști? Știi sloveni?

— Nu m’a dat, Preasfinte.

— ...Tatăl nostru?

— îl știu, sărut mânile.

— Da Crezul?

— Și Crezul, Preasfinte.

— Să-ți lași vițele să crească, și barba. La anu te popesc. Auzitu-m’ai ?“

De te abate întâmplarea prin Zgaia, ulițele ei așternute cu talași răsuciți, lustruiți ca atlazul, nu le mai uiți. Cătuna are lingurarii ei vestiți. Toamna, traistele lor cu fuse sfârâitoare iau satele la rând, coboară până în vetrele bulgarilor dela baltă.

Peste așezarea asta păstorește părintele Gavrilă. Poarta dată de perete în miezul nopții, larma de copii din bătătură, joaca lor pe casă, prin nuci — sunt pilde de nestrămutata lui bunătate. Barba stufoasă, lungă, îți spune care din gloată e obrazul cel bisericesc, altfel, îmbrăcat țărănește nu l-ai nemeri dintre muncitori. Când seî nchide țarina, seara, sgârie cu crița vorbe înțelepte, pilduiri după cârligele slovelor din scriptură. Uneori îi alunecă degetele mai în voe; vara însă de s’ar încumetă, mâna care poartă coarnele plugului se îngreunează, botul penii se înfige în hârtie ca într’o buturugă. Răspunderea cea mare a fost la început. A apucat apoi a prinde de veste că dreapta judecată și inima bună sunt tării, și, acu, bătrân, cu o sfială de copil pune degetul pe câte-o buche iscusită, cu mâna în barbă, se socotește: „Cât e de înflorată, Mântuitorule; ce tivitură măiastră!“...

Când e în slujbă, ajunge adeseori la câte-o vorbă sburăturită pe care ochiul lui spălat de priveliștile liniștite ale câmpului n’a văzut-o de mult... Nu stă în loc, ci cu amândouă mânile ridică Evanghelia, o poartă în patru unghiuri de stihii: aaa! ooo! eee! iii! frumos blagoslovește norodul lui, pocăit. Credincioșii, cu gândurile risipite, aud pomenindu-se numele Domnului, se închin; răostește duhovnicul numele Necuratului întețesc crucile...

Meremetisește vitele, părintele; drege picioarele frânte din stinghie; pune scripete; îndreaptă suciturile dela mâni. Când și când, strângând loitrele cu pumnii, pe câte-o mână de pae așternute în fundul căruții, îl duce în cine știe ce sat...

Îl face careva băgător de seamă:

„Părinte, ești plin de ciulini“...

Ca să nu-i strice hatârul ia unul și-l aruncă, pe ceilalți îi lasă:

„Ciulinii Domnului!... făptura lui suntem toți“.