Pâcală și Tândală

Jump to navigation Jump to search
Pîcală și Tîndală
de Vasile Alecsandri
Dialog politic


PÎCALĂ

Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat?

De corăbii înecate nu cumva poate-ai visat?

Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorît

Că pre cît nu erai mîndru, acum ești și mai urît?

TÎNDALĂ (oftînd)

Ah! Pîcală preaiubite, spune-mi: este-adevărat

Că-n această țară veche, că în lașul blăstămat

S-a ivit o boală nouă ce pe mulți a molipsit

Și la care tot românul chiar din fire-i e menit?

PÎCALĂ

Care boală, măi Tîndală?

TÎNDALĂ

Boală grea și făr’ de leac Ce de mult ne amenință!

PÎCALĂ

Dar ce boală?

TÎNDALĂ

O! trist veac!

În ce vremi au fost s-ajungem! în ce rele! în ce foc!

Auzi, frate, toți românii să fie-uniți la un loc!

Moldovanul și munteanul să-și peardă numele lor!

Să-ntrunească-a lor pămînturi! să se facă un popor!

Ba chiar nație să fie!… auzi, nație!… măi, măi,

Zău că nu credeam românii atîta de nătărăi!

PÎCALĂ

De ce ești așa de aspru pentru neamul românesc,

Măi Tîndală?… al tău suflet îl știam mai creștinesc.

Precît îmi aduc aminte, tu odinioară-ai fost

Atît de blăjîn că lumea te credea puțin cam… prost.

Cine ți-a turburat firea? Spune mie, dragul meu,

Cine din miel cu blîndețe te-a făcut leu-paraleu?

TÎNDALĂ

Cine, cine… n-am nevoie ca să ți-l destăinuiesc;

Dar acela oarecine m-a făcut să-ncremenesc

Cînd mi-a spus chiar la ureche, cu glas blînd și-nduioșat,

Că Moldova, sărmănica, spre peire a plecat,

Căci de-a fi să se unească moldoveni și cu munteni,

Muntenii dintr-o sorbire au să-nghit pe moldoveni!

PÎCALĂ

Elei! frate.

TÎNDALĂ

Așa, dragă!… Ascultă să te-oțărești.

Se zice de capitală c-a să fie-n București,

Cale de treizeci de poște departe de lașul meu,

De-acest tîrg frumos și mare unde trăim tu și eu!

Ei, Pîcală, orice-i spune, nici că-mi vine de crezut

C-ar putea ca să ajungă lașul oraș de ținut!

Iașul, scaunul domniei, care, precum tu mi-ai zis,

Se aduce de departe cu vestitul tău Paris,

Iașul, vechea capitală unde am căsuța mea

Care, de s-ar perde lașul, mult din prețu-i ar scădea.

Înțelegi acum, măi frate?

PÎCALĂ

Înțeleg că și tu vrei

Să jertfești o țară-ntreagă pentru-un ticălos bordei?

TÎNDALĂ

Ș-apoi alta, altă poznă! Cică-n Statul Românesc

Să fie la stăpînire domn de neam împărătesc,

Domn străin, numit pe viață, și cu drit de moștenit!

Auzi, tron cu moștenire!… apoi nu-i de suferit!

Care-atunce, cum s-ar prinde, eu ce am hambițion,

Să-mi ridic toată speranța de-a mă acăța pe tron!

Eu ce sînt patriot mare, eu get-beget, să nu am

Prilej de a fi în țară nici măcar un caimacam!

Și, perzînd a mele drituri, să ajung chiar a videa

Sub un prinț străin, catolic, că se perde legea mea!

Nu, Pîcală, niciodată!

PÎCALĂ

Ei! Tîndală, te rog, taci,

Că, precît ești prost din fire, și mai prost vrei să te faci.

Ce te zbuciumi pentru lege astfel de înfuriat,

Cînd tu legea în picioare-ți de-atîte ori ai călcat!

TÎNDALĂ

Eu, Pîcală?

PÎCALĂ

Tu, Tîndală.

TÎNDALĂ

(făcîndu-și cruce)

Mă ferească Dumnezeu!

PÎCALĂ

În zadar, căci pe-a ta urmă te paște păcatul greu.

Adu-ți bine tu aminte de țiganii ce-ai avut:

Prin mezat, ca niște vite, cîte suflete-ai vîndut?

Despărțînd fără-ndurare mumele de-ai lor copii,

Și rîzînd de a lor lacrimi ca o feară din pustii!

Spune mie, o! creștine, cîți creștini ai chinuit

Cînd erai, chiar din păcate, în slujbă orînduit?

Cîte văduve sărace, cîți orfani tu ai prădat,

Și pînea de toată ziua chiar din gură le-ai luat?

Spune-mi tu, o! stîlp a legei, ce umbli cu crucea-n sîn,

Sînt aceste fapte rele de creștin sau de păgîn?

TÎNDALĂ

Bine, frate, tu mă sparii… Ce greșală-am făptuit

Pentru că, fiind în slujbă, și eu m-am schivernisit?

Așa-i obiceiul țărei…

PÎCALĂ

Taci, Tîndală, nu cîrti.

Ai prădat sărmana țară, e destul, n-o mai huli!

Și de vrei ca să se ierte trecutu-ți mult păcătos,

Hotărăște-te odată a fi țărei de folos,

Iar nu umbla cu minciuna ca un șerpe cu venin,

Zicînd că s-ar perde legea de-am avea un domn străin,

Căci românu-n astă lume orice rele-ar suferi,

În legea care se naște, în ea știe a muri!

Ungurii ce în Moldova sînt ca noi locuitori,

Schimbat-au a lor credință sub românii domnitori?

Pentru ce dar pe-al tău frate mai ușor să-l socotești,

Cînd el încă tot păstrează bunurile strămoșești?

Și de ce, supus orbirei unui mîrșav interes,

Să nu vrei a înțelege lucru lesne de-nțeles:

Că-n Unire stă puterea! Că la oricare nevoi,

Decît a fi unul singur, e mai bine de-a fi doi!

Că pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari,

Că cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari,

Căci, precum zicea odată l-ai săi fii un biet moșneag:

E mai lesne-a rupe-o vargă decît un întreg toiag!

TÎNDALĂ

Bine, dar ce are-a face?

PÎCALĂ

Nu-nțelegi?… ascultă dar:

Pentru ce țările noastre au băut atît amar?

Pentru ce acum, de veacuri, nici că mai hălăduiesc?

Pentru ce fără sfială dușmanii le năvălesc,

Încît astăzi biet românul, ce-a ajuns a fi de jac,

Nu mai știe ce mai este: tătar, jidov sau căzac?

Și, privind îmbelșugarea holdelor din țara lui,

Se întreabă cu durere: a cui pradâ-or fi, a cui?

Știi tu pentru ce, Tîndală, Dumnezeu ne-a părăsit,

De-am rămas dintr-un neam mare un neam mic și umilit?

TÎNDALĂ

Pentru ce?

PÎCALĂ

Pentru că vrajba între frați s-a încuibat!

Pentru că românul frate de român s-a depărtat!

Pentru că și mai-nainte s-au găsit pintre români

Oameni vînzători ca Iuda, inimi rele de păgîni

Carii, jertfind ca și tine viitorul românesc

Și sămănînd dezbinarea pe pămîntul strămoșesc,

Au scăzut, au stins Unirea, puterea neamului lor,

Și au mărit sumeția dușmanului răpitor.

Cînd e turma răzlețită, fără cîni, fără păstor,

Lupul iese de la pîndă ș-o zugrumă mai ușor!

TÎNDALĂ

Adevărat… așa este!… Însă de ce, fătul meu,

Păstorul acelei turme să nu fim sau tu, sau eu?

Pentru ce străin să fie?

PÎCALĂ

Căci păstor în țara mea

Nici eu nu te-aș vrea pe tine, nici tu pe mine m-ai vrea.

Dulce e domnia, frate, și mulți vreu a se-ndulci,

Ș-acei mulți unul pe altul caută a să nimici

Prin partide, prin corupții, prin minciuni și prin vînzări,

Care toate sînt menite rău s-aducă bietei țări!

Nu-i mai bine dar să-nchidem calea tronului. slăvit

Celor carii sînt în stare chiar și neamul de jertfit?

Nu-i mai bine, toți românii însuflați de-același dor,

Dintre două mici popoare să ne facem un popor?

Iar ca prinț al României un străin prinț să dorim,

Și cu tronurile-Europei pe al nostru să-l rudim?

Atunci națiile toate ne-or primi la sînul lor

Ca pe-o nație iubită și de mare viitor;

Ș-a strămoșilor țărînă tresări-va în mormânt,

C-a ajuns a lor vechi nume respectat iar pe pămînt;

Și urmașii noștri mîndri de părinții ce-au avut,

La copiii lor vor spune binele ce le-am făcut!

TÎNDALĂ

(uimit)

Ei! Pîcală, frățioare, drept să-ți zic… bine vorbești,

Însă… spune-mi… capitala tot să fie-n București?

PÎCALĂ

Bată-te norocu-n față! măi Tîndală, ce-ai pățit,

De-ți e drag așa mult lașul?… Nu cumva te-ai jidovit?

Dar nu vezi pe toată ziua valul negru, evreiesc,

Cum se-ntinde de îneacă tot orașul creștinesc?

Încît, oricine sosește în lăuntru-i înglodat

Socoate că în

Iudeea din păcate a întrat!

TÎNDALĂ

D-apoi bine, Bucureștiul adică este mai bun?

PÎCALĂ

Oricine ar socoti-o eu l-aș crede de nebun.

Bucureștiul, ca și lașul, este ca un vechi sucman

Care, orișicît l-ai coase, nu plătește nici un ban.

Pentru noua Românie trebuie ca să dorim

Nouă, mîndră capitală de care să ne mîndrim,

Un oraș puternic, mare, pe un rîu îmbelșugat

Și în centrul României cu tărie așezat.

TÎNDALĂ

(aprinsîndu-se)

Pe Siret?

PÎCALĂ

Pe Siret, fie.

TÎNDALĂ

(cu ochii înflăcărați)

Nu departe de Focșani,

Să-l numim Traian…

PÎCALĂ

(zîmbind)

Prea bine.

TÎNDALĂ

(cu entuziasm)

Să ne facem toți Traiani!

PÎCALĂ

Să dea Domnul, măi Tîndală.

TÎNDALĂ

(zvîrlind căciula-n sus)

Ura! dacă este așa,

Adu mîna, măi Pîcală; mîna vreu cu tine-a da.

Să trăiască România și Unirea-ntre români!

Hai să tragem, măi, o horă în ciuda celor păgîni

(Se prind de mîni și joc „Hora Unirei”)

HORA UNIREI

Hai să dăm mînă cu’ mînă

Cei cu inimă romănă,

Să-nvîrtim hora frăției

Pe pământul României!

Iarba ră din holde peară!

Peară dușmănia-n țară,

Între noi să nu mai fie

Decît flori și omeniei

Măi muntene, măi vecine,

Vină să te prinzi cu mine

Și la viață cu unire,

Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi, puterea crește

Și dușmanul nu sporește!

Amîndoi sîntem de-o mamă,

De-o făptură și de-o samă,

Ca doi brazi într-o tulpină,

Ca doi ochi într-o lumină.

Amîndoi avem un nume,

Amîndoi o soartă-n lume,

Eu ți-s frate, tu-mi ești frate,

În noi doi un suflet bate.

Vin’ la Milcov cu grăbire

Să-l secăm dintr-o sorbire,

Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare

Și să vadă sfîntul soare,

Într-o zi de sărbătoare,

Hora noastră cea frățească

Pe cîmpia românească!