Pâcală și Tândală
| Pîcală și Tîndală de Vasile Alecsandri |
| Dialog politic |
PÎCALĂ
Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat?
De corăbii înecate nu cumva poate-ai visat?
Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorît
Că pre cît nu erai mîndru, acum ești și mai urît?
TÎNDALĂ (oftînd)
Ah! Pîcală preaiubite, spune-mi: este-adevărat
Că-n această țară veche, că în lașul blăstămat
S-a ivit o boală nouă ce pe mulți a molipsit
Și la care tot românul chiar din fire-i e menit?
PÎCALĂ
Care boală, măi Tîndală?
TÎNDALĂ
Boală grea și făr’ de leac Ce de mult ne amenință!
PÎCALĂ
Dar ce boală?
TÎNDALĂ
O! trist veac!
În ce vremi au fost s-ajungem! în ce rele! în ce foc!
Auzi, frate, toți românii să fie-uniți la un loc!
Moldovanul și munteanul să-și peardă numele lor!
Să-ntrunească-a lor pămînturi! să se facă un popor!
Ba chiar nație să fie!… auzi, nație!… măi, măi,
Zău că nu credeam românii atîta de nătărăi!
PÎCALĂ
De ce ești așa de aspru pentru neamul românesc,
Măi Tîndală?… al tău suflet îl știam mai creștinesc.
Precît îmi aduc aminte, tu odinioară-ai fost
Atît de blăjîn că lumea te credea puțin cam… prost.
Cine ți-a turburat firea? Spune mie, dragul meu,
Cine din miel cu blîndețe te-a făcut leu-paraleu?
TÎNDALĂ
Cine, cine… n-am nevoie ca să ți-l destăinuiesc;
Dar acela oarecine m-a făcut să-ncremenesc
Cînd mi-a spus chiar la ureche, cu glas blînd și-nduioșat,
Că Moldova, sărmănica, spre peire a plecat,
Căci de-a fi să se unească moldoveni și cu munteni,
Muntenii dintr-o sorbire au să-nghit pe moldoveni!
PÎCALĂ
Elei! frate.
TÎNDALĂ
Așa, dragă!… Ascultă să te-oțărești.
Se zice de capitală c-a să fie-n București,
Cale de treizeci de poște departe de lașul meu,
De-acest tîrg frumos și mare unde trăim tu și eu!
Ei, Pîcală, orice-i spune, nici că-mi vine de crezut
C-ar putea ca să ajungă lașul oraș de ținut!
Iașul, scaunul domniei, care, precum tu mi-ai zis,
Se aduce de departe cu vestitul tău Paris,
Iașul, vechea capitală unde am căsuța mea
Care, de s-ar perde lașul, mult din prețu-i ar scădea.
Înțelegi acum, măi frate?
PÎCALĂ
Înțeleg că și tu vrei
Să jertfești o țară-ntreagă pentru-un ticălos bordei?
TÎNDALĂ
Ș-apoi alta, altă poznă! Cică-n Statul Românesc
Să fie la stăpînire domn de neam împărătesc,
Domn străin, numit pe viață, și cu drit de moștenit!
Auzi, tron cu moștenire!… apoi nu-i de suferit!
Care-atunce, cum s-ar prinde, eu ce am hambițion,
Să-mi ridic toată speranța de-a mă acăța pe tron!
Eu ce sînt patriot mare, eu get-beget, să nu am
Prilej de a fi în țară nici măcar un caimacam!
Și, perzînd a mele drituri, să ajung chiar a videa
Sub un prinț străin, catolic, că se perde legea mea!
Nu, Pîcală, niciodată!
PÎCALĂ
Ei! Tîndală, te rog, taci,
Că, precît ești prost din fire, și mai prost vrei să te faci.
Ce te zbuciumi pentru lege astfel de înfuriat,
Cînd tu legea în picioare-ți de-atîte ori ai călcat!
TÎNDALĂ
Eu, Pîcală?
PÎCALĂ
Tu, Tîndală.
TÎNDALĂ
(făcîndu-și cruce)
Mă ferească Dumnezeu!
PÎCALĂ
În zadar, căci pe-a ta urmă te paște păcatul greu.
Adu-ți bine tu aminte de țiganii ce-ai avut:
Prin mezat, ca niște vite, cîte suflete-ai vîndut?
Despărțînd fără-ndurare mumele de-ai lor copii,
Și rîzînd de a lor lacrimi ca o feară din pustii!
Spune mie, o! creștine, cîți creștini ai chinuit
Cînd erai, chiar din păcate, în slujbă orînduit?
Cîte văduve sărace, cîți orfani tu ai prădat,
Și pînea de toată ziua chiar din gură le-ai luat?
Spune-mi tu, o! stîlp a legei, ce umbli cu crucea-n sîn,
Sînt aceste fapte rele de creștin sau de păgîn?
TÎNDALĂ
Bine, frate, tu mă sparii… Ce greșală-am făptuit
Pentru că, fiind în slujbă, și eu m-am schivernisit?
Așa-i obiceiul țărei…
PÎCALĂ
Taci, Tîndală, nu cîrti.
Ai prădat sărmana țară, e destul, n-o mai huli!
Și de vrei ca să se ierte trecutu-ți mult păcătos,
Hotărăște-te odată a fi țărei de folos,
Iar nu umbla cu minciuna ca un șerpe cu venin,
Zicînd că s-ar perde legea de-am avea un domn străin,
Căci românu-n astă lume orice rele-ar suferi,
În legea care se naște, în ea știe a muri!
Ungurii ce în Moldova sînt ca noi locuitori,
Schimbat-au a lor credință sub românii domnitori?
Pentru ce dar pe-al tău frate mai ușor să-l socotești,
Cînd el încă tot păstrează bunurile strămoșești?
Și de ce, supus orbirei unui mîrșav interes,
Să nu vrei a înțelege lucru lesne de-nțeles:
Că-n Unire stă puterea! Că la oricare nevoi,
Decît a fi unul singur, e mai bine de-a fi doi!
Că pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari,
Că cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari,
Căci, precum zicea odată l-ai săi fii un biet moșneag:
E mai lesne-a rupe-o vargă decît un întreg toiag!
TÎNDALĂ
Bine, dar ce are-a face?
PÎCALĂ
Nu-nțelegi?… ascultă dar:
Pentru ce țările noastre au băut atît amar?
Pentru ce acum, de veacuri, nici că mai hălăduiesc?
Pentru ce fără sfială dușmanii le năvălesc,
Încît astăzi biet românul, ce-a ajuns a fi de jac,
Nu mai știe ce mai este: tătar, jidov sau căzac?
Și, privind îmbelșugarea holdelor din țara lui,
Se întreabă cu durere: a cui pradâ-or fi, a cui?
Știi tu pentru ce, Tîndală, Dumnezeu ne-a părăsit,
De-am rămas dintr-un neam mare un neam mic și umilit?
TÎNDALĂ
Pentru ce?
PÎCALĂ
Pentru că vrajba între frați s-a încuibat!
Pentru că românul frate de român s-a depărtat!
Pentru că și mai-nainte s-au găsit pintre români
Oameni vînzători ca Iuda, inimi rele de păgîni
Carii, jertfind ca și tine viitorul românesc
Și sămănînd dezbinarea pe pămîntul strămoșesc,
Au scăzut, au stins Unirea, puterea neamului lor,
Și au mărit sumeția dușmanului răpitor.
Cînd e turma răzlețită, fără cîni, fără păstor,
Lupul iese de la pîndă ș-o zugrumă mai ușor!
TÎNDALĂ
Adevărat… așa este!… Însă de ce, fătul meu,
Păstorul acelei turme să nu fim sau tu, sau eu?
Pentru ce străin să fie?
PÎCALĂ
Căci păstor în țara mea
Nici eu nu te-aș vrea pe tine, nici tu pe mine m-ai vrea.
Dulce e domnia, frate, și mulți vreu a se-ndulci,
Ș-acei mulți unul pe altul caută a să nimici
Prin partide, prin corupții, prin minciuni și prin vînzări,
Care toate sînt menite rău s-aducă bietei țări!
Nu-i mai bine dar să-nchidem calea tronului. slăvit
Celor carii sînt în stare chiar și neamul de jertfit?
Nu-i mai bine, toți românii însuflați de-același dor,
Dintre două mici popoare să ne facem un popor?
Iar ca prinț al României un străin prinț să dorim,
Și cu tronurile-Europei pe al nostru să-l rudim?
Atunci națiile toate ne-or primi la sînul lor
Ca pe-o nație iubită și de mare viitor;
Ș-a strămoșilor țărînă tresări-va în mormânt,
C-a ajuns a lor vechi nume respectat iar pe pămînt;
Și urmașii noștri mîndri de părinții ce-au avut,
La copiii lor vor spune binele ce le-am făcut!
TÎNDALĂ
(uimit)
Ei! Pîcală, frățioare, drept să-ți zic… bine vorbești,
Însă… spune-mi… capitala tot să fie-n București?
PÎCALĂ
Bată-te norocu-n față! măi Tîndală, ce-ai pățit,
De-ți e drag așa mult lașul?… Nu cumva te-ai jidovit?
Dar nu vezi pe toată ziua valul negru, evreiesc,
Cum se-ntinde de îneacă tot orașul creștinesc?
Încît, oricine sosește în lăuntru-i înglodat
Socoate că în
Iudeea din păcate a întrat!
TÎNDALĂ
D-apoi bine, Bucureștiul adică este mai bun?
PÎCALĂ
Oricine ar socoti-o eu l-aș crede de nebun.
Bucureștiul, ca și lașul, este ca un vechi sucman
Care, orișicît l-ai coase, nu plătește nici un ban.
Pentru noua Românie trebuie ca să dorim
Nouă, mîndră capitală de care să ne mîndrim,
Un oraș puternic, mare, pe un rîu îmbelșugat
Și în centrul României cu tărie așezat.
TÎNDALĂ
(aprinsîndu-se)
Pe Siret?
PÎCALĂ
Pe Siret, fie.
TÎNDALĂ
(cu ochii înflăcărați)
Nu departe de Focșani,
Să-l numim Traian…
PÎCALĂ
(zîmbind)
Prea bine.
TÎNDALĂ
(cu entuziasm)
Să ne facem toți Traiani!
PÎCALĂ
Să dea Domnul, măi Tîndală.
TÎNDALĂ
(zvîrlind căciula-n sus)
Ura! dacă este așa,
Adu mîna, măi Pîcală; mîna vreu cu tine-a da.
Să trăiască România și Unirea-ntre români!
Hai să tragem, măi, o horă în ciuda celor păgîni
(Se prind de mîni și joc „Hora Unirei”)
HORA UNIREI
Hai să dăm mînă cu’ mînă
Cei cu inimă romănă,
Să-nvîrtim hora frăției
Pe pământul României!
Iarba ră din holde peară!
Peară dușmănia-n țară,
Între noi să nu mai fie
Decît flori și omeniei
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
Amîndoi sîntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amîndoi avem un nume,
Amîndoi o soartă-n lume,
Eu ți-s frate, tu-mi ești frate,
În noi doi un suflet bate.
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare
Și să vadă sfîntul soare,
Într-o zi de sărbătoare,
Hora noastră cea frățească
Pe cîmpia românească!