Ouăle roșii

 

(Până către sfârșitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulți pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui Fékete Láioș, cu prilejul Paștelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conținutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiție, din generație în generație, de către călugări, și mai târziu a fost, după o viață-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm și noi aci.)

În seara de vinerea patimilor, au mers bătrânul conte Fékete Láioș, care-mplinise în duminica floriilor șaptezeci și cinci de ani, la capela castelului, împreună cu soția sa Virág, care, zicea ea, trebuia să-mplinească, în sâmbăta rusaliilor următoare, patruzeci. După dânșii veneau nobilii curteni și copiii de casă, care țineau, unii coiful contelui, iar alții coada rochiei contesei. Și după ce au ascultat slujba, au purces să se grijească eu toții. Pe când lua sfânta cuminecătură, cel dintâi, cruntul conte Fékete Láioș, iată că aude la spatele lui aceste cuvinte de-abia șoptite între contesa și Dóboș Iánoș, cel mai de seamă cavaler al castelului.

— Aș fi fericit — zicea cavalerul — să-mi pot da tot sângele pentru a face o cât de mică plăcere nobilei mele stăpâne.

— Nu cred până nu văd! răspundea tânăra Virág.

Cruntul conte Fékete Láioș a mușcat în gingii lingurița preotului și a-nghițit cu noduri sfânta grijanie. Apoi, după ce s-au grijit toți de la mare pân' la mic, s-au întors împreună în castel. Cum au intrat acolo, contele a strigat:

— Doboș Iánoș! Doboș Iánoș! te-ai spovedit?... te-ai grijit?

— Da, nobilul meu stăpân.

— Adevărat?

— Zic zău lui Dumnezeu!

A scrâșnit contele Fekete Láioș, din gingii... Sâmbătă, pe urmă, către miezul nopții, au fost toți la slujba învierii — toți; toți, afară de tânărul Doboș Iánoș. A întrebat contesa:

— Unde e Doboș Iánoș?

— Nu știu! a răspuns Fékete Láioș și iar a scrâșnit; nu știu unde-i Dóboș Iánoș!

După slujbă s-au dus iar în castel, toți; toți, afară de Dóboș Iánoș; și s-au așezat la masă mare, să ciocnească ouă roșii. Pe masă erau panere mari pline cu sute de ouă. Contesa a luat unul și a zis:

—Dar vreau să ciocnesc cu Dóboș Iánoș!... unde e Dóboș Iánoș? Contele Fékete Láioș a ridicat din umeri foarte încruntat — și iar... din gingii. Contesa a rămas pe gânduri...

— Minunate ouă roșii! a zis ea; ce frumoasă față!

— Se-nțelege că-i frumoasă, a strigat rânjind ca o fiară contele; și firește are să-ți placă, nobilă doamnă! dacă sunt văpsite chiar de mâna nobilului tău soț în sângele lui Dóboș Iánoș!

— Dóboș Iánoș! a strigat ca o nebună tânăra contesă Virág... Și el...? unde e el?

— El? el, a răspuns scrâșnind Fékete Láioș; el trebuie să fie în iad acuma, după ce și-a văzut visul împlinit, dându-și tot sângele ca să facă o mică plăcere nobilei sale stăpâne!

S-au ridicat în picioare toți nobilii cavaleri meseni.

— A! a țipat contesa. La mine toți câți mă iubesc!... Luați-l pe acest gunoi spurcat, pe atât de xenamorasit pe cât de crud!... legați-l și îngenuncheați-l!... trebuie să-l pilduiesc pe loc!

Până să tragă Fékete Láioș spada lui de oțel de Damasc, pe care o avea amintire din vremea cruciadelor, au năvălit toți tinerii cavaleri; l-au legat burduf și l-au pus în genunchi.

— Acuma — a strigat contesa — spargeți-i toate aceste ouă în cap!

Sub grindina de ouă roșii, leșină, scrâșnind, cruntul Fékete Láioș, cu capul plin de sânge și de gălbenuș... Dar încă mai răsuflă...

— Nu e destul!... Dați-i lovitura de grație!

Atunci, tânărul copil de casă Béla Șándor se duce aproape și-l lovește cu un ou în moalele capului, de-i țâșnește creierul înmuiat.. S-a sfârșit cu bătrânul, cruntul conte Fékete Láioș...

L-au târât afară, să-l arunce în prăpastia din spatele castelului.

— Acum — a strigat contesa Virág — să ciocnim!... Acela care-mi va sparge cel dintâi trei ouă pe rând, acela, pe lângă titlul de conte, pe lângă stăpânirea acestui castel și a moșiilor de veci, va avea și mâna mea!

Au ciocnit... Contesa a schimbat mereu la ouă... Nici un mesean n-a izbutit până-n trei ori. La urmă, a venit tânărul copil de casă Béla Șándor să ciocnească și el, cu același ou cu care dedese lovitura de grație. S-a apropiat cu multă îndrăzneală și... unul!... două!... trei! — pe toate le-a spart...

Și astfel, tânărul copil de casă, Béla Șándor, cu oul lui tare ca piatra, a câștigat coroana de conte și... mâna tinerei Virág.