Osteniții

 

Vara, după asfințitul soarelui, îi văd trecând in șir, unii vorbăreți și veseli, alții tăcuți și triști, dar toți mișcându-se cu aceeaș pași greoi de oboseală. E o armată întreagă de bătrâni, tineri, femei și copii — muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în câțiva ani, norocul și brațele lor.

Priveliștea asta de stradă e pitorească și mă pune pe gânduri. Unde se reîntorc oamenii aceștia după o zi de muncă ? În locuințele lor sărăcăcioase, în cari, de sigur, un bogat ar înebuni de frig, de urît și de întuneric.

Se zice că adeseori regii cari nu pot să doarmă în palatele lor pizmuesc somnul adânc și neturburat al osteniților.

Și mi-am închipuit că somnul acesta protector al celor suferinzi și osteniți trebuie să fie un înger bun — mai bun ca pâinea !

* * *

Cu toate astea tot mai de plâns sunt ei decât regii!

Fiindcă mă întreb: cum se poate să-ți mărginești o vieață întreagă între a munci, a fi obosit veșnic și a dormi ?!...

Ce vieți, ce poeme mari de suferință și de rezignare!

Noi credem că pentru acești bieți oameni simpli nu sunt făcute plăcerile senine ale vieții: arta, știința, iubirea. Noi recunoaștem mulțimii numai instincte și-i tăgăduim imaginație, sensibilitate și inteligență.

Meschină și falsă mi se pare psihologia asta...

Mai bine am putea zice că nu-i cunoaștem, pentru că trăim așa departe de ei !

Eu i-am observat și i-am văzut de aproape : mulți dintre dânșii au sufletul plin de poezie. Dacă oboseala le-ar da răgaz, ar putea să cristalizeze și ei momente din vieața lor în forme artistice și fiecare și-ar trăi romanul său de iubire.

Căci cei mai mulți din acești oameni n’au iubit sau n’au fost iubiți!..

Întrebați pe poeți și pe romanțieri: toți vă vor spune că n’au întâlnit amorul decât prin budoare... Ce să caute el în colibele osteniților ? Ar muri, de sigur, de frig, de urît și de întuneric ...

* * *

Câte odată i-am văzut dormind pe stradă, având drept căpătâiu bolovani mari de piatră. Pământul nu e un pat moale, dar pentru trupurile lor sdrobite e destul de odihnitor.

Sunt palizi, dorm adânc, nu-i turbură nici unul din visurile deșertăciunilor omenești; poate numai icoana morții o fi trecând prin somnul lor, cu adierea aripelor ei, în semn de pace și etern repaus ...

Și am văzut și bogați trecând pe lângă dânșii, sătui și odihniți, privindu-i cu dispreț sau cu ură, șoptind cu răutate: «Leneșii !».

Craiova, 1895.