Originea, firea și destinul neamului românesc

Jump to navigation Jump to search
Articolul „Originea, firea și destinul neamului românesc
de Nicolae Iorga
Publicat în 1938 în Enciclopedia României din 1938


Prolog[modifică]

Când e vorba să se trateze aria de răspândire a poporului românesc în trecut, trebue să se arăte mai întâi care a fost aria de odinioară, care acum a scăzut, de unde vine această arie inițială pe harta Sud-Es­ tului European, pe care au acoperit-o înaintașii popo­ rului românesc, pentru a vedea pe urmă care sunt motivele pentru care pe harta aceasta a Sud-Estului European, poporul românesc nu mai ocupă, în unele locuri, spațiul pe care 1-a ocupat odinioară. Sau, mai bine decât atât, noi am pierdut la mai toate granițile noastre, afară de granița Dunării, dar am răspândit elemente românești, dincolo de granițele noastre. Fără îndoială este cea mai mare primejdie să se lase un popor a-i curge sângele din vine, pentru a se răspândi larg în lume, fără niciun profit pentru el.

Care este deci așezarea de bază a poporului româ­nesc? Pentru aceasta, răspunsul nu poate să fie decât acela că trebue să ne adresăm la înseși elementele care au contribuit la alcătuirea acestei sinteze, acestei complete și prețioase sinteze, plină de originalitate și de însușiri, care este poporul românesc. Odinioară chestiunea aceasta a hărții ocupate de poporul românesc s'ar fi resolvat foarte ușor. S'ar fi luat Muntenia și Moldova, ori s'ar fi adresat la harta lui Laurian, care cuprinde, pe lângă ceea ce se numea odinioară cele două principate, și regiunile inti­ tulate cum le intitulau străinii: Basarabia, Bucovina, Maramureșul, Ardealul, Crișana și Temișana, cum stătea scris în harta aceasta, care se găsea odinioară pe pereții tuturor școlilor și din care, fără îndoială, generația mea a căpătat o conștiință de largă roma­ nitate, care a folosit, în ce privește elaborarea ideilor noastre și o acțiune în legătură cu conclusiile, la care aceste idei au trebuit în chip firesc să ajungă. Numai cât astăzi chestiunea nu se pune așa. Po­porul românesc nu cuprinde, acum, o mulțime de elemente, milioane de oameni, ai căror strămoși odi­nioară au făcut parte din sinteza pe care, în graiul nostru latin și cu conștiința noastră proprie, o repre­ zentăm numai noi. Dincolo de Dunăre se găsesc Iugoslavi, Albanezi, Greci; se găsesc, la răsărit de Nistru, foarte mulți Ruteni, Ruși apuseni, pe cari-i avem și în casă și, pe de altă parte, avem infiltratii de acestea la Nord în Bucovina, care merg până foarte jos. Dar dincolo de lumea aceasta există și alte elemente care au făcut parte din sinteza inițială și nu mai fac parte acum din ceea ce avem. Către Apus, până foarte departe, până în regiunea Cehilor, a Slovacilor, în jos până în părțile unde sunt Croații, iarăși au fost elemente din sinteza aceasta primordială, din care noi singuri am rămas cu numele, cu limba și cu fisionomia noastră deosebită. Care sunt elementele ce au contribuit la alcătuirea acestei sinteze primordiale?

I[modifică]

Le aflăm oriunde se vorbea odinioară limba tracă sau ilirică, aceasta înlocuită apoi cu limba tracă, unde se vorbea, în Răsirit, graiul Sciților nobili, unde s'a vorbit pe urmă, pe așa largă întindere, dela un capăt la altul al Peninsulei Balcanice, în deosebite forme, o limbă romanică și acum sunt alte graiuri naționale, iar acei cari le vorbesc au, firește, un sentiment na­ țional foarte puternic, care-i oprește de a se confunda cu noi și-i îndeamnă să ia cât se poate mai mult din elementele rămase dela noi, ca să le confunde în ființa lor deosebită. Și graiurile cele vechi au dis­ părut de mult, și graiul roman, care avea o întindere așa de mare, s'a îngustat. Romanitatea orientală este împărțită azi în bucăți în care se vorbesc limbi deo­ sebite. Noi reprezentăm doar partea care a rămas deasupra apelor, dintr'un lucru foarte mare care a existat cândva și care vine din sinteza asupra căreia s'a pus, la urmă, pecetea Romei.

Cum în Arhipelag, în Marea Egee, a fost odinioară un continent și dintr'un cutremur teribil, din con­ vulsiile scoarței pământului, a resultat acoperirea cu apă a celei mai mari părți din bucata de pământ care leagă Europa sud-estică de Asia-::\iică, și cum, din ceea ce a fost odinioară pământ, au rămas numai vârfurile deasupra, insulele mărunte risipite în Arhi­ pelag, și, din când în când, un bloc mai mare, așa este și cu harta poporului românesc, astăzi, față de harta strămoșilor celor mai depărtați și de harta pe care, peste strămoșii cei mai depărtați, a întins-o, ca un nobil veșmânt uniform, cucerirea Romanilor. Noi ne coborîm în același timp din Traci, și din mai multe feluri, Tracii propriu-ziși din Peninsula Balcanică trăind și aceia în noi mai mult decât în ceilalți, căci ei trăiesc și în Bulgari, cari sunt numai de nume Bulgari și de limbă Slavi. Și, cum frații Macedoneni au în ei sânge iliric, tot așa destul sânge roman se găsește la Sârhi. Albanezii nu sunt decât Ilirii de pe nemuri, având aceiași strămoși ca și poporul românesc din Peninsula Bal­canică. Dar în cuprinsul acestui vast teritoriu al rasei trace, care se întindea pe toată Peninsula Balcanică, care mergea până în Ucraina, care se ridica foarte sus la Nord, care, peste Tisa, avea prelungiri pe care unii le-au căutat, poate exagerat, până la Vistula, unde sunt nume care ne îndreptățesc să admitem o așe­ zare, fie și mai puțin solidă și trainică, a Dacilor, cari în toate directiile, la răsărit, la nord, la vest s'au întins, Tracii aceștia se găsesc și în Asia Mică, odată un pământ tracic.

Frigienii ei înșii nu erau decât frați cu Tracii. Partea <<barbară>> cea mai nobilă din poporul româ­ nesc este tracică. Așa încât dacă ne întreabă cineva care este cea mai veche hartă a poporului românesc putem spune că este harta poporului trac și a popo­ rului ilir, care se întindea, în același timp, nu numai pe coasta occidentală a Peninsulei Balcanice, ci tre­ cea deasupra ei în așa numita Istrie, răsbătea până la Nord în Tirol și mărginea coasta răsăriteană a Italiei. Deci noi suntem rude cu Italienii și prin ori­ ginea ilirică a multor Italieni și prin partea poporului românesc de lângă Marea Adriatică, unde numele terminate cu <<ona>> sunt nume ilirice și arată locu­ință ilirică de pe vremuri Narona în Peninsula Bal­ canică, Verona, Sulmona, ș. a. m. d., dincolo. Numele unde se simte rădăcina aceasta nu înseamnă decât un așezământ iliric. 1ata cea mai veche hartă a celor mai depărtați strămoși ai noștri. Acuma peste aceștia a venit o pătrundere scitică, Sciții fiind de două neamuri: 1. Sciții de sus, Ira­nieni, aristocrați, cavaleri, luptători, și 2. Sciții de jos, adunătură turanică, ținuți la dispositia clasei domnitoare, căreia îi apartine' și regele. Agatirșii, o ramură a Sciților nobili, au pătruns și în Ardeal și s'au oprit acolo. Ardealul i-a obligat la o sintesă, la sintesa aceea dacică, în centrul însuși al viețuirii aces­ tor arhaici înaintași ai noștri; i-a silit la o bogată sintesă în care intră trei elemente, fără cunoștința cărora nu poate înțelege cineva pe Daci.

La Daci basa este tracică. Tracii erau locuitori prin sate și nu războinici organisați. Prădători, da, foarte adeseori, ei veneau cu gând de răsboiu, ceea ce-i făcea să răsbată, pe vreme bună sau rea, Peninsula Balcanică, arzând, tăind, îmbătându-se, petrecând. Oameni organisați, consolidați, n'au fost niciodată, din care cauză nu s'a putut face cu ei, în ciuda atâtcr încercări de pe vremea Odrisilor, o Tracie dominată de un singur rege. Lisimah a putut fi rege al Traciei, doar ca un moștenitor al lui Alexandru cel Mare, și, fiindcă avea un teritoriu trac, a devenit <<rege al Traciei>>, iar nu rege <<trac>>. Iar Dromihete, care se afla în fața lui la Dunărea-de-Jos, era un <<rege trac>>, dar nu <<regele poporului trac>>. Ca să aibă cineva un popor de ostași perfect orga­nisați, cu o monarhie, cu o dinastie în această mo­ narhie, gata să strângă toată lumea barbară dinprejur, să alcătuiască un Imperiu al nesupușilor, al indepen­ denților, opus Imperiului roman al lui Domițian și Traian, au trebuit trei lucruri: basa sătească tracă, ideia monarhică adusă în Ardeal de Sciții nobili, și, în același timp, influența Ilirilor. Aceștia căutau culmile, unde sunt cetățile și cetățuile noastre. Pe acolo, prin cetățile culmilor, nu sunt așezări trace, Tracul fiind înainte de toate un sătean, un țăran; pe acolo este influență ilirică. Prin urmare am zice că Dacii repre­ zintă material trac, consolidat de o influență ilirică și îmbrăcat în armătura Sciților nobili, cari sunt Agatirșii.

Acum, în ce privește întinderea Romanilor, în­tinderea aceasta, s' a făcut pe încetul, cu multă socoteală: întâiu drumul și consolidarea drumului și pe t:rmă provincia. Traian a cucerit Dacia, dar nu cu intenția de a crea o provincie. El s'a întrebat multă vreme dacă să mai facă o provincie sau nu, și a creat provincia numai atunci când și-a dat seama că o astfel de provincie este necesară pentru a se putea păstra cucerirea lui; altfel se putea lega foarte bine teritoriul ocupat pe malul stâng cu ceea ce aveau Romanii de foarte multă vreme pe malul celălalt. Romanii au venit deci încetul cu încetul și, cum construiau clădirile lor, așa au construit și provinciile. De aici de la Romani ni-a venit nouă aceeași hartă care este harta vechilor strămoși. Unde merseseră barbarii de odinioară, acolo au mers și Romanii ; ei au acoperit ceea ce exista. Aceasta face tăria popo­ rului nostru, că n'a fost nici o soluție de continuitate în desvoltarea lucrurilor care s'au petrecut .aici dela anul 2000 înainte de Christos până la apropierea anului 2000 după Christos. Este vorba de un popor care prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare : aceasta este mândria și aceasta este puterea noastră. Unde a fost vechiul păstor care este trac, pe locul acela s'a așezat Romanul; unde a fost cetatea Roma­ nului s'a așezat cetatea de mai târziu a Domnului nostru; unde a fost satul trac de pe vremuri, dăi­ nuește satul românesc de acum ; unde sunt orașele noastre, au fost odinioară centrele civilisatiilor ante­rioare represintate de acei oameni ai căror urmași suntem noi.

Luați două hărți ale regiunilor acestora depărtate cu o sută, două sute de ani și observați ce este în Peninsula Balcanică și ce este pe malul stâng. In Peninsula Balcanică cele mai multe din numele de odi­ nioară nu mai sunt acum; la noi pe hărțile din secolul al XVIII-lea, al XVII-lea, și tot așa dacă ar fi hărți pentru secolele anterioare, se constată aceleași așe­ zări în aceleași locuri, care-și păstrează foarte deseori numele și care, în orice caz, au aceleași rădăcini, care n'au fost tăiate de niciun fel de năvălire.

II[modifică]

Venim acum la ceea ce noi am putut pierde. Unde am pierdut, de ce am pierdut și dacă nu trebue luate măsurile cele mai stricte pentru ca această pierdere de sânge să nu se mai întâmple și, în același timp, nici !>ă vie infusllle de sânge care nu folosesc totdeauna unui popor. Noi ne ținem cu vlaga noastră cea veche: în organismul nostru este, în cea mai mare parte. sângele care de atâta vreme a curs în vinele oamenilor cari au trăit acolo unde trăim noi și de unde silinție oricui nu vor ajunge să ne scoată.

Iată ce s'a întâmplat: Statele românești s'au înte­meiat; întâiu Statul Țării-Românești, al Munteniei, al << Valahiei >> care, Statul acesta, s'a făcut prin reu­ niunea județelor pe cale pașnică, foarte încet, din veac în veac. Originea aceste Țări-Românești, care se întâlnește pe la sfârșitul secolului al XIII-lea la Argeș, se află, în ce privește alt punct de ple­ care, de la Silistra, prin Vlașca de dincoace, prin păr­ țile Dobrogei, pe la anul rooo. Deci creația Statului s'a făcut cu o încetineală extraordinară, ceea ce i-a dat o putere de resistență foarte mare. Noi nu sun­ tem buni de improvisație, pentrucă nu ieșim din improv;sație; nu avem însușirile necesare pentru aceasta. Cine ne urmărește poate să-și închipue uneori că stăm pe loc, dar noi nu stăm pe loc, ci consoli­dăm încetul cu încetul ceea ce am ajuns a căpăta prin sforțările mai multor generații. Acesta este sis­ temul românesc și pentru aceasta a trebuit atâta vreme ca să se intemeieze Domnul Țării Românești cu caracter împărătesc, cu stăpânire absolută asupra averilor si oamenilor, în marginile traditiei, căci Domnul era și imperial și în același timp' își avea rădăcinile puterii sale în viața cea mai adâncă a oamenilor celor mai umili dela noi. Dacă se formează un Stat dintr'o dată, Statul apar­ ține acelora cari 1-au creat, dar, dacă Statul se for­ mează încetul cu încetul, el cere sforțarea tuturor acelora cari locuesc pe acel pământ: fiecare vine la rând și își aduce partea. Și atunci se creiază, nu prin mijloace de așezăminte și propagandă, ci prin des­ voltarea organică a unui popor, o societate care cu­ prinde pe toti, căci, iesită din sfortarea tuturor, ea represintă interesul tutoror de a menținea o formă în care fiecare își are partea.

Multe împărății, multe regate s'au alcătuit odi­nioară așa: a pornit un om ambițios, a avut o ceată de războinici în jurul lui, a cucerit un teritoriu, a dat anumite ordine, a făcut un Stat, care poate să dispară atunci când vine alt om ambițios, cu altă ceată conducătoare, cu alte idei de Stat; a venit și acela și s'a dus, și poate să vină un al treilea și tot așa cât de departe. Pe când aici lucrurile s'au adunat cu o lungă răbdare. Iar, când s'a întemeiat Moldova, ea s'a format nu prin simplă cucerire, prin cucerirea de cineva a unor oameni cari sunt străini de dânsul. Ci Moldova a dat, prin vitejii Maramurășeni, aproape independenți sub regele ungar, o formă vieții țărănești anterioare, care se găsea în văile acestea. I-au dat numele de Moldova, după râul unde a fost cel dintâi popas, cea dintâi oprire a Maramureșănilor lui Dragoș, care tindea mai mult către munte, și ai lui Bogdan, care tindea mai mult în părțile afluenților Siretului pe malul celălalt.

Dar nu numai că și aici Românul a organizat pe alt Român, a prefăcut ceea ce era o democrație să­ tească într'un stat militar, cu cetăți, cu ostași, tot­ deauna la îndemână, cu steaguri care se puteau des­ fășura contra oricui, în orice moment, cu o repezi­ ciune extraordinară ; nu numai atât, dar Statul moldovenesc a luat modelul în Statul muntean. Ceea ce putea fi rost ostășesc, ceea ce putea fi oligarhie boie­rească, dacă Moldova ar fi fost cel dintâiu Stat ro­mânesc întemeiat, și ar fi fost oarecum rost unguresc, pentrucă <<vitejii>> din Maramurăș erau totuși închi­nați regelui ungar, aceasta s'a corectat prin ce? Prin faptul că dincolo era Statul românesc de multă vreme organizat, și Statul acesta a arătat Statului cel nou care sunt condițiile în care se poate întemeia o formă politică. Moldova s'a dat după așezămintele muntene. Dar Muntenia a învățat războiul și vitejia, ea care era un pământ de țărani și care putea să resiste, ca la 1330, când a băgat pe regele ungar într'o strâm­toare și au venit țăranii de au rostogolit bolovani, trăgând și cu arcul asupra acelora cari fugeau, dar aceasta nu înseamnă războiu, ci defensivă populară, ­ din exemplul acestei Moldove, necontenit armată, unde Domnul era un stăpân teribil, cu care nu se juca nimeni, ci trebuia ascultat ca la un popor supt arme; aceasta a fost învătătura cestorlalti. Și Românii rămași fără' stăpânire în Ardeal, Ro­mânii acestia au învătat necontenit ce trebue să fie o resistentă națională.' Au venit Domnii cu steaguri de atâtea ori fără să poată cuceri. Dar lucrul cel inte­ resant este să se vadă oștile, chiar dacă resultatul războiului poate fi și așa și altfel. Dar, de câte ori răsărea steagul cu vulturul Munteniei și cu zimbrul Moldovei, atunci Românul de peste munți simțea foarte bine că are dreptul de a rămânea unde este. fiindcă, și dacă s'a întâmplat de n'a dăinuit Moldo­ veanul și Munteanul, aceeași oaste se aștepta ca mâne să treacă pasurile Carpaților, să vină din nou, și Vodă să stea iarăși în strana bisericii de sat a iobagului ardelean. Ardelenii având preoți risipiți, fără drepturi, cu o slabă organizație sătească a Bisericii, această Bise­ rică a fost legată de a Statelor noastre. Cea de jos, de Scaunul dela Târgoviște, cea de sus, de Scaunul dela Suceava, prin posesiile pe care le aveau Domnii noștri acolo și prin intervenția lor pe lângă prinții maghiari din Ardeal ca să fie o singură Biserică româ­ nească. Deși era o organizație a Moldovei și alta a Munteniei, se schimbau necontenit manuscripte, cărți, peste această graniță, și prin urmare în condițiile acestea era aceeași însuflețire românească a unei sin­ gure Biserici, care avea însă două mitre metropoli­ tane, arhiepiscopale.

Când s'a alcătuit această hartă a Domniilor, carese așează peste harta satelor, și harta satelor este pe basa hărții strămoșilor, hotarele se acopereau, exact aceleași, de la o vreme la altă vreme. Au ob­ servat și străinii această menținere a aceleași hărți. Pe urmă însă s'a întâmplat un lucru: Românii sunt buni de muncă și de luptă, iar stăpânitorii țărilor noastre n'au fost totdeauna ce ar fi trebuit să fie. A fost o Curte, și Curtea era grea, și birurile erau multe, și de la o bucată de vreme a fost birul turcesc, care se cerea în bani, și oamenii nu aveau bani. Atunci vindeau pământurile lor și din oamenii liberi de odinioară au răsărit așa-numiții rumâni în Mun­ tenia, v.:cini în Moldova, șerbi. cum se zicea în Ardeal. Dar poporul nostru este un popor născut din libertate, trăit în libertate și căruia această condiție de libertate este elementul primordial și absolut pentru vieată. Cum libertatea aceasta era atacată, oa­menii au trecut granița ; instinctul de libertate al poporului nostru 1-a făcut să emigreze până în Ame­rica, unde atâția Bucovineni și Ardeleni s'au dus, și trebue să-i vadă cineva cum pot trăi în țări străine, clădindu-și biserici fără subvenții dela Stat, având învățători fără să fi fost trimeși de Ministerul de Instrucție. Acolo nu se împart premii și nu scân­cește nimeni, fiindcă nu s'a știut gospodări, la ușile Ministerului ; acolo au trăit 1oo.ooo de oameni în cea mai bună alcătuire, sprijiniți pe propriile lor picioare. Atunci Românii au trecut Dunărea, Nistrul, ei au mers până la Bug, și pe urmă i-au dus Rușii mai departe, până la râul Amur, în marginea Mărilor răsă­ ritene ale Asiei. In sus, s'au ridicat cât a mers mun­tele, până în dosul Cracoviei. In partea de jos s'au ascns în adânc, până au întâlnit pe alți Români ră­mași fără viață românească, pierduți într'un mediu cu totul străin, din regiunea Macedoniei și Tesaliei, cari, aceștia, mergeau până la Muntele Athos, unde femeile lor turburau liniștea călugărilor de acolo. Se făcea din nou legătura între Dunăreni și Balca­ nici prin coborîrea aceasta. In vest, Românii au mers până în Moravia. Ciobanii lor erau acolo. Aceasta însă n'a fost un lucru folositor pentru men­ținerea și desvoltarea acestei puternice națiuni. Alții i-au retinut si intrebuintat. Mai buni terani erau Românii din ' ucraina, și sunt așa și până acum, decât Rușii ; mai bun este țăranul moldovean decât Ruteanul din Galiția. Românul care a trecut Dunărea și s'a așezat la Bulgari și Sârbi a întemeiat gospo­dării la care vecinii de acolo au râvnit totdeauna. Românul este foarte prețios : unde a ajuns, fiecare îl reține, dar îl reține pentru el.

Dacă odinioară nu era furia de desnaționalizare de acum, acum Statul dispune de mijloace așa de puternice pentru a desnaționaliza pe oricine a venit, într'un grup mai mic, pe pământul pecetluit cu un semn de Stat național deosebit, încât se poate pre­ wdea repedea dispariție a acelora cari în alte con­ diții se puteau păstra încă multe secole. Să ne gân­ clim la soarta Românilor din Macedonia, cari sunt colonizați în Cadrilater, unde înseamnă o podoabă și unde, iarăși, nu întreabă de Statul român, ci gos­podăresc singuri. Astfel, urmărind harta dintr'o epocă în altă epocă, vedem în ce chip s'a pierdut o parte din elementul românesc. Și, pământul nostru fiind așa de bun, în loc au pătruns elemente străine. Rutenii din Nordul Basarabiei sunt colonizati abia în a dona jumătate a secolului al XVII-lea, iar Ru­tenii din Bucovina, cei mai multi, sunt cu mult mai noi decât atâta. Atâtea elem'ente ungurești s'au strecurat în Secuime în mai multe rânduri, căci sunt mai multe unde acolo, asupra unei populații româ­ nești în mare parte desnaționalizată și care și acum este supusă unui incalificabil proces de desnatio­ nalizare. Acolo se mănâncă inima noastră însăși, fiindcă acela este punctul central al așezărilor româ­nești, pe când la granițile celelalte, unde se ronțăie, nu este altceva decât un fel de prelungire a elemen­telor celor mai slabe în ce privește densitatea și mijloacele de apărare.


III[modifică]

Dar, din ceea ce am spus, reiese și altceva. Reiese caracterele generale ale poporului românesc și creațiunile lui proprii ivite din desvoltarea înceată, seculară, milenară a poporului românesc. Care sunt formele, deosebite de formele altor po­poare, pe care le-am făcut noi, pe care alții nu s'au grăbit să le facă și, dacă astăzi ar încerca să facă așa ceva, n'au în ei însiși, în tradiția și mijloacele lor sufletești, ceea ce trebue pentru a chibzui aceste forme? Formele acestea iată-le. Inainte de toate admirabilul sat românesc, pe care-1 cunoaștem și-1 prețuim așa de puțin și-1 interpretăm așa de greșit, ba, cu cât Yor­ bim mai mult de dânsul, cu atâta se dovedește că înțelegem mai puțin ceea ce este în adevărul lui. Așa-numitul <<Stat țărănesc>> este tocmai negația rostului satului românesc. Pentrucă satul românesc, în cea mai mare parte, n'are nevoie de Stat, el nu cere un Stat, ci vrea să fie lăsat în pace de Stat. Satul românesc nu este ieșit dintr'un decret și nu este desvoltat din Statul românesc, de un caracter mo­ narhie mai așezat, din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, nici din Statul fanariot, cu idei apu­ sene, filosofice, care voia să creeze prin ordonanțe domnești lumea nouă, sau din Statul acesta, și mai occidental, din secolul al XIX-lea, influențat de toate fenomenele de transformație care s'au produs în Franta, mai ales în Franta, de unde am luat noi modul pentru schimbările repezi, în cea mai mare parte cu totul nenorocite, care nu s'au putut înră­dăcina și împiedică desvoltarea organică a popo­rului nostru, în loc s'o ajute, cum își închipuiau unii ideologi. Satul acesta este, să zicem așa, un dar al lui Dumnezeu, este o binecuvântată formație isto­rică, în care oamenii sunt rude. Satul nu este un număr de indivizi cari s'au adunat pentru un câștig sau fiindcă s'au supus unei porunci într'un anume loc, ci toți vin dela moși, de unde << moșie >> , și numele chiar al satului este acela al strămoșului, al întemeieto­ rului. Noi zicem satul Ionești, dar este satul Ioneștilor, al coborîtorilor lui Ioan, care a întemeiat satul, și fie­ care este un Ionesc, fiindcă se coboară din Ioan. Sat, prin urmare, de rude, și în aceasta se cuprinde o foarte mare înst;.șire: când ei sunt rude, ei se simt una, se ajută în orice fel de împrejurări, se înțeleg față de oricine, se apără împotriva oricărei primejdii.

In orașele noastre, care s'au transformat cu totul, ­unul vine dintr'o parte, altul din altă parte, numai în mahalale se păstrează vechii locuitori, în orașele acestea de ce multe lucruri nu se pot face? Pentrucă sunt oameni cari sunt vecini, dar nu sunt consângeni. Aceștia din sate sunt însă același trup omenesc; de aceea, dacă este vorba de judecata, cine judecă? Nu un judecător care a făcut la Facultatea de Drept anumite studii și la douăzeci și cinci de ani vine să judece oameni cari ar putea să-i fie bunici, și, ne­ însurați, să judece tot felul de procese care sunt în legătură cu ce este mai intim în vieața oamenilor, ci se adunau oamenii buni și bătrâni, cari în adu­ narea lor rezolvau totul, împăcând.

Prin urmare un drept penal al satelor nu este. Ro­mânul este unul din puținele popoare care poate trăi laolaltă cu alți oameni fără să fie nevoie de con­strângere și pedepse; este un dar extraordinar al acestei națiuni de a trăi fără apăsarea unor anumite forme, în așa fel încât să fie o fericită colaborare între toți de acolo. Gândiți-vă ce înseamnă un târg risipit la noi, care ocupă un spațiu mai larg decât al unui mare oraș din apus : ce poliție poate să fie acolo? In multe locuri poți sta totuși cu ușa deschisă, iar țăranul nostru cum arată oare în unele locuri că nu este acasă ? N'are lacăt la ușă, dar pune băț. Prin urmare un sat de rude, cu oameni buni și bătrâni cari judecă și împacă. Apoi vine Statul. Oamenii noștri sunt deprinși - aceasta este mare virtute a poporului românesc -, sunt deprinși încă din vremea Agatirșilor, a Sciților vechi, cu monarhia, care n'a ieșit dintr'un contract social ca al lui Rous­ seau, și nici din agitația către monarhia constitu­ țională a << filosofilor >> din secolul al XVIII-lea; la noi este o legătură firească și între cel mai sărac țăran și între Domnul țării, înaintea cărwa orice sătean, când ajungea până la judecata lui supremă, stătea drept. Aceasta nu este o țară de îngenunchiați. Se îngenunche înaintea lui Dumnezeu, pentrucă preoții veniți de aiurea, din țările de îngenunchiere, au învă­țat să se facă mătănii, dar în țara unde se zice <<Tu, Doamne >>, și Celui de Sus și Regelui, care reprezintă puterea supremă, oamenii nu stau în genunchi. Sun­tem un popor de oameni cari stăm drept și jertfim orice pentru dreptul de a sta așa. A venit Statul ; oamenii 1-au primit pentru ce? Cu pentru că este o formă, ci pentru că Statul este represintat printr'un om care este bun, drept și viteaz, trei lucruri care se cer neapărat. Oamenii răi n'au putut stăpâni la noi, oamenii lași au fost părăsiți de toți; cine a judecat strâmb, n'a mai venit nimeni la judecata lui. Era în Moldova odată un Domn, Dabija, care bea prea mult și cro­ nica spune că lumea nu venea niciodată la judecata lui după masă, ci numai dimineața. Și numele cu care sunt calificați Domnii în istoria țării, numele acestea nu le-au pus totdeauna boierii, ci cei de jos. Cum a fost un Domn urât, îndată 1-au însemnat. Petru Șchiopul nu era șchiop, ci avea o boală curioasă care-I făcea impropriu să stea călare în fruntea unei oștiri, dar imediat a trecut drept Petru Șchiopul. Radu al II -lea, din secolul al XVI-lea, nu avea prea multă minte: deci a trecut imediat în slavonește sub porecla de Prasnaglava, în românește Domnul cu capul gol, Radu cel prost. Când îi spu­nea cuiva << Țepeș >>, era și frică și ceva admirație, dar, dacă nu era bun de nimic, imediat porecla cădea asupra lui. Domnului i s'a dat cu toată inima mijlocul de a-și sprijini Domnia și de a apăra țara.

Când s'a introdus sistemul recrutării pe vremea Re­gulamentului Organic dela 1830, în Muntenia oamenii s'au supus mai ușor, dar în Moldova, în care erau atâția urmași de boieri, oameni deprinși a purta arma, apărători de cetăți, când au venit Cazacii cu j uvățul să-i tragă de gât, a fost răscoală : nu pentrucă li este frică de războiu, dar nu înțelegeau să-i conducă mus­călește. Este și un fel de disciplină românească, dar disciplina noastră trece prin inima omului. Domnul voia să aibă Curți, foarte frumoase, să fie Curtea lui cât mai strălucită ; dădea fiecare tot ce avea, dar nu venia perceptorul în sat cu o condică în care fiecare să fie înscris cu un număr ; ai, n'ai, trebue să dai. :Nu, ci asupra fiecărui sat apăsa o parte din chel­tueilile Domniei și <<oamenii buni și bătrâni >> împărțeau după cunoștința rosturilor fiecăruia. Se putea să fie cineva sărac, fiindcă era leneș: <<oamenii buni și bă­trâni >> îl îndemnau să muncească și să plătească lui Vodă. Sau putea să fie un om bogat cu o mulțime de copii și înțelegea să-i crească bine: asupra aceluia trebuia să apese un impozit mai mic, pentrucă dădea fii folositori tării sale. Acestea erau dările de odinioară. Dacă era războiu, se adresa Vodă către fruntașii satelor și satul trimetea nu pe oricine, pe care medicul la recrutare I-ar constata că este sănătos, dar nu poate să constate dacă are sau nu suflet în el, ci << oamenii buni și bătrâni >> spuneau: cutare este bun de oaste, un om sprinten care poate face minuni, pe care cine știe ce om slab și neînsuflețit nu le poate face. Și. când mergeau la războiu erau alături, frate lângă frate, cumnat lângă cumnat, nepot lângă unchiu, și le era rușine unora de ceilalți : era onoarea familiei reprezentată de fiecare, față de ai lui de acasă, pen­trucă se întorceau și povesteau ce a făcut fiecare dintre dânșii.

In împrejurările acestea, Țara-Românească și Mol­dova n'au avut nevoie de niciun fel de poliție. Un Domn, Vasile Lupu, care trăise în alt fel de împre­jurări și care a fost un Domn cumplit, a introdus codul penal pe care-l cunoaștem; dar a fost o miș­care generală împotriva Domnului care venea cu un regim ce nu era al nostru. Povestește Dimitrie Can­temir că, într'un rând, pe un vestit hoț Burlă - din familia aceasta a fost și unul Nicolae Burlă, trimes de Petru Rareș în solie în Polonia, dar acest Burlă era de neam boieresc și a săvârșit multe vărsări de sânge în vieața lui - s-au adus la Domnie. A fost condamnat la moarte și pe urmă el i-a spus Domnului: moartea este prea puțin pentru ceea ce am făcut eu - rar veți găsi la alte popoare examenul acesta de conștiintă. - Da, mie îmi trebue chinuri mai mari decât chipul de o clipă al morții; mie să mi se taie mânile și picioarele și după aceea, dacă îmi ajută Dum­nezeu să mă însănătoșesc, eu voiu merge până la Ierusalim, târându-mă, pentru ca să cer lui Dum­ nezeu iertarea păcatelor mele. S'a însănătoșit și a mers în felul acesta, în coate și genunchi, până la Ierusalim și a cerut lui Dum­nezeu să i se ierte păcatele. Din așa ceva este făcut sufletul poporului românesc . și aceasta formează fără îndoială una din acele însușiri a căror descoperire mi s'a cerut în această carte.

IV[modifică]

Acum cu oameni de felul acesta, deprinși a trăi în acest chip, ce s'a petrecut în desvoltarea tim­ pului, și ce s'a schimbat înăuntru ? Schimbarea în ceea ce privește țăranii nu există, decât prin îndemnuri de vieață pe care nu le-au avut odi­ nioară. Evident că astăzi el cheltuește altfel, se îm­ bracă altfel, se duce să cumpere ceeace înaintașii lui știau să facă singuri. Noi am creat țăranul cu atâtea zile de vacanță, pe când vechiul țăran știa să între­ buințeze fiecare clipă. și el și nevasta lui. Prin urmare, în ce privește adevărul sufletului lui, el nu este schimbat : noi nu i-am dat o morală supe­ rioară moralei lui, ci un exemplu inferior moralei pe care o avea. Dacă nu l-am stricat, este pentrucă fondul lui de rezistentă a fost enorm; dar ce a văzut el în jurul său a contribuit să-1 facă să piardă marile virtuți de odinioară. Insă o schimbare sufletească a fost. Unde? Sus. De câte feluri este această schimbare sufletească, de când o putem urmări prin faptul că sunt documente, sunt scrisori ?

La început, între cei de jos și cei de sus deose­ birea era foarte mică. A fost o discuție în ceea ce privește caracterul Domnului din Argeș, care a răsă­ rit deodată, prin norocul d-lui Drăghiceanu, de sub lespedt a dela Biserica Domnească, uimindu-ne pe toți : împodobit cu cingătoarea lui de aur frumos lucrată, având inele în degete, acoperit cu stofa aceea de purpură, pe care sunt țesuți crinii Casei franceze de Anjou, purtând diadona cu mărgăritare, cu care este presărat tot veștmântul de pe dânsul, dar nu cu arme: pe lumea cealaltă nu merge Românul să poarte războiu cu nimeni. Și eu credeam, înainte de această descoperire, că Domnul țării era un fel de vătăman, dar, când a răsărit el, a trebuit să mă închin înaintea evi­ denței că este un mare senior, care poate sta alături de oricare dintre conducătorii societăților apusene din vecinătate. Doar o fată de Domn român, în se­ colul al XIV-lea, a luat pe un Piast din dinastia po­ lonă, care era duce de Oppeln în Silesia și îndeplinea unul din rosturile cele mai înalte în Ungaria, iar o altă fată de Domn român a fost împărăteasă, țariță, cum se zicea atunci, la Târnov::> , în Bulgaria, și o a treia a fost soția altui Țar bulgăresc, la Vidin, și a patra a fost Impărăteasă a întregii lumi rătăritene, tot în forma bulgară. Cum se vede, înrudirea cu dinastia polonă, cu neamurile cele mai mari din Balcani ! Este un Domn mare Băsărabă acela, care și acum se păstrează pentru ochii noștri, în dreapta bisericii ridicate de dânsul și împodobite cu mim:­ nate fresce. Aceste fresce întrec cu mult vestitele fresce din Slistra și pot sta alături cu foarte frumoasa împo­dobire în mosaice a vestitei moschei dela Constanti­nopol Cahrie, cu care, în alt domeniu de artă, poate rivalisa biserica aceasta a noastră, care formează obiectul de admirație al străinilor celor mai cul­tivați.

Dar prin faptul că el se îmbracă în purpură, că poartă diademă de mărgăritare, că aurul este larg răspândit pe trupul lui, el nu încetează de a fi un fiu al națiunii sale, un fiu al plaiurilor argeșene, unde se păstrează până astăzi tipul Domnilor noștri de odinioară. Aceeași figură prelungă, oacheșă, aceeași privire adâncă a ochilor mari, aceeași mândrie aristo­ cratică.

V[modifică]

Faza cea dintâi este de tovărășie românească, dela cei mai de jos până la cei mai de sus, și Dimitrie Cantemir a spus o vorbă mare și sfântă : << Moldova este o țară unde poate să ajungă cel din urmă țăran boier mare și orice neam de boier mare poate să cadă până în fund, dacă n'are vrednicia necesară >>. Aceasta este o democratie mult mai adâncă decât democratia <<filosofică>> din secolul al XVIII-lea. Faza dintâi explică, așa dar, o tovărășie sufletească între toți, pe bază dacică. A doua fază este altceva. Cel din Argeș este un mândru luptător: îl vezi călare cu sabia în mână. A­ ceștia sunt cavaleri, ei apără creștinătatea. Dan-Vodă, urmașul lui Mircea, nu fiul, ci nepotul, Dan acesta a stat ca apărător al liniei Dunării, până la sfârșit. El s'a luptat pentru creștinătate. Și Ștefan cel Mare a avut această conștiință și prin solii _lui a spus la Veneția: Eu stau înaintea primejdiei turcești, pentru ca Domniile Voastre să puteți trăi cu bine și bogății în țările voastre. Eu nu vă cer ajutor, ci vreau să înțelegeți că linia de apărare este aici, la noi. Dan II la 1420 și Carol II la 1937, aceștia pe același loc, pentru același scop și cu același sentiment de jertfă, luptă. Aceasta este epoca pe care eu aș numi-o a cavalerilor. A venit însă un moment când s'a rupt legătura între boieri și țărani, pe la 1550. De acum înainte războiul e făcut cu boieri, și Mihai Viteazul a mers cu ceva țărani, dar a mers înainte de toate cu boieri, cu Buze?tii cu Calomfirescu, cu Banul Mihalcea, cu Banul Manta. Și chinul lui cel mai mare a fost să găsească bani ca să plătească pe ajutătorii lui Poloni și Cazaci. Și ceea ce cerea el dela Impărat era să i se trimită chiurasieri cu înveliș de fier, cu cari să se poată lupta împotriva dușmanilor. Când făcea Ștefan-Vodă războiu, apăreau pe dealuri focuri, care chemau pe fiecare în apărarea vetrelor, și el a biruit cu țăranii din Vasluiu în 1475 și a fost bătut în codrii Neamțului, fiindcă țăranii fuseseră nevoiți să plece la vetrele lor, atacate de Tătari : boierimea s'a purtat însă admirabil și a murit cea mai mare parte din ea. A doua zi, a trebuit ca Domnul să facă altă oaste cu alti oameni. Oasele celorlalti albeau în adâncul pădurii din Neamț. Dar țăranii au fost acolo, și mai târziu nici n'au fost chemati la oaste. Cete boierești, luptând minunat cu niște Domni cari aveau înaintea lor figura legendară a lui Ale­xandru cel Mare au câștigat biruințe în condiții în care nimeni cu niciun alt neam de pe lume n'ar fi putut birui.

Mihai Viteazul la Călugăreni, la Șelimber, în mo­ mentul când a cucerit Ardealul, înseamnă o altă vreme. Este vremea vitejilor. S'a schimbat sufletul clasei de sus. Creștini, da ; poate mai puțin creștini decât cei vechi, cari ridicau necontenit biserici și mănăstiri ; cavaleri cu un simț de onoare admirabil, dar, înainte de toate, viteji. Viteji în orice împreju­ rare, oricare ar fi scopul, și viteji dovediți. Dar a venit însă o vreme, când vitejia aceasta a obosit, și atunci a răsărit altă fază : a Curții strălu­ citoare, a învățăturii, a proteguirii artei, a îmbogă­țirii vechii comori de frumusețe pe care o lăsaseră înaintașii. Este vremea întrupată în Brâncoveanu. Să punem alături de Brâncoveanu și pe Matei Basa­ rab : este o foarte mare asămănare, deși Matei Basa­ rab e și un mare viteaz. Dar, dacă punem alături pe Brâncoveanu de Ștefan cel Mare, nu mai samănă ; este altceva. Brâncoveanu nu arde de luptă, nu are setea biruinței, nu simte misiunea istorică altfel decât prin răspândirea cărților, prin răspândirea slovelor sfinte. A venit pe urmă altă vreme, și iar ne-am schimbat. Brâncoveanu creează după datină : nu se uită în dreapta și stânga pentru a primi învățături ; dar a Yenit vremea când s'a crezut că totul se schimbă prin reforme și ordonanțe. Astfel Nicolae și Constantin MIavrocordat, desrobitori pe hârtie, creatori de așe­zăminte care n'au stat în picioare, dar multumiti, crezând că în felul acesta și-au făcut datoria. Și iată acum secolul XIX, în care noi am cre­zut ceea ce este scris în cărți, și n'am știut decât aceasta. Cartea a fost mândria noastră, dar nu ne-am dat seamă de un lucru : cartea este un lucru dela care se câștigă ceea ce-ți trebue pentru a-ți crește puterea și a te coborî în realitatea care cere ceva mult mai vechiu și mai puternic decât cartea. A fost o strălucită civilizație de cărturari, în care trăim și până acum. Reforma cea mare ar fi, azi, a ieși din lecția învățată pe de rost, pentru a ne reface din nou oameni, în sensul cel vechiu, oameni complecți - și cari, ca oameni complecți, să se poată înțelege desăvârșit.

Trebuie prețuit omul care, în legătură cu oricine, ză­rește ceea ce este comun umanității, umanitate care poate să fie de jos în ceea ce privește bogăția sau ceea ce numim noi cultură, dar care foarte deseori ne poate da cele mai înalte învățăminte de morală. Iar, în ce privește misiunea noastră, ea este de îndată fixată. Ne găsim lângă oameni cari s' au ridicat de pe urma unui regim tiranic, care, câtă vreme era acest regim, nu mișcau, dar, îndată ce au ieșit de sub amenințare, merg. Negăsit!!, pe de altă parte, în mijlocul unei societăți europene, care întinde despe­ rată mânile în aier, prinzând iluzii și hrănindu-se cu iluzii. Iar ce avem noi încă ascuns în adâncul sufletului nostru, care se cere numai liberat, este putința sentimentului omeniei, al inițiativei, fiind gata oricând să facem un lucru pe care nu-l poate face nimeni, și nici noi n'am crezut, până în momentul acela de spontaneitate liberă, că suntem în stare a-1 face. Și totdeauna, peste tot ceea ce am făcut, să ne gândim înainte de toate că suntem formele tre­ cătoare, de astăzi până mâne, când ici, când dincolo, ale acelui lucru mare și sfânt, care este sub toate faptele și în toate formele : omul.