Onestitatea în artă
Onestitatea în artă de Alexandru Vlahuță |
Publicat în Literatură și știință, Anul I, Numărul 1 (1893) |
ONESTITATEA ÎN ARTĂ
(CONFERINŢĂ ROSTITĂ LA ATENEŬ ÎN SEARA DE 7 MARTIE 1893.)
Doamnelor și Domnilor,
S’ar putea, sub titlul acesteĭ conferințĭ, cerceta partea bolnavă a arteĭ, pentru că arta, ca toate lucrurile pe lumea asta, are și ea scăderile și suferințile eĭ, și ne‑am putea ocupa în special de acea literatură nesinceră și malonestă, care în felul cum ni se înfățișează, ne lasă impresia uneĭ… marfe, confecționate de porunceală și pentru speculă. Maĭ ales la noĭ, aceasta ar fi de o mare actualitate, pentru că am avut de curînd prilejul să vedem cît de elastică e la uniĭ scriitorĭ șira spinăriĭ; — ce accente… melodioase — era să zic miorlăitoare — știŭ lirele romîne să scoată la ocaziĭ solemne, și cum o parte din gîndirile inspiraților noștri barzĭ s’aŭ prefăcut în fum de tămîe, ușor… ca să se poată ridica în sus, ca tot ce e fum.
Dar, D-lor, soiul acesta de barzĭ — așa fumegă eĭ, de obiceiŭ fără să aibă foc, iată de ce cîntecele lor seamănă maĭ mult a milogeală de flămînzĭ de cît a artă; și găsesc că ar fi păcat să ne ocupăm aci de eĭ și să ne întrebuințăm așa de rĕŭ acest ceas, pe care ’l avem la un an o-dată, de stat împreună. Să ’ĭ lăsăm să ’șĭ facă arta așa cum o înțeleg eĭ — efemeră pentru noĭ și fructiferă pentru dînșiĭ. Să zicem cu poetul: «non ragioniam di lor, ma guarda e passa,» și să trecem un moment la arta mare, senină și cinstită.
Anevoe ne dăm seamă de cît sunt de multe și complexe cauzele carĭ hotărăsc de ființa, puterea și felul de a lucra a unuĭ artist. Cu desvoltarea pe care aŭ luat-o astăzĭ chestiile biologice, și în special studiul ereditățeĭ, nu maĭ știĭ unde să te opreștĭ pe lanțul viețeĭ, în căutarea factorilor multipli și amestecațĭ, carĭ hotărăsc despre constituția și felul cuĭ-va de a fi.
Plecĭ de la un artist, bună-oară, voind să’țĭ daĭ seamă de cauzele carĭ aŭ determinat, așa și nu în alt-fel, energiea de care dispune, și dacă eșĭ din sfera individualitățeĭ luĭ, ca să ’ĭ cauțĭ afară, maĭ departe, resorturile secrete, te ducĭ mereŭ pe linia timpuluĭ în urmă și te pierzĭ într’un adevărat labirint, în amestecul generațiilor de străbunĭ, carĭ toțĭ aŭ lăsat ceva din personalitatea lor pe această rază de energie, oprită acum în artistul nostru, — ș’o urmăreștĭ cu mintea în încrucișările și învălmășagul altor raze, o urmăreștĭ mereŭ, trecĭ dincolo de hotarele raseĭ și ale spețeĭ, străbațĭ tot haosul amețitor al evoluțiilor viețeĭ de sute de miĭ de ani… Eĭ? și unde poțĭ să te opreștĭ și să zicĭ: În fine… de aicĭ aŭ răsărit și aŭ plecat toate, iată primul punct de mișcare, isvorul tuturor undelor de energie cozmică; de aicĭ vine, pe un drum deosebit, firește, raza de viață prinsă în artistul nostru!…
De sigur sunt foarte frumoase și nespus de interesante căutările acestea în archivele viețeĭ. Ele ne învață o mulțime de lucrurĭ bune: maĭ întîĭ aflăm că toțĭ suntem de aceeașĭ nobleță, nicĭ vorbă, de viță pergamentală, și dacă uniĭ ne-am pierdut pergamentele, putem dovedi științificește că ne scoborîm și noĭ din strămoșĭ vechĭ, cu mult maĭ vechĭ de cît glorioșiĭ de pe vremea cruciatelor. Afară de aceasta, urmărind astfel în depărtările trecutuluĭ, procesul complicat al existențeĭ noastre, căpătăm o idee din ce în ce maĭ largă și maĭ justă despre viață în genere, și despre sensul și însemnătatea existențeĭ noastre. Privițĭ dintr’un punct înalt de vedere, oameniĭ nu ne maĭ apar separațĭ fundamental prin nașterea și pornirile lor deosebite, dușmănindu-se între eĭ și căutînd pe alte căĭ fie-care o altă țintă; popoarele, rasele se contopesc, depărtările se șterg, ruperile de șirurĭ dispar, și începe a se urzi înaintea ochilor noștri estaziațĭ, în liniĭ marĭ, imensa disciplină și ordine universală. Avem ceva din spectacolul grandios, pe care ni-l oferă marea, cu ritmul valurilor eĭ. Pe coverta unuĭ vas ancorat, staĭ rezemat cu coatele pe rampă și priveștĭ; în jurul tăŭ valurile se bat, se frămîntă, aĭ zice că spumegă de cine știe ce mînie oarbă, — te uițĭ maĭ încolo, și ți-se par maĭ potolite; ceva maĭ departe, marea se astîmpără, se imobilizează, rămîne netedă; — acum, oprește-țĭ ochiĭ pe un singur val ce se ridică din zarea măriĭ, privește-l cum vine, se apropie și crește ca un monstru, tu nu vezĭ de cît un val — și cu toate astea în lăuntrul luĭ, cîte răscoale, cîte miliarde de vietățĭ diferite, carĭ se bat și se sfîșie: în fie-care strop e o lume care se agită; și în cît timp trece între o bătae și alta a inimeĭ tale, aŭ vreme acolo maĭ multe rîndurĭ de generațiĭ să se nască, să lupte și să moară.
Și tu nu vezĭ de cît valul — un singur val care înaintează mereŭ. Așa, cînd priveștĭ vieața, omenirea îșĭ leagănă valurile eĭ de generațiĭ unul după altul, și oameniĭ, carĭ văzuțĭ de aproape se sfîșie între eĭ, ți se arată ca niște soldațĭ disciplinațĭ, carĭ merg în front, umăr la umăr, înainte, vecĭnic înainte.
Și acum, după această… cam lungă călătorie… pe mare și pe uscat, să ne reluăm firul discuțieĭ. Ziceam că e foarte anevoe să urmăreștĭ și să determinĭ cu precizie toțĭ factoriĭ componențĭ aĭ viețeĭ și energieĭ unuĭ artist. Aceasta, nu pentru a depreția anchetele științifice carĭ se fac asupra artistuluĭ și carĭ sunt, după cum vedețĭ, de un imens folos în priceperea generală a viețeĭ, dar pentru a arăta cît de insuficiente sunt încă aceste cercetărĭ, și care e partea, în adevăr instructivă, pe care trebue s’o tragem din ele.
Cele maĭ frumoase teoriĭ și metode științifice sunt adesea compromise tocmaĭ prin partea lor de exagerare; și aceasta nu vine de la adevărațiĭ cugetătorĭ, carĭ muncesc la ele, ca să le clarifice și să le întărească, ci de la acel soiŭ de parazițĭ intelectualĭ, carĭ neputînd înțelege și gîndi, vor să-șĭ dea aere că aŭ și eĭ un sistem, un sistem mare, iresistibil, care desleagă și explică totul, vindecă tot, ca hapurile conteluĭ Mateĭ. Și aceștĭ omiopatiștĭ și claqueurĭ ordinarĭ sunt adesea maĭ periculoșĭ de cît adversariĭ hotărîțĭ și sincerĭ aĭ unuĭ adevăr: aceștĭ din urmă provoacă discuțiĭ, fac să iasă lumină din chiar loviturile lor, pe cînd ceĭ d’întîĭ disgustă și enervează.
Decĭ, să urmărim cu tot interesul cercetările moderne, carĭ se fac asupra artistuluĭ, dar să nu uităm că ele de abia încep, și sunt încă departe de a ne prezenta completa deslegare a problemuluĭ.
Căcĭ chiar cînd am putea ajunge cu mintea la acea primă cauză de carĭ vorbeam adineoarea, nu știŭ pînă la ce punct ne-ar da sigura și clara cunoaștere a genezeĭ artistuluĭ.
Atîtea împrejurărĭ de pe-delăturĭ modifică, împedică saŭ accelerează o anumită undă de vieață, în cît, la urma urmeĭ, ne mulțumim încă să acoperim cu vorbe elastice problemul: «Un concurs de împrejurărĭ fericite, un acord, norocos între factoriĭ convergențĭ aĭ ereditățiĭ și mediuluĭ social, aŭ zîmislit cutare talent, au produs și determinat pe cutare artist.» Și ilustrăm aceasta cu cîte-va exemple, alese, cărora le dăm une orĭ o importanță decizivă. Așa bună-oară, e vorba de Schakespeare. Geneza acestuĭ mare geniu? Dar e foarte clară. Și aci, o teorie asupra mediuluĭ și un exemplu care-o încoronează: Prin muzeele din Anglia se văd tablourĭ vechĭ reprezintînd pe Schakespeare la vîrsta de 6 ani, stînd cuminte și atent pe genuchiĭ unuĭ bătrîn frumos — moșul luĭ, care ședea tot la Stratfort și care’l adora și ’ĭ povestea adesea fermecătoarele legende ale țăreĭ, și… micul Schakespeare — ce apropiere ciudată de cuvinte — cu figura inspirată și cu ochiĭ în extaz, e înfățișat într’o atitudine visătoare și absorbită, el ascultă și se umple de toată fantazia și puterea de a crea a poporuluĭ săŭ…
Nicĭ vorbă că și poveștile acelea aŭ înrîurit și modelat întru cît-va spiritul lui Schakespeare; dar ca să crezĭ că cu două saŭ cu o sută de exemple ca aceste, s’a încheat, aĭ esplicat pe om și pe artist, mi se pare că e să te mulțumeștĭ pe foarte puțin lucru. Cîțĭ copiĭ n’aŭ și eĭ moșĭ de aceștia, carĭ să le spună poveștĭ foarte frumoase, și cu toate astea… nu se prinde.
Vezĭ, că acolo aŭ trebuit să se unească o nenumărată mulțime de cauze diferite, carĭ aŭ ridicat în Schakespeare raza de viață și de energie la maximul eĭ de intensitate și de lumină. Și cînd te gîndeștĭ ce micĭ împrejurărĭ aŭ intrat ca factorĭ decisivĭ în transmisiunea acesteĭ raze de viață!… cîte-va sute de schellingĭ maĭ puțin în dota D-șoariĭ… și negustorul de la Sratfort n’ar fi avut un copil de geniŭ, și literatura n’ar fi avut un Schakespeare. Căcĭ în consecuția aceasta de cauze și de efecte, în această continuă mișcare a undelor viețeĭ nimic nu e indiferent, o vorbă, un zîmbet, o privire… hotărăsc adesea de venirea saŭ nevenirea unuĭ om pe lume. Și numaĭ cînd ne întoarcem pe linia viețiĭ noastre în urmă, și trecem departe prin nenumăratele generațiĭ din carĭ descindem, vedem la ce hazard datorim existența noastră. — Un element, o piesă mică mutată alt-fel în acest joc complicat de împrejurărĭ, și un întreg lanț de existențĭ s’ar fi schimbat. O logodnă stricată se vede pe toată ziua. Gîndiți-vă ce schimbare!…
Soarta boabelor de grîŭ aruncate în brazdele uneĭ arăturĭ. Toate poartă germenul uneĭ viețĭ în așteptare, toate pot să transmită în infinit puterea lor fecundantă. Unele se usucă de secetă, altele odrăslesc, dar sunt înecate de bălăriĭ, și din cele ce vor eși în viitoarea recoltă, din generația următoare, cîte n’or să se macine, pentru întreținerea și activarea altor unde de energie, altor forme de viață!
Și chiar realizarea celeĭ maĭ fericite combinațiĭ de forțe convergente, în venirea pe lume a unuĭ copil dotat, este încă o operă așa de șubredă, că la fie-care moment poate fi alterată, oprită din desvoltare, saŭ chiar distrusă. Cîțĭ artiștĭ, cîte talente marĭ abătute din drum! Noĭ ne gîndim la artiștiĭ carĭ aŭ fost, — arare orĭ ne gîndim la artiștiĭ carĭ ar fi putut fi. Arta, geniul, nu e privilegiul uneĭ clase sociale. Ea isvorăște și curge cu viața, în toată omenirea, și cea maĭ mare parte se împrăștie, se soarbe și se cheltuește în alte direcțiĭ și în alte manifestărĭ.
În sînul unuĭ munte urieș, urlă un torent de apă vie, care aleargă pe sub pămînt și vine din cine știe ce depărtată înălțime. Aci s’a oprit, și torentul bate cu furie în zidurile neclintite, carĭ ’ĭ închid drumul, el vrea să treacă înainte, să spargă tot și să reiasă la lumină. Se încinge o adevărată luptă. Muntele uscat bea mereŭ, prin poriĭ săĭ însetațĭ, din torentul răcoritor, pare că ar vrea să’l mistue, dar alte unde vin și bat mereŭ cu putere, cu stăruință în acelașĭ loc, sfredelesc piatra, îșĭ fac drum, și după sute de anĭ de luptă, înaintînd zi cu zi, clipală cu clipală, cată că sus, în coapsa uneĭ stîncĭ aride, un punct umezește, e semnul unuĭ isvor, care pipăe locul și caută o eșire… maĭ întîĭ o lacrimă — simbol sfînt de luptă, de suferință și de dor îndelungat — prima picătură de apă se ivește în soare, limpede și strălucitoare ca un diamant, ea vine de departe, sunt miĭ de anĭ de cînd călătorește, și, cît se pare de curată și de transparentă, ea poartă într’însa cîte-ceva din fie care piatră pe care a lunecat, din fie care pătură de pămînt prin care a trecut; și este primul vestitor al unuĭ torent mare, care o urmează; el vine, sparge stînca, și croindu’șĭ matcă largă în luminiș, se duce să adape lanurile, să scalde pămîntul însetat, și crește, crește mereŭ… eată’l fluviŭ falnic între malurĭ înflorite, isvor vecĭnic de vieață și de fertilitate!
Tot așa, dedesuptul luptelor surde pentru existență, palpită și se multiplică, se desvoltă vitalitatea și forța intelectuală a omenireĭ. Nenumăratele nevoĭ și greutățĭ ale acestuĭ continuŭ răsboĭ, sorb și consumă o bună parte din capitalul rulant al energieĭ noastre. Aceasta este partea foculuĭ, cum se zice; iar ceea ce covîrșește, prisosul — se limpezește și ’șĭ face loc să iasă la iveală, să strălucească la lumină, să îmbrace forma eternă a arteĭ, în înțelesul larg și umanitar al cuvîntuluĭ.
Și atuncĭ, tu artist, în care s’a strîns și bate o arteră din vasta energie a raseĭ și a neamuluĭ din care facĭ parte, deviĭ o piesă de o escepțională însemnătate în rulajul și deslănțuirea formelor noastre de viață. Ia seama, am avea dreptul să’ĭ spunem noĭ, gloata prinsă și măcinată în acest angrenaj orb al luptelor de rînd, ia seama, tu eștĭ depositarul uneĭ comori sfinte de gîndurĭ curate și de emoțiunĭ intense, carĭ fac parte din noĭ, din tot ce-am avut noĭ maĭ bun, maĭ demn și maĭ nobil în sbuciumatele noastre inimĭ. Privește, înaintea ta, atîtea suflete obidite și însetate, așteaptă isvorul limpede și bine-făcător, la care să se adape și să se răcorească. Tu poțĭ altera puritatea acestuĭ isvor, tu ’l poțĭ tulbura și amesteca cu prea mult din noroiul și amărala patimelor tale, — tu poțĭ împrăștia, în loc să lămureștĭ, să concentrezĭ și să sporeștĭ, acest fond de energie, ca să poată deveni ceea ce așteptăm toțĭ de la tine, un isvor fecund de lumină și de simpatie.
Și aci stă partea grea și delicată a discuțieĭ. Intru cît un artist, în proectarea acesteĭ raze de energie, îșĭ poate elimina din suma forțelor multiple, carĭ constitue complexul luĭ psihic, pe acelea carĭ pătează și distrug valoarea uneĭ lucrărĭ de artă, — întru cît adecă artistul, în crearea opereĭ luĭ, se poate dispersonaliza, discolora, în sens de purificare?
Se zice și se scrie mereŭ că artistul ne prezintă lumea, vieața văzută și trăită de el, prin așa numita prizmă temperamentală a luĭ. Negreșit că e așa; de cît, această «prizmǎ» ne cam încurcă, pentru că ea ne face să ne gîndim la ceva tăiat în muchĭ și fețe hotărîte și statornice, la ceva cristalisat, fixat definitiv, și aceste însușirĭ, carĭ convin de minune uneĭ prizme, nu se prea potrivesc, ba nu se potrivesc de loc cu mobilitatea și fluctuația continuă a viețeĭ și a proceselor eĭ emoționale și mintale, procese carĭ ’țĭ fac adesea farsa de a ’țĭ modifica prizma, și uneorĭ — curios — de a ’țĭ-o schimba de tot. Așa în cît, am avea de-a face, pe cît vedețĭ, cu o prizmă elastică, primitoare și ea de felurite schimbări, și în cazul acesta… e curată trădare, și poate locul de a zice: «trădare să fie, dar s’o știm și noĭ.»
În adevăr, — un artist nu se poate compara cu un glob de lampă, care fatal trebue să’șĭ arunce coloarea, aceeașĭ în tot‑d’a‑una, în fie‑care rază de lumină ce ’l străbate. El — artistul — poartă într’însul toate colorile posibile, amestecul tuturor temperamentelor strămoșilor luĭ, și numaĭ rezultatul uneĭ lupte de supremație între celulele luĭ nervoase, alege și pune în relief pentru un timp, o anumită coloare dominantă, o anumită notă temperamentală, care dă timbrul, tinctura personală uneĭ creațiunĭ. Și pe aicĭ cred că putem eși maĭ d’adreptul la lumină; de oarece se știe, că suma energieĭ și a vitalitățeĭ noastre generale se compune din atîtea energiĭ speciale, cîte celule nervoase intră în complexul nostru organic, — după cum, cu o treaptă maĭ sus, noĭ toțĭ formăm suma de energic generală, colectivă a societățeĭ, a raseĭ din care facem parte. Și cînd zicem de un om că e bun, curagios, cinstit, afirmăm atîta doar, că partea rea, lașă și necinstită e de o maĭ slabă energie în complexul acestuĭ om, o întreagă regiune a creerului este maĭ slab servită de aparatul circulator, un întreg partid de celule este retras de la guvern și lipsit de protecția întăritoare a bugetuluĭ, ele trăesc, vibrează, luptă, dar în oposiție, în umbra inconștientuluĭ, cum se zice în terminĭ de psicologie: o împrejurare din afară, o dezordine interioară le poate congestiona, și, mărindu-le numărul de vibrațiĭ, le apropie de putere, poate chiar să le aducă la guvern, pentru un moment, saŭ și pentru mai mult — și atuncĭ omul nostru bun, curagios, cinstit, devine răŭ, mișel și malonest. — Ce mare e rolul arteĭ în această luptă de supremație a celulelor, a energiilor speciale carĭ se agită în noĭ!
Întîmplările vieței în genere, și loviturile ce ni le dă lumea din afară sunt oarbe. Ele pot atinge și pune în vibrare cutare saŭ cutare parte din organizația noastră psicofisiologică, ele pot, în inconștiența și nepăsarea lor, să hrănească, să fortifice și să scoată la lumină fodul răŭ din patrimoniul ereditățiĭ noastre, și să slăbească pe cel bun. Însășĭ educația intențională, pînă acum este așa de nesigură și de stîngace în procedeurile eĭ, că de multe orĭ ajunge la resultate cu totul străine de intențiile cu carĭ lucrează. Singur artistul trage la țintă în sufletele noastre. El ochește și dă cu intenție într’un anumit punct, și pune în vibrare un anumit șir de celule nervoase, de ondulațiĭ emoționale, ș’atuncĭ toată viața, toată energia noastră gravitează spre acest punct; toate cele-alte părțĭ bat maĭ încet, parcă și suspendă funcționarea, și noĭ trăim maĭ ales prin această parte ațîțată de artist. El poate, prin obscenitățile și brutalitatea arteĭ luĭ, să recheme din fundul inconștientului și să pue în lumină și activitate partea de moștenire pe care o avem de la ceĭ maĭ depărtațĭ strămoșĭ aĭ noștri, el poate să ne amărască și să ne slăbească prin descurajarea și scepticismul luĭ, după cum poate să evoace și să ridice în noĭ tot ce avem maĭ bun, maĭ altruist, maĭ generos, să ne umple de tot entuziasmul, simpatia și mila ce s’ar răsfrînge din operile luĭ; căcĭ de pe fie-care operă de artă, pe care o admirăm, se degajează o forță nouă, care se introduce în ecuația forțelor noastre, și iea acolo o parte cu atît mai însemnată și maĭ activă, cu cît ne-a emoționat maĭ adînc. Noĭ gîndim și trăim prin tot ce am primit și am dospit în pasta noastră creditară.
Cît de important e dar, ca artistul să se pătrundă de rolul luĭ mare și de puternica înrîurire, pe care o pot exercita operile luĭ asupra atîtor generațiĭ! Și adînca înțelegere a acesteĭ înalte chĭemărĭ, va deveni în aparatul de gîndire al artistuluĭ ca un regulator și ca o forță de discernămînt. El se va simți promotorul unuĭ noŭ curent de ideĭ și de simpatie, creatorul uneĭ viețĭ, cu mult maĭ mare și maĭ însemnată de cît propria luĭ viață, a uneĭ viețĭ purificate și eterne, pe care el o urmărește cu gîndul ca pe o rază de lumină în toate capetele prin carĭ va trece, o prevede cum străbate timpurile viitoare, ducînd cu ea în lume fixarea pentru tot-d’a-una a celor maĭ frumoase și maĭ alese gîndurĭ, ce-aŭ răsărit în existența luĭ peritoare. Sub puterea acesteĭ credințĭ el se va simți apostolul, preotul unuĭ cult, și, în momentele creăriĭ, cînd va intra să oficieze în altarul arteĭ, el se va griji, și va lăsa să doarmă la pragul acestuĭ altar toate supărările, toată ura și toate păcatele luĭ de om. — Asta înțelegeam adineoarea prin discolorarea, dispersonalizarea artistuluĭ, în crearea opereĭ luĭ: puterea de pregătire și de purificare a sufletuluĭ luĭ, puterea de reculegere și concentrare în tot ce are el mai bun, maĭ umanitar și maĭ sfînt: darul de a deveni zeŭ, pentru a putea crea.
Acum să ne oprim un moment la felul de a lucra asupra noastră, al uneĭ opere de artă:
Ațĭ băgat de seamă ce impresie ne face une orĭ un cîntec noŭ, frumos și bine spus. Îl auzim pentru prima oară; și cu toate astea fie care frază muzicală, fie care notă, așa se potrivește, se mlădie și se așterne exact pe ritmul și ondulațiile sufletuluĭ nostru, că ni se pare că’l cîntăm noĭ în gînd, și suntem fericit surprinșĭ că auzim afară modulațiile gînduluĭ nostru. Am zis une-orĭ. În adevăr aceasta se întîmplă numaĭ atuncĭ, cînd puterea de evocare a cînteculuĭ este așa de mare, în cît determină în noĭ imediat și fără nicĭ o piedică un curent de vibrațiĭ nervoase identice, și aceleașĭ legĭ phisice, carĭ aŭ prezidat la compunerea melodieĭ în capul maestruluĭ, lucrează acum — sub farmecul cîntecului — în capul nostru. Noĭ, ascultînd, compunem și executăm în noĭ.
Numaĭ așa simțim perfect cîntecul. Aceasta atîrnă firește și de la noĭ, de la dispoziția și starea sufletească în care ne aflăm în acel moment, și care poate fi favorabilă saŭ rebelă unuĭ anumit timbru emoțional. Uneorĭ suntem așa de favorabil dispușĭ pentru un soiŭ de sentimente, așa de pornițĭ într’un anumit curent de vibrațiĭ, în cît, în momentul acela, un cîntec, chiar mediocru, dar care ar cădea în tonul dominant al stăreĭ noastre psihice, ar răsuna armonios ca într’un templu cu bună acustică, în sufletul nostru, și ni s’ar părea de o ne maĭ auzită frumuseță.
Să luăm d. e. o poezie de Bolintineanu, nu din cele bune ale luĭ, deși se dă ca model în Antologiile noastre: «O fată tînără pe patul morțiĭ.» E, în ton de elegie, un monolog slab susținut din punctul de vedere psicologic. Poetul n’a avut o soră, n’a avut o ființă scumpă, pe care s’o fi văzut cum se stinge și moare in floarea vîrsteĭ. Poetul n’a simțit în închipuirea luĭ caldă, lămurindu-se și întrupîndu-se imagina uneĭ fete bolnave, capul eĭ frumos și tînăr luînd înfățișarea teribilă a morțiĭ, nimic din figura eĭ pierdută, nimic din sărmanul eĭ suflet torturat de spăimântătoarea apropiere a morțiĭ. Și cu toate astea ce subiect trist, cîtă durere e numaĭ în acest titlu: «O fată tînără pe patul morțiĭ!» Eată cum crede poetul c’ar vorbi această fată despre durerea eĭ:
Cu lantul de brațe, un aer duios,
Ca rîul, ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mĭ de moarte eŭ cînt dureros.
Cînd ziua e rece și cerul în norĭ.
Cînd soarele ’l arde, cînd vîntul îl bate.
Cînd grindina cade torente pe florĭ.
O soartă amară, amar a bătut.
Și ast-fel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mĭ de moarte d’o dat’am căzut.
Plăpîndă ca roa abea am ajuns;
Atuncea cînd cîntă prin florĭ filomele,
Și-o crudă durere adînc m’a pătruns.
Și ziua frumoasă și traiul e bun,
Cînd pasărea cîntă, cînd florile spune
Că viața e dulce și n’are suspin.
Ce plînge trecutul de anĭ obosit,
Să moară și robul ce ’n lanțurĭ suspină,
Să moară tot omul cu suflet sdrobit;
Creșteam în de pasărĭ suave cîntări;
.........................»
Suflată de vînturĭ aicĭ pe pămînt,
Ah juna mea viață acuma se stinge
Și aniĭ meĭ tinerĭ apun în mormînt!»
Cum vedețĭ, bolnava poetuluĭ nu moare, nu plînge, ea face versurĭ cu figurĭ calculate, cu comparațiĭ multe și cu simțire puțină.
Și cu toate astea, citițĭ accastă poezie uneĭ mame a căreĭ fiică a murit de curînd. În sufletul eĭ, care e încă sub impresia acestuĭ doliŭ, versurile poetuluĭ, așa de rĕcĭ și de puțin simțite, vor lua proporțiile și resunetul unuĭ adevărat și sincer strigăt de durere. Mama îșĭ va turna sufletul eĭ în aceste vorbe goale, și le va umplea cu emoțiunea și covîrșitoarea eĭ durere. Ea va plînge și va găsi genială această poezie!
Adevărata artă e aceea care are o valoare absolută, care face să bată toate inimile de odată — ce mare lucru e acesta! — arta în care creatorul a condensat cea maĭ sinceră și maĭ intensă vieață, cea maĭ mare putere emoțională, ca să fie pentru toțĭ și pentru toate momentele viețeĭ noaste.
Mi-aduc aminte că am citit odată o poezie de un poet rus Necrasov, în care care era descrisă, cu vorbe simple, fără comparațiĭ și fără figurĭ, suferința unuĭ cal mic și slab, înhămat la o căruță mare, încărcată prea greŭ pentru scăzutele luĭ puterĭ. Și căruța se nămolise într’un noroiŭ, și bietul cal, bătut, tremurînd în ham, trăgea din răsputerĭ, se opintea, dar n’o putea urni din loc. În cîte-va versurĭ, sfîșietoare poetul ne face să vedem cum căruțașul furios izbește cu biciul peste ochiĭ, peste dulciĭ ochĭ aĭ nefericituluĭ cal, cum îl arde din ce în ce maĭ neîndurat, îmbătat de cruzime, și cum sărmanul cal îșĭ întoarce capul și caută să se ferească, închizîndu-șĭ ochiĭ blînzĭ, carĭ lăcrămează de durere, ca și cînd ar vrea să spue: Iartă-mă că sunt slab, și nu maĭ pot trage!… Îmĭ pare rău că n’am maĭ găsit poezia asta. V’ași fi citit’o aci, și sunt sigur că v’ar fi mișcat pe toțĭ. V’ar fi mișcat maĭ mult de cît dacă ațĭ vedea lucrul aevea petrecîndu-se.
Și aci e locul să spun ce înțeleg prin onestitate în artă.
Eŭ am văzut de multe-orĭ — și chiar aicĭ în Bucureștĭ — așa un cal slab înhămat la greŭ, ne maĭ putînd să tragă, și un căruțaș crud arzîndu-l cu biciul peste ochĭ, și mi-a fost milă, m’a atins firește, dar nu atît cît m’a atins calul din poezia luĭ Necrasov. Lucrul pare cam curios — dar e natural să fie așa: Cînd am văzut eŭ un căruțaș bătîndu-șĭ calul, asta era într’o stradă, sufla vîntul, era cald saŭ ploua, treceaŭ trăsurĭ pe-acolo, și oamenĭ treceaŭ pe trotuar, în sfîrșit era o lume care se mișca în jurul meŭ, și partea esențială a tablouluĭ îmĭ apărea într’un decor prea încărcat, prea amestecat, și pĭerdea mult din claritatea și puterea emoțională pe care o avea. Artistul filtrează lumea cu mulțimea și varietatea eĭ de aspecte, prin rețeaua nervilor luĭ. El aruncă la o parte tot ce e străin de impresia luĭ esențială; cu ce era încărcată căruța, ce căciulă avea căruțașul, ce fel era strada și cîțĭ maĭ treceaŭ pe acolo… toate aceste note se pĭerd, se topesc în focul emoțiuneĭ luĭ, și nu rămîne de cît ceea ce e clar, atingător și ne cesar în tabloŭ: biciul care lovește și ochiĭ caluluĭ, carĭ se închid și lăcrămează de durere, dulciĭ luĭ ochĭ, cum zice așa de frumos și de delicat Necrasov!
Această putere de limpezire și de concentrare a uneĭ emoțiunĭ sincere, și adunarea tuturor razelor tale de energie intelectuală în acest punct de foc al sufletuluĭ tău, eată ceea ce constitue tăriea și onestitatea uneĭ opere de artă; căcĭ numaĭ subt imperiul acesteĭ puterĭ veĭ găsi cuvîntul fericit, forma exactă, strigătul de descărcare, în care să se toarne de sine căldura, emoțiunea de care întreaga ta ființă vibrează.
Natura, ne prezintă vieața și priveliștile eĭ amestecate și în dezordine. Ordinea și armonia eĭ sunt prea marĭ, pentru ca ochiul nostru redus să le poată cuprinde. Ea aruncă cu aceeașĭ indeferență monștriĭ și frumusețile eĭ pe acelașĭ plan și în acelașĭ tabloŭ. Ea nu știe să’șĭ ascundă imperfecțiunile. Numaĭ arta are facultatea de a alege în creațiunea eĭ. Natura dă ce poate. Artistul dă ce vrea, din ce poate. Eată de ce s’a zis, cu drept cuvînt, că arta corectează natura. Și în adevăr, nu sunt priveliștile natureĭ și ale viețeĭ carĭ fac obiectul arteĭ, ci sensul intim al acestor priveliștĭ, sufletul și armonia, care se degajează pînă și din lucrurile ce nouă ni se par moarte și lipsite de orĭ ce ordine, și carĭ aŭ cu toate acestea melancolia lor, veseliea și vieața lor intimă, ascunsă ochilor noștri neinspirațĭ. A ști să smulgĭ secretul acesteĭ viețĭ marĭ, care circulă în toată natura și al căreĭ puls bate pretutindenĭ, a ști să scoțĭ ceca ce este emoționant, pînă și din ceea ce nouĕ ni se pare indiferent, a ști să surprinzĭ logica statornică și armonia universală în această dezordine de aspecte, care pe noĭ ne amețește și ne tulbură, este a avea ochiŭ și simțire de artist. — A ști să concentrezĭ puternic și să lămureștĭ, în focul sufletuluĭ tăŭ, ceea ce aĭ prins în tine din curgerea eternă a viețeĭ, a munci pînă la degajarea din haosul de gîndurĭ și individualizarea clară, în cea maĭ traĭnică formă a opereĭ tale, e maĭ mult de cît a avea talent, este a avea onestitatea talentuluĭ tăŭ, cultul adînc și pasionat al arteĭ, și aceasta dă opereĭ consacrarea eternitățeĭ.
Gîndul acesta, că ceea ce facĭ este definitiv făcut, că opera, scăpată din mîĭnele tale, se duce de-a-lungul veacurilor și umple lumea de resunetul viețeĭ și bătăilor inimeĭ tale, are ceva din solemnitatea și fiorul judecățeĭ supreme a sfinteĭ scripturĭ, — tresaĭ, ca la strigătul uneĭ trămbițe, și, în fața veacurilor și a generațiilor carĭ se desfășură înaintea ta, simțĭ că te umple sentimentul uneĭ evlaviĭ adîncĭ, te cutremurĭ de îndoială și de grijă că nu veĭ fi destul de pregătit, pentru a putea turna în opera ta tot ce aĭ avut maĭ bun, maĭ mare și maĭ sfînt în sufletul tăŭ. Iată de ce uniĭ artiștĭ aleargă toată vieața lor după un ideal de frumuseță, pe care nu ’l pot prinde și realiza, de cît fragmentar, în creațiunile lor. Iată de ce sunt uniĭ carĭ se chinuesc și se consumă vecĭnic de setea și dorul uneĭ perfecțiunĭ pe care o întrevăd, și cred un moment că aŭ atins’o, dar nu pot să o apuce, ca o umbră le lunecă din mîĭnĭ, și toată vieața lor e acoperită de o melancolie inconsolabilă, fructul atîtor decepțiĭ, atîtor visuri de zeŭ, sfărîmate de gratiile putereĭ omeneștĭ. Doĭ oamenĭ am cunoscut în țara noastră, torturațĭ de onestitatea și religia arteĭ lor, vecĭnic muncind și vecĭnic nemulțumițĭ de ceea ce aŭ făcut, vecĭnic triștĭ: Eminescu în poezie, și Grigorescu în pictură.
Severitatea și munca aceasta de concentrare și armonizare de forțe are o colosală importanță în creațiunile artistuluĭ; soarta și vitalitatea lor atîrnă de aci. Căcĭ operile de artă se îmulțesc, și vieața noastră ca durată remîne aceeașĭ; ba, ca intensitate și varietate de emoțiunĭ, am putea zice că ea curge din ce în ce maĭ repede și maĭ agitată. — Între operele de artă se încinge dar o crîncenă luptă pentru existență. Noĭ suntem tot maĭ grăbițĭ, vieața e din ce în ce maĭ scumpă, și cînd pe fie care zi, din toate colțurile lumeĭ civilizate, se aruncă o nouă recoltă de opere artistice, miĭ de volume pe ceas, ca să nu vorbim de cît de literatură, carĭ toate cer lectorĭ, ne întrebăm, cu drept cuvînt, cîte paginĭ din acest noiam de scrierĭ, cîte din operile pe carĭ le admirăm noĭ azĭ, vor maĭ fi citite peste două miĭ de anĭ? — De sigur, cele maĭ multe vor pieri, se vor înneca prin volumul lor, prin lestul lor de prisosurĭ, — și nu vor scăpa de cît acelea, carĭ aŭ sorbit din vieața autoruluĭ lor, sub cea maĭ condensată formă, cea maĭ puternică și maĭ sinceră emoțiune. Așa dintr’un tumult de glasurĭ, carĭ ne amețesc auzul, un singur țipăt de durere s’ar distinge și s’ar auzi deslușit, peste amestecul de vorbe neînțelese.
Și să nu se creadă, Doamnelor și Domnilor, că eŭ fac aci deosebirile carĭ de obiceiŭ se fac în discuțiile estetice, între fondul și forma uneĭ lucrărĭ de artă, a uneĭ scrierĭ literare, în special.
Prea s’a luat de-a-bună comparația atît de des întrebuințată între o haĭnă și vorbele carĭ notează, esprimă o idee. — Dacă e vorba de comparație, punețĭ în loc de haină corpul însușĭ — vedețĭ ce deosebire — s’ar părea că am lăsat ideea într’o toaletă cît se poate de neconvenabilă, și cu toate acestea am fi maĭ aproape de adevăr. Toată ideea, toată emoțiunea, are, în însușĭ fondul eĭ, și forma; după cum o semînță, scuturată dintr’o floare uscată, poartă într’însa forma desăvîrșită a întregeĭ florĭ: în încăperea eĭ mică doarme rădăcina, tulpina și toate organele, colorile și inflorescența planteĭ de pe care s’a scuturat: îĭ trebue doar pămînt, și soare, și timp ca să se desvolte. Ceea ce ni se pare nouă că sunt ideĭ, pe carĭ nu le putem exprima, sunt probabil produsul unuĭ număr insuficient de vibrațiĭ în celulele noastre nervoase, prea puțin încălzite, prea puțin escitate, pentru a descărca un act complet de gîndire clară,… în tot cazul sunt numaĭ nebulositățĭ intelectuale, stărĭ embrionare, ideĭ în perspectivă carĭ așteaptă să fie fixate, încălzite și lăsate să înflorească.
Ne spunea dăună-zĭ dramaturgul nostru Caragiale: «Mă opresc une-orĭ la o scenă… ușoară, o văd, — doĭ oamenĭ, necăjițĭ de mult unul pe altul, se întîlnesc față în față, și vor să se răfuiască. Încep dialogul și scriŭ, muncesc la el o săptămînă, două, treĭ, văd că nu merge; cerc să îndrept, să dreg frazele ba icĭ, ba colo, recitesc: nu e asta. Într’un tîrziŭ, de-o-dată parcă mi se luminează tot, șterg ce am scris și reiaŭ d’a capo — vorba autoruluĭ — și scriŭ, și scriŭ, de nu pot să prididesc — și simt că e viŭ, că e adevărat, că e așa. Vezĭ că de astă-dată nu mă maĭ necăjesc și nu maĭ lucrez eŭ pentru doĭ; — aceĭ doĭ s’aŭ ales și s’aŭ limpezit în mine; îi văd gesticulînd, s’aŭ aprins, acum se ceartă eĭ, și eŭ îĭ ascult și scriŭ.»
Scena, așa cum era întîiŭ, ar fi fost o recoltă culeasă de crudă, și Caragiale nu e din aceĭ carĭ se lăcomesc la așa ceva. — El… maĭ bine lasă fructele să se usuce pe copac.
Artiștiĭ sunt cultivatorĭ de ideĭ!
Vieața seamănă mereŭ, — și seamănă amestecat, și grîŭ și neghină, și florĭ parfumate și buruene otrăvitoare. — Artistul alege, fertilizează, cultivă, plivește — și maĭ ales plivește. Aceasta constitue onestitatea recolteĭ luĭ artistice. Și nu putem spune în deajuns cît de mare și de însemnat este rolul acesta de critic sever și neîndurat, care cumpănește puterile artistuluĭ ți hotărăște selecțiunea gîndurilor luĭ. Cum să nu se îngrijească el de ce alege și cultivă pe stratul ce i s’a încredințat, cînd se gîndește că opera luĭ îșĭ va scutura peste atîtea capete ideile, semințĭ carĭ vor germina și vor răsări mereŭ, împingînd ast-fel recoltă după recoltă, energie după energie în eterna ondulație a viețeĭ.
Sunt opere literare, carĭ trăesc maĭ mult de cît poporul și de cît limba în care s’aŭ scris. De mult au dispărut Eleniĭ și limba lor e moartă, cu toate acestea — prisosul de energie al aceluĭ neam mare, ceea ce a covîrșit peste combustibilul necesar pentru întreținerea formelor peritoare ale viețeĭ și s’a prefăcut în artă senină și inalterabilă, trăește, fertilisează și scutură de miĭ de anĭ peste capetele atîtor generațiĭ semințĭ de florĭ neperitoare. Ceva din parfumul Odiseeĭ a străbătut, direct saŭ indirect, in toate poemele carĭ s’aŭ scris în urmă.
Ca încheere: Arta este și ea una din nenumăratele forme pe carĭ le îmbracă viața. În curgerea eternă și transformările multiple ale energieĭ universale, acolo unde află teren fertil, condițiĭ priincioase de acumulare, o parte din această energie se adună, rotind în jurul unuĭ punct, se condensează și se închiagă în creațiunĭ artistice indestructibile. Toțĭ avem germeniĭ pasionalĭ aĭ întregeĭ omenirĭ, proporțiile ne deosebesc, — toțĭ simțim vag că trece prin noĭ cîte ceva din marea energie cozmică, toțĭ suntem puncte de acumulare și de descărcare, în lanțul evoluțieĭ: uniĭ cheltuim tot în acest bazar amețitor al viețeĭ, alțiĭ adună, cultivă, sporesc și concentrează, pentru a arunca pe urma lor, cu o putere de expansiune uĭmitoare, energia acumulată și fermentată în organismul lor fericit.
Așa e și cu adevărurile științifice. Ele tortură veacurĭ întregĭ capetele savanților din atîtea generațiĭ, pînă se limpezesc, pînă ce din stare de clocotire caotică, se liniștesc, se fixsează în liniĭ hotărîte și se întrupează într’o formă proprie. Atuncĭ ideea devine ca un punct de reazăm, o trambulină de sărit în alte probleme, — un pas definitiv făcut înainte, o înălțime cîștigată — și un noŭ orizon se deschide. Acesta-ĭ mersul infinit și progresiv al energieĭ universale, al forțeĭ de fecundare a viețeĭ în cea maĭ înaltă formă a eĭ, travaliŭ intelectual. De aci căutarea, neliniștea eternă și setea adîncă a omeniriĭ, în goană neîntreruptă după un ideal abia zărit de poețiĭ eĭ genialĭ, primele piscurĭ aurite de soarele care răsare. Are Guyau într’un loc o comparație frumoasă privitoare la această vecĭnică așteptare și speranță a omenireĭ, în fața idealuluĭ eĭ depărtat și atrăgător:
Era o femee de o inocență nebunie… Ea se credea logodită, și în fie care zi credea c’are să ’ĭ vie mirele și să se facă nunta.
Dimineața, cum se deștepta, cerea rochia albă de mireasă și cununa de lămîiță, se așeza la oglindă și surîzîndu-șĭ de fericire, se gătea. «Astăzĭ, astăzĭ vine mirele meŭ,» zicea bucuroasă. Și gătită frumos se așeza la fereastră și aștepta toată ziua. Seara o tristeță nespusă o apuca, suspinînd îșĭ părăsea găteala de mireasă și se culca. Dar a doua zi, cu prima rază de lumină, încrederea și veselia ’ĭ reveniaŭ. «În sfîrșit astăzi vine, azĭ ne cununăm.» Și așa îșĭ petrecea vieața în această siguranță, mereŭ amăgită și mereŭ reînviată, scoțînd seara și îmbrăcînd dimineața rochia ei de mireasă. Umanitatea, zice Guyau, este ca această femee, uitătoare de orĭ ce decepțiĭ: și ea așteaptă în fie care zi sosirea idealuluĭ săŭ; or fi sute de veacurĭ de cînd mereŭ zice: «Mîĭne, mîĭne de sigur!» În fie care generație îșĭ îmbracă rochia albă și ’șĭ pune pe frunte cununa de lămîiță. Credința este eternă, ca primăvara, ca florile.
Comparația sufere însă de unele neajunsurĭ serioase. Omenirea nu e logodită cu o himeră. Prea ar fi trist să credem, că de atîtea miĭ de anĭ ea n’a făcut un pas spre mirele eĭ. Atîta muncă, atîta lumină, atîtea prefacerĭ în soarta și credințile eĭ, nu se pot de loc asemăna cu așteptarea pasivă a uneĭ nebune. Omenirea merge pururea ’nainte, și intră din ce în ce maĭ în lumină.
Neliniștea și dornica eĭ întindere de brațe după un ideal se zugrăvește cu mult maĭ bine în munca cinstită a marilor eĭ artiștĭ și în durerile lor de creare. Poetul, în căutarea perfecțiuneĭ, arată foarte bine întreaga evoluție a omenireĭ, a viețeĭ în genere, spre ceva depărtat, care chiamă, atrage ca un vis frumos, și farmecă poate tocmaĭ prin această depărtare.
De sigur, nu e o vorbă deșartă, că ’n inima poeților bate maĭ tare dorul întregeĭ omenirĭ!
A. VLAHUȚĂ.