Ondina

Jump to navigation Jump to search
Ondina
de Mihai Eminescu
(Fantazie)


L-al orelor zilei șirag râzător
Se-nșir cele negre și mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
       Și noaptea din nori
       Pe-aripi de fiori
Atinge ușoară, cu gândul,
       Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceață pustie și rece,
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
       Și calu-i turbat
       Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
       Bătrână.

Pe aripi de munte și stânci de asfalt
Castelul se nalță, se-ncruntă
Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
       Dar astăzi e viu
       Și-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
       Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare,
Prin tactul cântărei sublime de bard,
Cum danță la umbre ușoare,
       Cum danță ușor
       Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
       Aurie.

Ca cerbul ce s-alță în creștet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i puternic și mare,
       Cu nara arzând,
       Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
       Și-ajunge.

Iar junele sare ușor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
       De grile de fier
       Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
       Și-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danțândele ființe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Și gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste și palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Și plin și limpede încet cântară
Glas a trecutului ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,
       Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
       Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
       Cătând o sor',
Eroi se-ninimă și plâng femeile
       De-a lui amor.

El fură munților ecouri tinere,
       Cântul la dor,
Răpește buzelor naivei Vinere
       Vorba d-amor.

Pe munți în negură, pe stânci de cremene,
       El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
       Și te-a aflat.

Tu ești cântărilor sororă gemene,
       Sufletul lor,
Regele inimei trebui să-ți semene
       Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure
       Un dumnezeu,
Purtând simetria și-a ei misterure
       În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
       Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ți n-a găsit altele
       Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
       Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
       Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

   Din lungul horelor amestecate
   Barzii ridic a lor glasuri bărbate.
   Arpele-n cântece par că se sfarmă
   Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
   Muzica sferelor: Serafi adoară
   Inima lumilor ce-o încongioară,
   Dictând în cântece de fericire
   Stelelor tactul lor să le inspire.
   Și cum colorile ce se îmbină
   Naște a soarelui albă lumină,
   Astfel prin vocile răsunătoare
   Curge-astă mistică, dulce cântare:

       Ondină,
       Cu ochi de dulce lumină,
       Cu bucle ce-nvăluie-n aur
       Tezaur!

       Idee,
       Pierdută-ntr-o palidă fee
       Din planul Genezei, ce-aleargă
       Nentreagă!

       Să-nvii vii
       Și stânca de care râd timpii
       Și tot ce mai e-n nesimțire
       În fire?

       Vin' dară,
       Căci ochiu-ți e viață și pară,
       Și sufletu-ți, blândă magie
       Ce-nvie.

       Să cânte
       Ce secoli tăcu înainte,
       Și-a munților creștete-nalte
       Să salte.

Și din amestecul de vise dalbe,
Dintre danțândele ființe albe,
Iese cum cântecul dintre suspine
Regina albelor nopții regine.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mânuța-i coardele le-ncurcă vie
Și cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce ușor:

Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor,

   E ființa-mi tremurândă
   Care trece-n infinit,
   Ca un fulger fără țintă,
   Ca un cap fără zenit.

   Și din chinuri ce mă-neacă,
   Eu sorb mirul cel curat,
   Cum o lebădă se pleacă
   Bând din lacul înghețat.

   Și cu moartea cea adâncă
   Am schimbat al vieței gând,
   Am fost vultur pe o stâncă,
   Sunt o cruce pe-un mormânt.

   Care-i scopul vieții mele,
   Întreb sufletu-mpietrit?
   Ochiu-i stins, buzele mele
   De dureri a-nvinețit.

   Crucea-mi pare gânditoare,
   Parcă arde-a vieții-mi tort
   Și prin neguri mormântare
   Privesc fața mea de mort.

   Dar atunci când albe zâne
   S-or privi-n sufletul meu,
   A! Gândiți, gândiți la mine
   Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
       Ș-un eco ușor,
       Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
       Nebune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
       Vărsându-l cu dor,
       Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere
       Durere:

„De ce nu-s o floare uscată de vânt
Și pală ca fruntea pe moarte,
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
       C-atunci m-ai lua,
       La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
       O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
       Și dulce descânt
       Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
       Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranțelor mele.
Acolo te-așteaptă râzândele zori,
Pletindu-ți coroană de stele.
       S-aduci prin amor
       De viață fior,
În câmpul speranțelor vină,
       Ondină!"