Omul mic și oamenii mari
| Omul mic și oamenii mari de Liviu Rebreanu |
— Ia seama, Popescule, zise șeful circumscripției, un om cât o prăjină, cu nasul ascuțit și cu mustățile mânioase, că ești de serviciu! Ții minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică…
— Am înțeles, don șef! răspunse subcomisarul militărește, adăogând apoi mai familiar: Puteți dormi liniștit, că doar sunt polițist vechi și mă cunoașteți…
Șeful îl privi lung, mormăi ceva, îi întinse mâna și ieși mândru, însoțit până afară de subcomisarul Dumitru Popescu, cu capul gol, strălucitor de respect și repetând mereu:
— N-aveți nicio grije, don șef… Icoana mea e datoria și ordinele superiorilor… Vă salut!… Trăiți!...
Rămas singur, subcomisarul se scărpină în cap oftând, se uită la ceas și-și zise:
— E de-abia opt… Până la unu aș putea trage un puișor de somn… Numai de nu m-ar supăra nimeni…
Își scoase tunica, să n-o boțească, și o agăță în cuier, pe urmă se trânti pe divanul de piele hodorogit, cu fața-n sus, ca să nu doarmă greu.
În biuroul circumscripției era căldură și tăcere, în antreu, pe un scaun fără spetează dormita un sergent, iar din beci se auzea cântecul desperat și falș al unui arestat.
Subcomisarul aștepta somnul cu ochii închiși, mișcând din buze și suflând pe nas din ce în ce mai apăsat. Prin creieri însă gândurile îi alergau valvârtej stârnind întrebări și căutând răspunsuri. De ce l-a privit așa de ciudat șeful?… O fi știind că-i vine greu să execute ordinul domnului prefect, că, de n-ar fi cele de pe de lături, s-o dai dracului de poliție… Parcă șeful zice: „Ia-mi, Doamne”?… Leafa, vai de ea… Cum să-ți hrănești nevastă și copii, să-i îmbraci omenește și să-i încalți, să plătești chirie?… Omul mic e uitat de Dumnezeu, și dacă nu știe să se poarte… Și șeful s-a uitat așa de ciudat… Foarte ciudat… foarte…
Tocmai după miezul nopții se trezi speriat, sărind drept în picioare. Văzând că n-a întârziat, se liniști și murmură căscând:
— Dacă n-am pus pe sergent să mă scoale, de!… Am ațipit nițel… Știu că m-oi fi buhăit… Dar nu-i nimic, la frig trece repede…
Se uită în oglinjoara din perete. Era scund, vânjos, cu fața plină, cu o privire blândă și umilă. Pe frunte îi luceau acuma șiraguri de bobițe de sudoare, ca o coroană de om necăjit.
— Hai, hai la datorie, băiete, nu lenevi! se îndemnă dânsul, îmbrăcându-se tacticos și luptându-se cu moleșeala somnului.
Îmbondorit bine, cu o căciulă de miel în cap, părea mai înalt și impunător. Sculă pe sergent, să aibă grije până se întoarce din inspecție…
Afară viscolea. Gerul pătrundea la os. Pe străzile pustii și albe, vântul aspru stăpânea furios, pleznind când din față, când din spate pe subcomisarul Popescu, care, zgribulit, cotea dintr-o stradă într-alta.
„E bine… Bravo! se gândea trecând pe trotuarele cârciumilor și cafenelelor zăvorite. Oameni de treabă săracii… Cum să nu-i servești?”
Numai la „Cafe de Paris” văzu de departe lumină. Se supără și intră glonț la proprietarul localului.
— Bine, nene Negrescule, se poate?… Așa execuți d-ta ordinul poliției?… Tocmai d-ta, care, de, mă așteptam la un concurs, zău așa…
— Ce să fac, șefule? se scuză proprietarul frecându-și mâinile. Du-te de vezi și d-ta! Numai oameni mari, primul-procuror, judecătorul de instrucție de la a treia, șeful de cabinet de la Interne… Pot eu să-i dau afară, spune?
— Trebuie, nene, dacă-i așa ordinul! zise polițistul mai domol.
— Eu nu îndrăznesc, șefule, iartă-mă… Dă-i afară d-ta, și mă închin! Nu poți zice că-i rea-voință…
Subcomisarul intră nehotărât în sala mare, scăldată în lumină și răsunătoare de veselie. Într-o boxă din fund, înconjurați de o ceată de chelneri, cinci domni cu fețele roșii și două doamne foarte vopsite și decoltate răcneau în cor la lăutarii care nu puteau dibui o anume romanță de amor. În răstimpuri, însă, ciocneau paharele cu șampanie și, în vreme ce ei beau, chelnerii și lăutarii zâmbeau eu admirație… Subcomisarul se opri uluit, cu ochii la dânșii: n-a mințit proprietarul… Uite procurorul, oarecum superiorul lui… Și acuma să se ducă el, biet subcomisar să-l poftească afară? Să se pună el cu toate mărimile astea!… Dar dacă mâine, fiindcă le-a stricat cheful, o să bată un telefon prefectului: uite-așa și-așa, subcomisarul Popescu a făcut și a dres… Mărimile astea cu o singură vorbă pot să-l sufle din slujbă și să-l nenorocească pe toată viața, să rămâie pe drumuri cu nevasta și copiii… Ce să te pui tu, mititel și calic, cu niște oameni mari ca ăștia?… Mai bine, cum zice și nevasta, să cauți să le intri în voie, că de ei atârnă soarta celor mici… Ba te pomenești că dacă le zic acuma ceva, se supără și mă înjură de mă fac de râsul chelnerilor!…
— Oricum, nene Negrescule, trebuie să le spui d-ta frumos că-i ordinul domnului prefect, zise subcomisarul înfricoșat și zăpăcit. Trebuie, nene! Altfel intru eu în bocluc și ar fi păcat, nene!…
În cele din urmă, proprietarul se înduioșă și se duse la masa boierilor. În clipa următoare toate privirile se îndreptară spre subcomisarul Popescu, ș-apoi câteva glasuri răcniră răgușit:
— Comisarul!… Să vie comisarul să bea cu noi șampanie!…
Popescu salută cu groază și cu respect spre masă, retrăgându-se în același timp spre ușă, ca să scape de manifestația primejdioasă.
Când gălăgia era mai aprinsă, în prag apăru brusc însuși prefectul poliției, înalt, spătos, îmblănit, înșoșonat, cu căciula de lutru trasă peste urechi și cu o havană între dinți. Subcomisarul salută încremenit, vrând să zică „trăiți” și neputând scoate glas. Prefectul însă merse drept la masa chefliilor, unde fu primit cu însuflețire furtunoasă. Dădu mâna cu toți, mângâie pe doamna blondă, ciocni un pahar de șampanie și apoi se depărtă în uralele domnilor. Popescu îi deschise ușa cu plecăciune.
— Ia vino puțin cu mine! șopti prefectul, ieșind.
Pe trotuar, lângă automobilul care pufăia nervos, prefectul scoase un carnet și-i zise sec și tăios:
— Așa-mi execuți d-ta ordinele, ai?… Căști gura la oameni, în loc să…
— Domnule prefect… trăiți! bâlbâi subcomisarul tremurând, e don prim-procuror… e… oameni mari…
Eu am spus că d-voastră ați ordonat…
— Ai spus, ai?… Oameni mari, ai?… Lasă, că te învăț eu cum să-ți faci datoria, domnule! N-ai grije, te învăț!… Numele d-tale?
— Popescu Dumitru, trăiți… Eu cum am putut, don prefect… oameni mari…
Însemnându-l în carnet, prefectul îi mai spuse că are să-l învețe și apoi se urcă în automobil…
A doua zi subcomisarul primi, în scris, învățătura prefectului: amendat cu leafa pe trei zile.
— Ce ți-am spus eu, Popescule? întrebă șeful circumscripției citindu-i pedeapsa. Apoi dacă nu înțelegeți de vorbă, ce să vă fac, domnilor? urmă adresându-se și celorlalți subcomisari de față. Datoria, domnilor! Nu-mi umblați mie cu oameni mari și cu fleacuri! Acuma să te înveți minte! zise apoi iar către Popescu. Să fi adus imediat jandarmi și cu baioneta să-i fi scos afară!… în fața ordinului nu există nici procuror, nici ministru, nici rege!… Ordinu-i ordin, domnilor!…
Subcomisarul Popescu recunoscu că a greșit și primi amenda cu resemnare. Așa se și cuvine. Dacă s-a uitat că-i cutare și cutare, în loc să fi executat ordinul!… Ce oameni mari? Legea nu cunoaște oameni mari și oameni mici. În fața dreptății toți oamenii sunt la fel… Slujbașul să nu se uite nici în dreapta, nici în stânga, ci drept înainte, cum îi spune legea… Asta-i!…
Totuși, nevestei nu-i mai spuse ce-a pățit. Numai când femeia îi aduse iar vorba de oamenii mari, i-o reteză scurt, zicându-i cu încredere:
— Omu-i om, nevastă, fie că-i mare, fie că-i mic!…
Peste câteva zile însă șeful întrebă, ridicând nasul dintr-o circulară:
— Care-i de serviciu azi, băieți?
— Eu, don șef! strigă Popescu.
— Diseară-i bal mascat la „Eforie”, știi?
— Nu știu, don șef, că-s familist și nu obișnuiesc…
— Diseară facem serviciu la bal, ai înțeles?… Dar să fii cu ochii-n patru, că-i foc! Rândul trecut s-au furat acolo paltoane și haine de zeci de mii de lei și acuma domnul prefect ne face pe noi răspunzători de orice pagubă… Va să zică, așa să știi, Popescule!… Ai zece jandarmi!… Să meargă strună!…
— Lăsați, don șef, că-mi cunosc datoria la perfecție! zise subcomisarul clipind jovial.
Seara, subcomisarul Popescu plecă la „Eforie” cu jandarmii și cu un plan foarte chibzuit. Puse doi oameni la intrare, însărcinați să nu dea drumul nimănui fără bilet sau legitimație; astfel e sigur că nu se va putea strecura niciun pungaș… Ceilalți jandarmi fură orânduiți în diferite colțuri ale garderobei, să supravegheze pe oricine s-ar apropia de haine fără drept. El însuși se plimba de ici-colo, cu mâinile la spate, cu chipiul pe ceafă, mulțumit ca un comandant victorios.
Într-un târziu, jandarmii de la intrare opriră pe un boier gras, burtos, cu blana până la pământ și cu joben în cap:
— Bilet sau legitimație!…
— Ce bilet, mă? răspunse boierul ridicând barba și uitându-se peste capul lor. N-am nevoie de bilet…
— Fără bilet nu se poate… Avem ordin…
— Ce ordin, ce nu se poate?! se miră domnul întărâtându-se. Ia dă-te la o parte, țoapă! Aide, că pe urmă…
Subcomisarul, văzând stăruința boierului, interveni grav:
— Vă rog, domnule, jandarmii au ordin… Dacă n-aveți bilet, trebuie să vă legitimați, altfel…
— Eu nu mă legitimez în fața unui subcomisăraș ca d-ta! Știi d-ta cine-s eu?
— Nu vă cunosc, domnule, făcu subcomisarul mai apăsat, și vă rog să vă legitimați dacă vreți să intrați în bal…
— Impertinentule! izbucni boierul nemaiputându-și stăpâni indignarea. Am să-ți arăt eu cine sunt! Am să…
Vru să treacă în sală și întinse brațul să dea la o parte pe jandarmi. Atunci însă subcomisarul, jicnit, răcni:
— Pune mâna pe el, jandarm! Pune mâna!… M-a ultragiat în exercițiul funcțiunii!… Pune mâna!…
În clipa aceea sosi, în capul gol și cu părul mare, președintele balului și, luând respectuos de braț pe domnul gras și furios, zise subcomisarului:
— Se poate să nu cunoașteți pe domnul Davidoglu, șefule? Vai de mine!… Și să-l superi în așa hal?… Dar cine nu-l cunoaște?… E prim-efor, șefule, om mare… Se poate?… Poftiți, domnule Davidoglu, și vă rog foarte mult să scuzați că…
— Ai să vezi tu mâine cine-s eu, obraznicule! strigă Davidoglu subcomisarului, dispărând la brațul președintelui, care încerca să-l potolească.
După ce-i trecu mânia, subcomisarul Popescu se simți mândru și fericit că și-a făcut datoria pe deplin, și a doua zi se așeză tacticos la biurou, chiar în fața șefului, să scrie raportul cuvenit despre cele întâmplate la bal. Când să înceapă, însă, telefonul zbârnăi deodată, parcă mai aspru ca de obicei. Aparatul era în perete, lângă masa lui, încât auzea tot.
— Allo!… Allo!… Aici șeful circumscripției… Vă salut, domnule prefect!…
— Bine, domnule, ce s-a întâmplat aseară ta.
„Eforie”?… Se poate să fie atât de necuviincios subcomisarul d-tale, cu un om mare ca domnul Davidoglu?
Popescu auzi foarte deslușit glasul prefectului prin telefon și, din felul cum a lungit numele lui Davidoglu, a înțeles că era chiar acolo în biurou.
— Domnule prefect, vă rog, zise șeful, șovăind totuși puțin, subcomisarul nu și-a făcut decât datoria și a executat întocmai ordinul d-voastră… Am fost și eu, după incident, la „Eforie” și m-am informat personal.
Absolut toată lumea care a fost martoră întâmplării mi-a declarat că domnul Davidoglu nu numai că a refuzat să se legitimeze, dar a și ultragiat pe subcomisarul Popescu, încât vedeți, domnule prefect…
— Ei, asta-i acuma! mormăi glasul în telefon.
Subcomisarul e dator să cunoască pe oamenii noștri mari și să se poarte cuviincios! Era de datoria lui să…
Popescu, zăpăcit de spaimă, nu mai auzi lămurit decât sfârșitul;
— Comunică deci subcomisarului că l-am amendat cu leafa pe cinci zile, pentru că s-a purtat necuviincios cu publicul!
— Prea bine, domnule prefect! murmură șeful, agățând receptorul. Apoi, întorcându-se și strângând din umeri, adăogă: De, Popescule, ce pot eu să fac mai mult?… Ai auzit?
— Auzit, don șef, rosti subcomisarul foarte răgușit și privind speriat mereu aparatul telefonic. Ce să mai zic, don șef? De… de… de…
Șeful se plimba mormăind printre biurouri, ceilalți scriau tăcuți, și penițele scârțâiau ca niște plânsete înăbușite. Subcomisarul Dumitru Popescu se uita acuma împrejur, neputincios, parc-ar fi cerut ajutor. Se aplecă apoi să înceapă totuși raportul, dar se opri înainte de-a înmuia în cerneală și zise deodată ușurat, ca și când i s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă:
— Doamne ferește de ceasul rău, don șef!… Doamne ferește!…