Omul de omenie nu piere

 

Pe vremile cînd umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe lume, trăia o păreche de oameni, un bărbat și o muiere. Ei erau oameni săraci, n-aveau decît o vacă, de la care se îndulceau ei amîndoi cu doi fii ai lor. Nici casa în care lăcuiau nu era a lor, nici că aveau vrun petec de pămînt cît de mic; cu lucrul mînilor se susțineau și cu lucrul plăteau dările și birul casei.

Într-o seară vine bărbatul de la coasă, cum fusese la un vecin bogat și află pe muierea mulgînd vaca, iară copilașii stînd lîngă ea să le dea lapte să bea. Bărbatul scoase din traistă o legătură mare de căpșune și li-o dete copiilor, apoi după ce dădu sarcina de mohor vacei s-o mănînce, intrară toți patru în căsuță.

Nu se puseră bine la cină și se porni un vînt cu ploaie de gîndeai că piere lumea; tuna și fulgera de gîndeai că e sfîrșitul veacului.

Cînele începu a lătra mai pogan decît la lupi, semn că om strein se apropie la casă.

— Ian ieși afară, măi bărbate, de vezi ce latră dulăul așa tare, va fi vrun biet drumariu, zise nevasta; iar bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este?

Adecă doi oameni voiau să intre în curte și cînele nu-i lăsa. Numai la lumina unui fulger i-a putut vedea. Apoi ieși iute afară și merse la poartă de apără pe drumari de cîne și-i băgă în casă.

— Bună seara, zise unul din călători.

— Bună să vă fie inima, zise talpa casei.

— Și mai bună cina, zise celălalt călător.

— Poftim la cină, răspunse stăpîna casei.

Și călătorii osteniți și flămînzi fiind, nu așteptară mult îmbiat, se așezară la masă și mîncară omenește, mai vorbiră puțin, apoi se dezbrăcară și se culcară.

Muierea le întinse hainele să se uște, apoi se culcă și ea.

— Ce oameni de omenie sînt oamenii aceștia, Doamne! zise unul din călători, după ce văzu că căsenii dorm, i-ai putea dărui cu ceva.

— Vor fi răsplătiți la bătrînețe, zise celălalt drumariu, ș-apoi adormiră.

Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald.

Iar unul din ei văzînd bunătatea acelor oameni, îi întrebă prietenește:

— Ce-ți pofti pentru binefacerea ce-o ați arătat cătră noi de cînd intrarăm la voi în casă?

Iar bărbatul zise:

— Săraci sîntem și mulțumită lui Dumnezeu că sîntem sănătoși; numai sănătatea să ne-o țină bunul Dumnezeu, de altceva lipsă n-avem, că muncim și atunci avem de pe o zi pe alta; ca niște oameni săraci, la bătrînețe barem de ne-ar da bunul Dumnezeu trai mai liniștit, cînd nu vom mai putea munci.

— Să vă ajute Dumnezeu, zic călătorii, și se duc pe aici încolo, iar oamenii rămân mîngîiați că putură face bine bieților drumari.

Dar nu mult dup-aceea, cam pe la Ilie prorocu, vine o vreme grea și le trăsnește vaca de sub păretele casei, casa încă ia foc și bieții oameni scapă numai cu ce erau pe ei și cu copiii de mînă. Acum ce să știe face? Ar rămânea aci, cu ce să trăiască? Dar unde să locuiască? Nu aveau nimic, deci își pun în gînd să ia lumea în cap. Și se pun oamenii mei la cale și merg pînă la Dunăre. Dar cum să treacă Dunărea? Stau ei, și numai ce văd o luntre venind către ei; în luntre era un turc, care o mîna. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte și se învoi turcul bucuros, însă zise, că luntrea fiind mică, nu poate trece mai mult de cît unul odată. Deci se sui mai întîi muierea în luntre și turcul vîsli prin valurile Dunărei pînă dincolo. Ei, dar nu se-ntoarse, căci muierea fiind frumoasă, îi plăcu foarte turcului, deci și-o duse acasă la el.

Văzînd omul că turcul a fugit cu muierea, se puse pe gînduri, apoi începu a căuta doară va afla vrun vad pe unde să poată trece și el cu copilașii, că cineva cu vreo luntre nu se mai ivea.

Și umblă omul nostru cu copiii de mînă, de colo pînă colo, pînă dete de un vad, pe unde i se păru că ar putea trece. Deci se desculță, luă un copil în cîrcă și plecă prin Dunăre. Cum mergea, iată că în mijlocul Dunărei dădu de un prundiș gol, ca un ostrov mic, acolo puse copilul să se odihnească și se uită înapoi la copilul de pe țărmure.

Adecă vede o dihanie de lup că se apropie de el și fuge cu el pe aci încolo. Atunci își pierde cumpătul, uită de copilul ce era lîngă el și fuge să scape pe cel de pe țărmure din gura lupului. Dar vai! cînd ajunge pe țărmure nu mai vede nici lup, nici copil; cine știe unde fugise lupul cu el! Atunci se uită spre prundiș ca să vază pe al doilea copil, ce rămase singur în mijlocul Dunării pe ostrovel. Adecă vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană; preste o clipită nu-l mai văzu. Ce era să facă, bietul om? Să se arunce și el în Dunăre? În zadar i-ar fi fost cercarea de a-și scoate copilul, deci se puse pe plîns.

El care cu două zile mai nainte avea căsuța sa, văcuța sa, muierea sa și copilașii săi, acum era singur ca cucul la marginea Dunărei! Dar Dumnezeu atunci e mai aproape, cînd omul e în nefericirea cea mare; întări deci inima omului nostru, să nu cadă în păcate de a se arunca în undele Dunărei, și-l îndreptă spre un oraș mare, unde se băgă păzitor la porcii domnilor.

Și stătu el multă vreme ca porcar în acel oraș, poate vreo cincisprezece ani dacă nu și mai mult, fără de a auzi de muiere și de copii, și fără de a se plînge împotriva lui Dumnezeu; în timpul cînd își aducea aminte de ai săi, zicea: bun e Dumnezeu și îndurat cătră toată lumea, și pe mine m-a mîngăia. Cu timpul mai uită de ei și numai arareori se mai întîmpla să fie supărat de pierderea lor, că Dumnezeu îi întărise firea; drept că și el se ruga lui Dumnezeu sfîntul cu toată credința. În orașul acela ședea chiar și împăratul, care fiind foarte bătrîn, muri și el ca toți oamenii, că doară și împărații sînt oameni, știu că nu sînt draci să trăiască alăturea cu pietrile.

Ei! dar pe vremile acelea nu se alegeau împărații, ca în zilele noastre; nici nu rămâneau copiii împăraților în locul părinților lor, ori vrednici ori nevrednici; atunci Dumnezeu alegea pe împăratul. Adecă hotărau sfetnicii împărăției o zi, atunci toți oamenii din împărăție trebuiau să se adune la un loc, pe un cîmp mare, și unul arunca coroana în sus: aceea apoi atîta se învîrtea prin aer pînă Dumnezeu o trimetea pe capul celui vrednic, și pe care se așeza coroana, acela era împărat, să fi fost omul cel mai sărac ori cel mai bogat, tot una era, atunci oamenii nu se împotriveau voiei lui Dumnezeu.

Astădată a fost alegerea de împărat chiar în cîmpul unde era omul nostru cu porcii. Și se adunară feciorii de crai și de împărați, de grofi și baroni din toată țara, și toți fruntașii țării erau de față, ba și feciorii, bogații din țările vecine veniseră și stăteau așteptînd cu capetele descoperite, că doară pe unul din ei se va așeza coroana, care umbla prin aer deasupra capetelor.

Dar minunea minunilor! umblă prin aer cît umblă pînă odată zbură departe, unde era omul nostru cu porcii, și se așeză pe capul lui. Atunci poporul strigă cu bucurie: „Să trăiască împăratul nostru!” și-l duseră cu mare pompă la palat, și-l îmbrăcară în hainele cele scumpe împărătești; iar țara i se supuse ca la cel ales de Dumnezeu. Și el purta cu înțelepciune treburile împărăției, încît toți se mirau de mintea lui cea mare.

Dar odată vine la el un cioban cu un drăguț de caș de să-l mănînci și cu ochii:

— Bună ziua, înălțate împărate!

— Bună să-ți fie inima, dragul meu; vei fi avînd vreo rugare?

— Am, înălțate împărate, am două rugări; mai întîi te rog să primești cașul acesta ca cinste de la mine; a doua te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul, să nu meargă la oaste; sînt om bătrîn, înălțate împărate, numai pe el îl am, și nici pe el nu l-aș avea, că baba mea nici un băiat nu mi-a făcut, dar acum sînt șaisprezece ani o dihanie de lup a venit cu un prunc ca de 5 ani în gură, eu l-am scos de la lup, pe lup l-am omorît, iar pe pruncuț l-am crescut, cum am putut; acum mi l-au scris la oaste și, de-l duc, eu rămîn la bătrînețe fără nici o ajutorință.

Împăratului numai decît îi veni aminte întîmplarea lui, și zise ciobanului să aducă feciorul la curte.

Și l-a adus ciobanul, iar împăratul a poruncit, ca pe fecior să-l facă cătană, iar pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase; nu a spus împăratul însă nimănui de ce a făcut lucrul acesta.

Nu trecu mult și veni la împăratul un pescar cu un pește foarte frumos.

— Bună ziua, înălțate împărate!

— Bună să-ți fie inima, fătul meu; vei fi avînd vreo rugare la mine?

— Am, înălțate împărate, am mare rugare, adecă rugări că două rugări am: mai întîi să faci bine să primești peștele acesta ca cinste de la un biet pescar; a doua să faci bine și să ierți feciorul meu de la oaste, că numai pe el îl am, dar nici el nu e de la baba mea, fără Dumnezeu mi l-a dat, l-am prins de pe Dunăre acum sînt șaisprezece ani și nu era atunci mai mare de ca trei, patru ani. De atunci m-am căznit cu el, cum am putut; acuma cînd mi-ar fi spre ajutorire, eu și cu baba sîntem slabi, iar alți copii n-avem, acum vrea să ni-l ia la oaste, înălțate împărate.

Iar veni împăratului în minte întîmplarea lui de acum șaisprezece ani, deci porunci pescarului să aducă pruncul la curte. Și pescarul veni cu feciorul, iar împăratul porunci ca pe fecior să-l facă ostaș, iar pe bătrînul pescar cu baba lui să-i țină împărăția pe cheltuiala ei. Așa se și întîmplă, că altcum nici că se putea întîmpla după porunca împăratului.

Mai avea împăratul un gînd de nimeni nu-l știa, căci nimănui nu-l spunea. Deci porunci prin toată împărăția lui, care era mare foarte și se întindea și de cea parte de Dunăre; porunci zic în toată împărăția ca să vină din toată casa bărbatul și muierea la un ospăț mare împărătesc. Și veniră, doamne! cîtă frunză și iarbă, și se puseră pe lîngă masă și începură a se ospăta ca la curțile împăratului. Iar împăratul se preumbla de la o masă la alta și se uita la fiecare în față. La o masă văzu pe un turc singur, fără nevastă și se uită cu mare băgare de seamă la el, apoi-l întrebă:

— Prietine, cum de nu ți-ai adus și nevasta?

— Să ierte înălțatul împărat, e cam bolnavă acasă.

— De unde ești, din ce sat?

— Din satul cutare și cutare...

Împăratul chemă numaidecît pe cele două recrute, pe feciorul păcurarului și al pescarului și le spuse:

— Aveți să mergeți numaidecît în satul cutare și să-mi aduceți înainte pe muierea turcului cutare.

Recrutele ascultară porunca împăratului și merseră ață la casa turcului și intrînd înlăuntru spuseră muierei să vină cu ei la împăratul.

— Bine, răspunse femeia, stați dumneavoastră numai în căsuța asta pînă merg eu în cealaltă să mă gat, cum e data să meargă omul înaintea împăratului; iată, ca să nu vă fie urît, vă pun ulciorașul acesta cu vin dinainte, gustați oleacă din el pînă mă gat.

Și începură feciorii mei a închina cu urciorașul, știți cum bea cătana cînd capătă; vinul era bun și dezlegă din ce în ce limba lor, pînă erau vorbăreți cum e data.

— Mă soțule, zise unul, bine mai sămănăm noi laolaltă și înălțatul împărat tot laolaltă ne trimite în slujbă, ian să vedem, care de unde sîntem?

— Eu, soțule, zise celălalt, sînt fecior de cioban; cu oi am crescut cît mă vezi de mare, dară-mi aduc aminte, că eu am avut alt tată și altă mamă, nu pe ciobanul cu baba lui, fără tatăl meu cel adevărat m-a lăsat o leacă pe țărmul Dunărei pînă să treacă pe un frate mai mic de cea parte și pe mine m-a apucat un lup și-a fugit cu mine să mă mănînce, că tata nu l-a putut ajunge; dar un cioban, Dumnezeu să-i dea bine și sănătate, m-a scos din gura lui și m-a crescut ca pe al său. Pe mama a furat-o un turc, iar de tata și de fratele meu cel mic n-am mai auzit nimic.

— Eu, frate, zise celălalt, sînt fecior de pescar, dar și tata zice că din Dunăre m-a prins cu mreaja și numai cu mare greutate m-a adus la pricepere, că luasem bagseamă mai multișoară apă decît vin avurăm în urciorașul acesta.

Muierea care auzise din ceea casă vorbele feciorilor, nu se mai putu răbda să nu meargă la ei și plîngînd și sărutîndu-i zise:

— Dragii mamii copii, voi sînteți copiii mei, eu sînt mama voastră, acum sînt șaptesprezece ani de cînd m-a furat turcul, iar voi ați rămas cu tatăl pe țărmurii Dunărei; haideți la împăratul să-i spunem întîmplarea, doar de cumva va pedepsi pe turcul fără de lege, iar noi vom da undeva de tatăl vostru?

Și plecară, adică cum ajunseră la împăratul, acela cunoscu că femeia este a lui și spuse în fața mulțimei celea petrecute și că și pe copii i-au cunoscut, ci anume n-a voit să le spună pînă vor afla ei pe mama lor. Pe turcu-l iertă zicînd:

— Așa a voit Dumnezeu să fie.

De aci încolo pînă avură zile, trăiră fericiți, mulțămind lui Dumnezeu că la bătrînețe le-a dat mîngîiere de a trăi laolaltă zile bune.

Ce s-a mai fi întîmplat nu mai știu, că multă vreme a trecut de atunci; cine știe însă, slobod este să mințească și mai departe.