Omul cu spada

 

Dacă pe vremea iui Greco s-ar fi purtat pălării borsaline ca azi, Ilarie Chendi ar fi putut servi de model faimosului „om cu spadă“ cu care în anume momente se asemăna ca două picături de apă. Singura diferență între cele două figuri, era aceea că omul lui Greco nu are pălărie, iar Ilarie Chendi nu avea spadă.

În schimb însă, Chendi purta cu el o spada mult mai înveninată decât aceea cu care Cavalerii Renașterii obișnuiau să se răfuiască cu indivizi supărători, purta un condei de care se poate spune că era „cea mai fină lamă“ de pe vremea lui, acea faimoasă epocă de frământâri literare când curentele noi începuseră tocmai să răsară ca ghioceii primăvara, mai întâi în jurul meselor de la cafeneaua lui Papa Kubler și în urmă prin cele câteva reviste de scurtă dar impresionantă apariție.

Deși omul tradiției și al evoluției oficiale, gata să se războiască cu cei cari nu l-ar fi secundat în credințele sale literare, Ilarie Chendi citea cu plăcere poeziile celor tineri pe car îi poreclise „trăsniți“, le făcea loc în revista lui unde de multe ori le da întâietatea asupra celor bătrâni și pe unii dintrînșii îi admitea chiar în imediata lui intimitate care de la cafeneaua Kubler, evolua spre „Carul cu Bere“.

Ca director de revistă literară Chendi plătea puțin. Ca prieten însă, Chendi oferea celor strâmtorați nu numai prilejul de a se manifesta în ciuda celor care monopolizaseră publicitatea literară, dar și fericita ocazie de a se ospăta pe seama lui.

Nu era om expansiv și vorbea măsurat chiar atunci când simțea nevoia să laude pe cineva. În schimb însă, dragostea pentru prieteni și-o manifesta cu privirea ochilor lui de diavol convertit și prin acea acoladă cabalistică pe care „omul cu spada“ al timpului nostru, o da cu bastonul numai acelora pe care îi judeca demni de aceasta atenție mai elegantă chiar decât un articol critic.

Reputația de „om rău“ pe care i-o făcuseră cei cari se găseau în războiu cu dânsul, nu venise decât să-i mărească și mai mult prestigiul de adversar temut care n-a dezarmat decât în clipa fatală când dușmanul care i se pusese în cale de-a curmezișul, era din altă lume decât a noastră.

Iată pentru ce noi — bătrânii de azi — nu putem uita că pentru tinerii „trăsniți“ de ieri, Chendi a fost un fel de adversar enigmă, care ne-a iubit mai mult decât cei cari pretindeau cu zgomot că ne înțeleg mai bine, și care de dragul celor mărunți de pe vremea aceea, își rezervase veninul spadei sale, pentru cei cari decretaseră în literatura română un „punct“ și o „pauză“ la infinit...