Sari la conținut

Omul și Faunul

Omul și Faunul
de Stefan George, traducere de Ion Pillat


O m u l

Vâltoarea ’nchide albia îngustă —
Dar cine-atârnă un picior păros
De stânca picurând prin mușchiul gras ?
Din păr stufos și creț năzare-un corn...
De când vânez prin munți silhui, nicicând
N’am întâlnit așa făptură... Stai,
Ți-e drumu-oprit, și să n'ascunzi nimica !
Din val curat zăresc picior de țap.

F a u n u l
Nu noi ne-om bucura că m’ai găsit.

O m u l

Știam de neamul înrudit cu tine
Din basmele străvechi — dar nu că azi
Așa netrebnici stârpituri trăiesc.

F a u n u l

De izgonești pe ultimul din stirpa-mi,
Zadarnic vei pândi vânat de preț —
Ca pradă îți rămân doar muști și viermi.
Și de pătrunzi și ’n sihla cea din urmă,
Curând îți seacă ce-ai mai bun : izvorul.

O m u l

Tu să mă ’nveți nemernice? Știința-mi
Balauri, scorpii și urieși i-a ’nvins,
Pădurea fără rod a nimicit-o ;
Unde-au fost mlaștini, spice joacă ’n valuri;
Ne pasc nutrețul verde vite blânde ;
Cetăți și sate cresc, grădini in soare,
Și ’n codru încă des stau cerbi și ciule —
Comori am scos din mare și din țarini ;
În cer ne strigă pietrele izbânda ;
Ce vrei, sălbătăciune, spaimă-a morții ?
Lumina, rânduiala ne urmează.

F a u n u l

Ești numai om... de unde-ți pierzi știința
Începe-a noastră. Granița i-o prinzi
Acolo doar când plângi c’ai depășit-o.
De-ți coace grâul, vitele de-ți merg,
Și pomi sfințiți de-ți dau oleiu și struguri
Le dobândești, o crezi, prin viclenie.
Pământuri dospind surd în noaptea vremii
Nu pier nicicând. Desțelenite însă
Se prăpădesc, lipsind o spiță roții.
La timpul ei ți-e hărnicia bună.
De-acuma înapoi! zăriși pe Faun.
Ce ți-e mai rău, singur nu știi; când gându-ți
Ce poate mult, în nouri ți se pierde
Și s’a desprins de animal și brazdă —
Desgustul, bucuria, cumpănirea,
Și praf, și rază, moarte și ’nviere,
În șirul lor firesc nu le mai prinde.

O m u l

Am spus așa ceva ? Zei poarte grija.

F a u n u l

De dânșii nu grăim, dar voi, nebunii,
Vorbiți că ei v’ajută. Fără har
Nu-i apropiați nicicând. Te naști, te pierzi,
A cui ființa-anume, n’o poți ști.

O m u l

Curând nerușinarea-ți n’află loc.

F a u n u l

Curând la tine chemi pe cel gonit.

O m u l

Pocitâ otrăvire, gură strâmbă,
Cu toată fața hâdă, de a noastră
Ești prea vecin, de nu te împușcam.

F a u n u l

Rușinea n’o cunoaște nici o fiară,
Recunoștința omul n’o mai știe.
Cu arta voastră nu ’nvățați ce totuși
Vă va prii mai mult... Slujim tăcuți.

Deci ascultați: Stârpindu-ne vă pierdeți.
Doar unde ducem laba iese lapte,
De nu călcăm pe lan nu crește paiul.
Lucrând cu gândul numai: vezi, de mult
S’ar fi ales doar praf de-a voastră trudă,
V’ar fi tot lemnul putred, seacă holda...
Prin vrajă numai, vieața mai stă trează.