Ofițeri francezi în Moldova

Salt la: navigare, căutare
Ofițeri francezi în Moldova
de Alecu Russo


Întovărășiți de doamna baroneasă D... ofițerii din nr. 23 al Stelei, amăgiți de un huiet răspândit că Moldova vroia a organiza o armie, porniră din Cracovia și după multe întâmplări, precum se întâmplă nenorociților fugari, nevoiți a se odihni în Cernăuți mai mult decât un ceas, apucară drumul spre Moldova. Iată din cuvânt în cuvânt călătoria lor:

"După ce făcusem pe tovărășița noastră a înghiți o litră de pâine de făină de păpușoi, muiat într-o butelcă de vin, duși de un țăran ce ne silise poliția a lua cu plată, pornirăm la nouă ceasuri seara spre a intra în Moldova. Vremea era frumoasă, dar noaptea întunecată și drumurile grele. Fratele-meu da brațul baronesei, mergând dinapoia trăsurii; eu eram înainte cu călăuzul nostru, arătându-i vârfurile pistoalelor, căci mărturisesc că cugetam că sila făcută nouă de a porni noaptea era pentru a ne prăda pe graniță. Mergeam de mai multe ceasuri de-a lungul Prutului, picând de osteneală, când calul nostru pică în nisip; zadarnică fu truda de a-l mai scula, calul pieri îndată. Nu știu în viața mea să fi petrecut un ceas mai greu. Eram pe un drum neștiut, prin o noapte întunecată, strașnică, cu un călăuz ce nu ne putea înțelege. Lucrurile noastre, vrând a ridica trăsura, fură răsturnate, călăuzul plângea vita lui, baronesa țipa cât o ținea gura, iar frate-mio într-o disperație cumplită, ocăra dregătoriile austriace, care puteau încă să ne audă și să ne tragă în vro temniță. — Pentru mai multă neliniște călăuzul nostru se făcu nevăzut!! Ne hotărâm a tăbărî până în ziuă în loc; cu perinele de pai ale trăsurii, un obial în răstare și o prostire, ne îndeletniceam a face un pat, ferit de frig, pentru nenorocita noastră tovărășiță, când auzirăm în apropiere tropotul unor cai și glasul mai multor oameni:

"Antoane! — strigai la fratele meu, — ia-ți arme, au să ne lovească". Huietul apropiindu-se, strigai cu un glas tare și poruncitor: "Stai: cine e acolo!" — "Un prieten și iubitor de franțuji, care vă vine în ajutor!"

Adevarat, acesta era un boier moldovan, vorbind prea bine limba noastră, pe care călăuzul nostru fusese să-l roage a ne veni într-un ajutor în poziția desnădăjduită unde eram. Boierul porunci slugilor ce îl întovărășeau de a înhăma doi cai la trăsura noastră, ne duse în casa sa nu depărtată de drum și căuta prin toată îngrijirea a ne face să uităm chinurile poliției austriece și relele închipuiri în care ne aruncaseră întâmplările călătoriei noastre și care semăna a ne deschide calea în Moldova.

Mărinimosul moldovan, care venise cu așa inimă călduroasă în ajutorul nostru și ne primi cu atâta bunătate la dânsul, ne îndrepta încă până la Ieși, capitala Moldovei, unde ajunserăm în 22 iunie 1817 (16 iunie al nostru).

Neștiind unde ne îndrepta, coborâsem în cel întâi han ce văzurăm, așteptând ca întâmplarea să vie a ne lămuri și ajuta în scoposul călătoriei noastre. Prânzul fu vesel pe cât noaptea de pe Prut fusese urâtă; baronesa, încântată de a ajunge la țelul călătoriei sale, primi mulțumirile noastre pentru necazurile ce-i pricinuisem: ea se mulțumi cu atâta pentru cheltuielile trăsurii, iertându-ne numai a da călăuzului nostru un ce pentru a-și cumpăra alt cal, lucru ce din norocire nu ne costisa foarte. Visurile de o nădejde, multă vreme deșarte, ne ferici toată noaptea aceasta; mă vedeam în capul unui batalion de greci sau turci învățați de noi în tactica europenească; gradurile, banii, cinstele, nimică nu ne lipsea; nălucirea era întreagă, când în zori de zi fui trezit de un ofițer al domnului, care ne porunci a-l urma la spătarul, mai marele slujbaș al poliției și al puterii armate. Întrebați ce vroiam în Moldova, ne lămurirăm îndată de trista noastră înșelăciune: nici gând nu era de organizație militară în Moldova".

Opresc, iubite redactore, aicea călătoria și las la judecata și inima ta două dezlegări: Ce este aist miros de primire a moldovenilor, această inimă pe palmă deschisă ce se înduioșește la orice nenorocire, care acest miros pătimașii îl simt încă până a nu ajunge la graniță?... Oare pentru că și noi suntem fără de noroc, și că numai nenorociții lumii ghicesc durerea nenorocirii? Al doilea este a judeca despre huietul organizării militare a Moldovei pe atuncea: huietul era oare nădejdile patrioților ca Tăutu, a republicanilor ca Dimitrie Sturza, sau o cercare a răzmeriței grecești ce izbucni la 1821, dar care clocea mai de mult, precum istoria noastră o mărturisește?