Odiseea/Cartea XXI

 

Acum deci dară prea-nțeleptei fete
A regelui Icarie bunul sfat
Și-ndemn în minte-Atene zîna-i dete,
La-ntrecere să puie-aci-n palat
Acestor prinți ai pețitoarei cete
Săgeata și-arcul dulcelui bărbat,
Și-așa-ntre ei, din jocul de-ncercare,
Să-nceap-apoi a sîngelui vărsare.
Sui dar scara casei nalt zidite,
Avînd în mîn-o cheie din cuier,
Lucind de roșu-aramei cei pilite
Și fildeș alb frumosul ei mîner.
Erau într-o cămară-ngrămădite
Deci multe toate, și argint, și fier
De cel călit, și arme-apoi destule
Și multe foarte-a lui Ulise scule.
Deci multe fete slujnici o urmară
Aci-n cămara cea mai de din fund.
Un mare arc era-n acea cămară
Și-o tolbă grea, ce-n pîntecu-i rotund
Avea săgeți de-acelea care-amară
Ursit-a morții-n fierul lor ascund.
Acestea toate-i fură dăruite
De-un bun amic, Ifit a lui Evrite,
Pe care prin Messena-l cunoscuse
La regele-Orsiloc, Ulise, cînd
În țara asta nevoit se duse
Spre-a scoate-o gloabă, dup-al legii rînd,
Căci nave din Misene cari trecuse
Prin Itaca, răpiră de curînd,
Ducînd cu ele-acasă răpitorii,
Trei sute de berbeci cu toți păstorii.
Și-așa, de-abia flăcău, pleca pe-o navă
Cumintele-Odiseu, căci l-au pornit
Bătrînii țării și cel plin de slavă
Laert, al său părinte. Iar Ifit
Umbla pe-acolo căutînd o stavă
De multe iepe cari i-au fost pierit,
Cu mînzi, catîri, pe-acoalea ori pe-airea,
Iar lui din caii-aceștia-i fu pierirea,
Căci merse-n urmă și la-ntunecatul
Născut din Zevs, la marele Hercul.
Și-acesta l-a ucis apoi, turbatul,
În casa lui, ca oaspe, nici sătul
De alte-omoruri, nici sfiit de sfatul
Etern al zeilor cari bat destul,
Și nici de-a ospeției sfîntă masă;
Și-așa deci l-a ucis ca oaspe-n casă,
Iar caii cei cu groasele copite,
Hercul, care-i furase, i-a păstrat.
Pe cînd pe-aceștia-i căuta Ifite,
Văzu și pe-Odiseu, și deci i-a dat
Frumosul arc al marelui Evrite
Pe care-acesta-n largul său palat
L-a fost lăsat în ceasul său de moarte
Iubitului său fiu Ifit să-l poarte.
Iar lui [î]i dete Odiseu o spadă
Și-o lance bună, drept un început
A dulcei prietenii și-a ei dovadă.
Noroc în viată însă n-au avut
La masă unul pe-altul să se vadă,
Căci marele erou din Zevs născut
Sfîrși-n curînd ca oaspe-al propriei case
Pe-acest Ifit ce arcul drag i-l dase.
Dar nu-l lua pe-acesta niciodată
Cumintele-Odiseu în viața lui
De cîte ori pe-o navă-ntunecată
Pleca-n războaie, ci-l lăsa-ntr-un cui
În marea casă, ca o nepătată
Și dulce sculă-n amintirea cui
I-l dete-odată-n zilele senine;
Ci-n Itaca-l purta mereu cu sine.
Cînd deci dumnezeiasca doamnă fuse
Ajunsă la cămară, puse dar
Piciorul său pe pragul ce-l făcuse
Frumos și neted meșterul teslar,
Și-ușori în el, și-aripi frumoase puse
De uși domnești, și toate de stejar,
Atunci ea deci, ca să desprindă drugul,
A tras cureaua ce-i lega belciugul
Și-așa deci pipăind căta să vadă
Să puie cheia-n broască, și grăbit
Împinse-aripile-ndărăt să cadă
Voinicul drug, iar ușile-au mugit
Cum muge-un bou ce paște prin livadă.
Intrînd apoi stăpîna, s-a suit
Acolo unde-avea pe-un pod de scînduri
Frumoase haine-n lăzi, tot rînduri-rînduri.
Acolo deci din cui, cu-ntinsă mînă
Luat-a arcul cu frumosul toc
Ce-avea, ca-n el tot luciu să rămînă.
Îl puse dar, șezînd aici pe loc,
Pe-ai săi genunchi frumoasa lor stăpînă
Și-așa-ncepu să plîng-apoi cu foc
Și, scos din toc, privea plîngînd la dînsul.
Iar după ce-a mai domolit-o plînsul,
Porni cu arcu-n mînă din cămară
Și-ntr-altă mînă tolba care-avea
Săgeți ce duc cu ele moarte-amară.
Iar slujnicile fete, după ea,
O ladă mare-o scoborau pe scară,
Cu arme de-ale lui Ulis, și grea
De fier și-aramă care nu se-ndoaie
Și-unelte triste-a morții prin războaie.
Iar cînd frumoasă ea sosi-ntre strînșii
Fruntași apoi, tăcut rămase stînd
Pe pragul salei largi, privind la dînșii,
Iar albu-i văl din creștet rîurînd
Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii
Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd
De-o parte și-alta cele două fete,
Și prinților vorbind, un semn le dete:
„Voi tineri prinți, pustiitori la masă
Ai vinului, ce-ntr-una v-adunați
La casa unui om lipsind de-acasă
Și zi și noapte-n gloat-aici mîncați
Și beți, acum de ani, și nu vă pasă,
Și cari acestei pustiiri nu-i dați
Vrun alt temei decît că, drept năpastă,
Vi-s dragă eu și că m-ați vrea nevastă!
Ia stați acum, să facem o-ncercare
De-ntrecere! Căci iată v-am adus
Al soțului meu arc. Deci prințul care
Putea-l-va-ntinde decît toți mai sus,
Trecînd și fieru-n dreapta lui zburare
Prin multele securi cîte-om fi pus,
Acela, tineri, îmi va fi bărbatul
Și-urmîndu-i lui, voi părăsi palatul,
Acest palat iubit, vai, Doamne sfinte,
Frumos și mîndru și de care eu
Și-n vis vrodată-mi voi aduce-aminte!”
Așa le-a zis, și-a dat lui Eumeu
Un semn să puie-acestora nainte
Cumplitul arc purtat de Odiseu.
El duse deci aceste arme grele
Și-un plîns îl năpădi privind la ele.
Porni deci de-altă parte și văcarul
Să plîng-apoi. Și-a prins cu glas înalt
Să-i certe Antinou: „Ia vezi, tîlharul,
Cum plînge-aici, iar colo celalalt!
Țărani mojici, ce-au plîns în ei cu carul
Și văd cu mintea cît e loc de-un salt.
Dar ce bociți și plîngeți ca mișeii,
Mișcînd spre plîns și inima femeii?
Căci are ea destulă-n piept durere
De cînd pierdu pe dulcele-i bărbat!
Deci voi mîncați, șezînd aci-n tăcere;
Iar dacă vi-e de plînset, nu-n palat,
Ci-n curte-urlați, și-n drum, de-aveți plăcere.
Iar arcul ăsta pus pentru-ncercat,
Lăsați-l pentru prinți — dar o să fie
Cam greu cu el, căci foarte-mi pare mie
Că multă trud-o să ne coste-ntinsul
Acestui arc, că-i tare coarda lui,
Și-aci-ntre prinți bărbat cu dinadinsul
Precum fu Odiseu nici unul nu-i!
Deși ca mic copil văzut-am insul,
Eu bine-aminte-l țin, căci îl văzui!”
Așa zicea, că-n gînd credea să poată
Să-ntindă arcul singur el din gloată.
Dar însuși el avea să-și ia cumplitul
Sfîrșit, întîi de toți, și-aici pe loc
Din arcul ăsta, de-Odiseu slăvitul
De care și-a bătut atîta joc
În propriul său palat, nesocotitul,
Și și-ntr-alți prinți aprinse-al vrajbei foc.
Deci stînd la mijloc Telemac flăcăul:
„Vai eu, nebunul care sînt și răul
Ce vru să fiu al lumilor părinte!
Iubita mamă tocmai vă spunea
Că are gîndul — oh, și ea-i cuminte! —
Pe-un alt bărbat, și dintre voi, să-și ia,
Lăsîndu-și casa ei de mai nainte;
Iar eu, eu rîd cu proastă minte-a mea,
În loc să plîng! Dar haid, să-ncerce prinții,
Că-i demn de-o luptă prețul biruinții,
Femeia asta, precum nu-s neveste
În toat-Ahaia marilor eroi,
Nici alta-n Pilos ca și ea nu este
Și-n Argos, și-n Micene, și la noi,
Nici în Epir; dar ce nevoie este
Să-mi laud mama? Căci o știți și voi.
Deci nu vă mai codiți, tăcînd chiticul,
Ci haid și-ntindeți, să vedem voinicul!
Căci însumi eu aș încerca, firește,
Să-ntind ăst arc, și dac-aș fi bărbat
Să trec prin fier săgeata cînd zbughește.
Eu n-aș mai rămînea aci-ntristat
Că mama mea plecînd mă părăsește
Urmînd alt soț, și n-aș mai fi-n palat
Mîhnit atunci, ci peste-orice batjocuri
Că-s vrednic om de-a tatălui meu jocuri “
A zis, și-apoi sărind făcu să-i zboare
Mantaua de pe nalții umeri jos.
Descinse-apoi și sabia lucitoare
Și-un șant sapă de-ntîi, și-apoi frumos
Pe-a sfoarei linie-a pus la rînd topoare
Și-n jurul lor bătu pămînt vîrtos.
Deci tinerii-n neștirea ce să crează
S-uimeau văzînd cu ce-ngrijire-așează
Și nu puteau cu mintea să cuprindă
Ce joc o fi, căci nu l-au mai văzut.
Deci el mergînd pe pragul dinspre tindă,
Cu mîna sa de trei ori a-nceput
Să tragă coarda, ca deplin s-o-ntindă,
Ci-ntîi și-apoi și iarăși n-a putut.
Dar tot credea că lemnu-o să se plece
Și și prin fier putea-va fierul trece.
Și-n urm-apoi, cînd răsputere puse
De-a patra oară, poate-l întindea.
Dar pentru c-Odiseu un semn făcuse
Din ochi, s-opri, oricît de mult dorea.
Deci iarăși le vorbi și-așa le spuse:
„O, Doamne,-acum ce nume voi avea?
Că-s rău de mîni ț-i slab ca o muiere?
Ori poate că-s copil și n-am putere
Și nu mă-ncred s-abat un om, vezi bine,
Cînd vrînd să-mi facă rău, s-ar face foc.
Dar haideți voi, mai tarii decît mine,
Probași acum, sfîrșind greoiul joc!”
A zis și puse arcul lîngă sine,
Proptit de scînduri, și-ntr-același loc
A pus săgeata cea nedomolită
Acolo lîngă arc, de el lipită.
Apoi s-a dus la locul său să șadă.
Cu toții n sal-acum ședeau tăcînd.
Vorbi atunci deci unul din grămadă,
Trufașul Antinou, poruncă dînd:
„Tot insul dar, tovarăși dragi, să vadă
De arc acum! Din dreapta rînd pe rînd
Să-ncepem deci, de unde-o ia cu plinul
Păharnicul cînd toarnă-n cupe vinul!”
Iar ei s-au învoit. Și-ntîi se duse
Liode-a lui Enop, prorocul lor,
Acel ce totdeuna-n colț șezuse
Și cel din urmă-n fund, lîngă ulcior.
Și singuru-ntre ei de-altfel și fuse
Al relei fapte-un aspru mustrător
Și-adese le certa-n mîhnire gîndul.
Acesta-ntîi deci arcu-n mîni luîndu-l,
S-a dus pe prag și cît putu-l întinse,
Dar nu-l putu-ntrăma; deci obosind
Cu totul mușchii mînei nedeprinse
Și slabe-n trudă grea, s-opri vorbind:
„Iubiții mei! Puterile-mi sînt stinse;
Alt ins să-l ia, căci nu pot să-l întind.
Dar coarda asta va răpi-ndrăzneață
La mulți voinici și suflet și viață!
Dar cred că de-am pieri, ne-ar fi mai bine
Decît trăind să nu putem avea
Ce n casa asta, nu de vremi puține,
Mereu cătăm! Căci pîn-acum dorea
Și foarte mult nădăjduia oricine
Să fie-al Penelopei și s-o ia
Nevastă-n casă; dar s-a dus nevasta!
Căci după ce-ncercînd cu coarda asta
Va pierde cele mult nădăjduite,
Vai, nu-i rămîne-altce decît plecînd
Să vadă-ntr-alte locuri de pețite
La alte fete dintr-ahei, lăsînd
Femeia cea de-aici să se mărite
Cu cine vrea și cine-ar fi și vrînd
Să-i dea mai multă zestre și-omenie,
Și-atunci cînd și ursita-i o să vie!”
A zis și-apoi el răzimat își puse
De albe scînduri arcu-n sală, jos,
Și tot acolo s-o proptească duse
Săgeata-n colțul arcului frumos.
Apoi pe-același jelț unde șezuse
Și-ntîi, s-a dus să șadă. Însă scos
Din fire-și Antinou vorbi cu ură:
„Ce vorbe-ți ies, Liode,-acum din gură?
Chiar numai să le-aud, îmi face greață!
Și-un arc ca ăsta să despart-acu
Pe mulți voinici de suflet și de viață?
Căci n-ai putere de-a-l întinde tu?
Ai drept, căci cine te-a ținut pe brață,
Iubita-ți maică nu mi te născu
Voinic s-azvîrli săgeți nici pînă-n tindă,
Dar alți flăcăi sînt tari și-au să-l întindă!”
A zis și-a dat lui Melanteu poruncă:
„Ei haide-aprinde focul, Melanteu,
Și-un scaun adă și pe el aruncă
O blană moale și ne scoate seu,
Să stăm cu toții și de-această muncă,
Topind grăsime, ca să ung chiar eu
Această coardă, că-i de mult uscată;
Și dînd cu toții să sfîrșim odată.”
A zis, și Melanteu aprinse focul
Și-aduse-un scaun și pe scaun piei,
Și-a scos și seu, și-a uns deci coardei smocul.
Dar rînd pe rînd toți tinerii ahei
Veneau zădarnic, că lipsea norocul,
Dar și mai mult lipsea puterea-n ei.
Dar totuși Antinou cerea fierbinte.
Și el și Evrimac, să-i dea nainte.
Atunci purcarul și văcarul dară,
Scîrbiți de slabii-aceștia, s-au sculat
Și-n curte-au mers și se-ntîlnir-afară.
Ieși apoi și Odiseu și-a dat
De ei, vorbind, și-așa deci cînd s-aflară
Afund în curte-atunci el i-a-ntrebat:
„Văcare-al meu, te rog, și tu purcare,
Vă pot eu spune-acum o vorbă mare,
Ori mult mai bine fac s-o țin în mine?
Dar tot mă-ndeamnă sufletul s-o spui.
Ce-ați zice voi dac-ați vedea că vine
Deodată Odiseu, cum poate nu-i
Cu neputință, și-ar voi, vezi bine,
S-alunge prinții, voi atunci a cui
Ați vrea să fie ceasul biruinții?
Ați vrea să-nvingă Odiseu, ori prinții?”
Răspunse-atunci Filete cu durere:
„Vai, dare-ar Zevs din cer, străine-al meu,
Să fie-așa, și dup-a noastră vrere
Să-l poarte-n pace-acasă Dumnezeu.
Vedere-ai tu ce zornică putere
Și drag am să-l slujesc!” Iar Eumeu
Ruga toți zeii cei ce bine lasă
Să-ntoarcă pe-Odiseu în pace-acasă.
Deci cînd acum le cunoscu gîndirea
Și sincera lor vrere, Odiseu
S-a dat pe față și-ncepu vorbirea:
„Ei, iată-mă-n sfîrșit, Ulis sînt eu!
Deci douăzeci de ani răbdînd pe-airea,
Sărman mă-ntorc în drag pămîntul meu.
Iar dintre slugi, voi singuri doi, știu bine,
Doreați s-ajung și plîngeți pentru mine.
Și n-auzii pe nimeni să dorească,
Pe-alt ins, să mă rentorc, și-n gindul lui
Să vrea să-mi văd iar casa părintească.
Acum deci vouă verde-o să vă spui
Ce gînd aș vrea cu voi să se-mplinească.
De-o vrea Cel sfînt sub talpa mea să pui
Pe prinți aici, lovindu-i făr’ de veste,
Vă dau atunci la amîndoi neveste
Și case mari, cu multă bogăție,
Aproape lîngă mine-o să vă fac;
Și dragi tovarăși îmi veți fi și mie
Cît timp veți fi, și frați lui Telemac.
Dar haid, și să v-arăt ca mărturie
Și inima-ndoită-n voi s-o-mpac,
Acolo-n pulpă iată urma rănii
Făcută-n munți de dintele dihănii,
Că știți c-aveam o pulpă spintecată
De-un porc mistreț, ce mă răni-n Parnas,
Pe cînd vînam cu unchii mei odată.”
El zdrențele de pe picior le-a tras,
Iar ei, privindu-i rana vindecată,
Prea bine-o cunoscură și-au rămas
Deodată muți și-au început să plîngă
Și nu-ncetau la piept acum să-l strîngă
Și mult îl sărutau pe mîni, pe față,
Și-așa și el pe fiecare ins
Pe cap îl săruta, pe ochi, pe brață.
Și-al serii-amurg acolo i-ar fi prins
Plîngînd, de nu gîndea să dea povață
Cumintele-Odiseu, de grijă prins:
„Să stăm din plîns și vaiet, să nu iasă
Vrun om ce ne-ar vedea și-ar spune-n casă.
Deci haid să-ntrăm, dar om de om, cu rîndul;
Întîi deci eu, iar voi pe urma mea.
Și-un semn s-avem și-așa ne fie gîndul:
Acești mișei de prinți, ei nu vor vrea
Să-mi dea și mie arcu-n mîni, temîndu-l.
Atunci, Evmee-al meu, tu mergi și-l ia,
Și-apoi venind, în mînă mi-l vei pune;
Apoi mergînd, femeilor vei spune
Să stea-n odaie toate-ngrămădite,
Punînd pe ușă neclintit zăvor,
Iar dac-ar auzi urlări cumplite
Prin curți și vaiete de inși ce mor,
Să-mi stea acolo-n casă liniștite,
Tăcînd, la furca și la fusul lor.
Iar tu, Filete, mergi și-a curții poartă
Mi-o-ncuie-apoi și-i pune drugii-n toartă.”
A zis, intrînd în sala naltei case
Și-apoi, șezînd, a stat pe-un scăunel,
Acolo unde și nainte stase.
Cei doi, intrînd, veniră-ncetinel.
Deci tocmai Evrimac atunci luase
În mînă arcul și stetea cu el
La foc și-l încălzea și-aici și-altinde;
Dar nici așa el nu-l putu întinde.
Și mult acum ofta cu-oftare crudă
Și-așa vorbi și suspina mereu:
„Ah, zei din cer, într-adevăr mi-e ciudă
Pe mine-acum, și pentru toți! Căci eu
O văd făr’ de folos această trudă!
Și nu de nuntă-s trist, deși o vreu,
Că-s multe fete-n vîrsta măritării
Și-n țar-aici și-n multe-ostroave-a mării,
Dar plîng că sînt mai slab și eu și soții
Decît fu Odiseu cel mult slăvit,
Că nu putem întinde-un arc, cu toții!
Va fi rușine-n veac nepomenit
Și triști vor auzi de noi nepoții!”
Striga deci Antinou a lui Evpit:
„Dar nu-i așa! Și poți fii pe pace!
Și nu-nțelegi tu cauza, Evrimace?
Poporul are-o sfîntă sărbătoare
A zeului Apolon azi, și vezi.
Ce om să-ntindă arcuri astăzi oare?
Tu pune-l deci deoparte-acum și șezi!
Dar pot să stea-nșiratele topoare
Așa cum sînt, căci doară n-ai să crezi
Că are însuși Odiseu să pice
Venind — știu eu — din cer, să le ridice!
Păharnicul deci umplă cupe rase,
Și dati deoparte arcul strîmb; și-apoi
Să bem păharu-n cinstea ăstei case.
Iar mîne-n zori Melantie din zăvoi
S-aducă-ncoace care-i sînt mai grase
În turmă-i capre, să jertfim și noi
Arcașului Apolo coapse bune,
Și luptei cu-acest arc sfîrșit vom pune.”
Așa le-a zis, iar vorbele plăcură.
Deci după ce și apa le-au adus
Să-și spele mînile, flăcăii-umplură
Și-n fața tuturor pahare-au pus;
Și-așa-nchinînd, ei după plac băură.
Atunci deci Odiseu așa le-a spus,
Cu gînd viclean: „Acum deci să mă lese
Vitejii prinți ai mult slăvitei mese
Să spui și eu un gînd ce-l am în minte;
Dar mai cu seamă rog pe Evrimac
Și pe-Antinou, căci el a spus cuvinte
Cari foarte drepte-au fost, nu pot să tac:
Să lase arcu-n plata vrerii sfinte,
Iar mîne zeii da-vor după plac
Să-nvingă cui vor vrea părtaș să-i fie.
Dar haid și-mi dați slăvitul arc și mie
Să-ncerc din mîni puterea firii mele,
Să văd de sînt voinic și tot acel
Ce-am fost pe cînd mă războiam cu ele
Și sprintenul meu trup mi-e tot astfel
Ca-n vremea de demult, ori trude grele
Mi-au stins ce-aveam, căci nu-ngrijesc de el.”
Așa le-a zis, și toți dintîi tăcură;
O ciud-apoi i-a prins cu nemăsură.
Temîndu-se că mîna cea golană
Va-ntinde arcul vrednicului crai.
Sări deci Antinou cu grea dojană:
„Sărmane om! Nici strop de minte n-ai!
Nu ți-e de-ajuns că dintr-a noastră hrană
Mănînci cu noi la fel? Nu ți-e că stai,
Tu, secule, la masă-n rînd cu prinții?
De ce te-apuci să faci ca necuminții?
Ba stai s-asculți și ce vorbim la masă!
Cînd vezi că nu lăsăm nici un străin
S-audă ce vorbim de ce ne pasă!
Dar rău te-a mai lovit săracul vin!
Dar vinu-n minți pe nici un om nu-l lasă
Cînd toarnă-n larga gură olul plin.
Tot vinu-a scos din minți pe nepătatul
Evrition, centauru,-n palatul
Lapiților, la nunta unui rege.
Căci el de vin acolo s-a-mbătat
Și-apoi făcut-a lucruri făr’ de lege,
Prostit fiind, prin marele palat.
Sărit-au deci eroii toți să-l lege
Și-apoi, tîrîndu-l foarte rușinat
Prin tindă-n curte, i-au tăiat și nasul
Și-urechile, și-așa ciuntit rămasul
Bețiv se duse clătinînd pe cale,
Purtînd, el cel cu ochii zăpăciți,
Pedeapsa trist-a nebuniei sale.
De-aici porni și cearta-ntre lapiți
Și-acești centauri, cu urmări fatale.
Dar cel dintîi din cei nefericiți
A fost acel stricat de băutură.
Așa și tu, care-ai turnat în gură,
Să știi că-ți prevestesc rușine mare
De-ntinzi ăst arc, căci nu vei mai avea
Aci-n popor vro mil-ori îndurare!
Și-urca-te-vom pe-o navă și cu ea
Te-om duce regelui Ehetu care
E spaima lumii-ntregi! Și vei vedea
Că n-ai să scapi din mîna lui, bătrîne!
Deci șezi la locul tău și roade pîne
Și bea cît vrei, și nu te-ațîțe vinul
La-ntrecere cu junii să te pui!”
Dar zise Penelope-atunci cu plinul:
„Ah, nu-i frumos, și nici cuminte nu-i
Să-ți bați și joc și s-ameninți străinul
Primit de Telemac în casa lui!
Ce crezi tu, Antinou, acum? Că dacă
Va face el ce n-au putut să facă
Atîția tineri, și-ncrezut să ieie
În mînă-i arcul și tinzînd spre țel,
Putea-l-va-ntinde și la țel să deie,
Atunci o să mă ducă deci astfel
În casa lui și am să-i fiu femeie?
Nu cred s-o creadă asta chiar nici el!
Deci nu vă strice-aceasta voia bună,
Căci nu se poate, sau aș fi nebună!”
Răspunse Evrimac: „Sînt bune toate,
Tu, fat-a lui Icar. Dar iată ce-i.
Nu credem noi nici unul că se poate
— Căci nici nu se cuvine — ca să-l iei.
Dar vorbă ntre bărbați ni se va scoate
Și-om fi de rîsul lumii-ntre femei.
Căci cel mai rău aheu și-un de nimică
Vorbind vrodată poate-așa să zică:
«Pețit-au niște răi, să nu-i poți vinde,
Nevasta bun-a unui om vestit
Și n-a putut din ei nici unu-ntinde
Frumosul arc al lui, dar a venit
Un biet de cerșetor, și-abia ce-l prinde
În mîni, l-a-ntins și-n c ip-a și țintit!»
Cuvinte-aheii-așa ne-ar zice dară
Și-acestea negreșit ne-ar fi ocară!”
Răspunse-acuma doamna cu mînie:
„Dar nici așa, tu Evrimace, n-au
Și nici nu pot avea vro omenie
Și nume bun vrodat-acei ce stau
În casa unui om și pe hoție
Îi stric-averea și risipii-o dau!
De ce-ar fl îns-ocări ce-aheii-ar spune?
Dar nu-i voinic și n-are brațe bune
Acest străin? Și nu-i din vrednic tată
Și buni părinți? O, nu! Eu n-am să tac!
Deci dați-i arcul să-l vedem odată!
Și iat-o spui și jurămînt vă fac:
De-i dă Apolo slavă să vă bată
Și-ntinde strîmbul arc, am să-l îmbrac
C-un rînd întreg de haine mai de seamă
Și am să-i dau și-o suliță de-aramă
Să ai cu ce mi te-apăra, străine,
De oameni și de cîni pe drum, și-un rînd
De-opinci și-o sabie avea-vei de la mine,
Și-apoi, de vrei, te voi trimite-orcînd
În țara ta, și-oriunde-ai vrea, vezi bine
Vorbi și Telemac atunci, zicînd:
„Vorbit-ai, mamă, foarte-nțelepțește,
Dar arcul tatei Odiseu, firește,
E numai arcul meu și nimeni n-are
Vrun drept, dintre ahei, asupra lui;
Eu pot să-l dau, ori nu, la orișicare!
Alt domn pe el în țara asta nu-i,
Și nici în Elis cea cu luncă mare.
Cu sila să ni-l ia, nu-l las nicicui.
De-aș vrea să-l dau străinului, pot face;
I-l pot cinsti să-l ia de veci, de-mi place!
Dar ție-acum de noi mă mir, ce-ți pasă?
Tu mergi să-ți vezi de fus și de război
Și fetelor de lucru tu le lasă.
De arc aci căta-vom numai noi,
Și eu de-ntîi, că domn sînt eu în casă!
I-a zis, și s-a uimit și merse-apoi
Și foarte i-a părut cuminte sfatul
Și mare vorbă ce i-a spus băiatul.
Și-ajunsă și-n iatac pe-un plîns se puse,
Jălind pe cel jălit de-atltea ori,
Pe bunul Odiseu, pînă ce-i puse
Atene-un somn pe ochii plîngători.
Luînd deci arcul, Eumeu îl duse
Stăpînului, ce sta-ntre pețitori.
Dar ei deodat-un răcnet începură
Și-obraznici toți strigau ca dintr-o gură:
„Ce vrei cu arcu-n mîni? Ce zeu te mînă,
Purcar nebun și ticălos ce ești!
Acum te vor mînca pe loc la stînă,
La porcii tăi, dulăii ce ți-i crești,
De-or vrea cei vecinici să ne cazi în mînă!”
Atari scoteau răgniri dumnezeiești:
Iar el grăbit l-a dus de unde-l luase,
Căci foarte mult de ei se-nspăimîntase.
Dar de-altă parte Telemac cu pline
Strigări amenința: „Ce-l lași din mîni?
Acum o să-ți arăt s-asculți de-oricine!
Și-n cîmp la porci cu pietrii ca pe cîni
Te-alung de-aici! Că eu sînt decît tine
Mai tare om! Dar ei îți sînt stăpîni?
Ah, dare-ar Zevs și toți nemuritorii
Să-ntrec așa-n puteri pe pețitorii
Acești de-aici, pe toți cîți sînt în casă,
Pe cît de mult te-ntrec pe tine eu;
Oh, cum i-aș scoate cu nepusă masă
Și-urît izbiți, de prin palatul meu!
Că numai rele fac, și nu le pasă!”
A zis, iar ei au rîs, au rîs mereu
De bietul Telemac ce vorbe-nșiră
Și-a lor pe el mînie-o potoliră.
Purcarul deci, căci ei acu-ncetară
Strigările, cu arcu-n mîni s-a dus,
Luîndu-l, de unde-l așezase, iară,
Și-n mînile lui Odiseu l-a pus.
Chemînd apoi pe Euricli-afară,
Deoparte-a dus-o și șoptind i-a spus:
„Ascult-acum și fii cu gînduri bune!
Îmi spuse Telemac că aspru-ți spune
Să pui zăvor și drug odăii tale
Și-ncuie-acolo pe femei, și stați!
Iar dac-ați auzi gemînd prin sale
Și vuiet mare jos, pe la bărbați.
Să nu ieșiți de loc, că nu-i cu cale,
Ci stînd tăcute-n loc voi să lucrați!”
A zis, iar vorba nu fu zburătoare
Și-a pus pe-odăi și druguri și zăvoare.
Tăcut se repezi deci și Filete
Să-ncuie poarta curții celei mari.
Acolo jos sub bolta porții dete
De-un ștrang de papură de-acelea cari
Le țin de leagă nave-ncovoiete.
Cu-acesta deci legat-a drugii tari
Și-apoi, întrînd în sală, el se duse
Pe-același jelț să stea, precum șezuse.
Și sta și el ca și-alții să privească
Ce face Odiseu cu arcul gros,
Cum stă și-aici, și-aici să-l ispitească
Și-l poartă-n mîni pe față și pe dos,
Ca nu cumva vro parte să-i lipsească,
Sau cornul lui de cari să fie ros.
Și-așa vorbea vecinul cu vecinul:
„Se vede că-i pricepător străinul
Și știe ce-i un arc, și e dibace!
Ori are-acas-asemeni arc și el,
Ori vrea ca ăsta vreunul a-și mai face!
Ei, uite-l tu, tîlharul de mișel,
Cu ce mai ochi îl plimbă-n mîni, că-ți place.”
Dar unul dintre prinți răspunse-astfel:
„Atîta bine-n viața lui să prindă,
Cît poate el atare-un arc să-ntindă!”
Așa vorbeau. Dar Odiseu de-ndată
Ce bine-a fost văzut tot arcul lui,
Precum pricepător la liră cată
Un meșter cîntăreț, de noul cui
Să lege coarda cea frumos lucrată
Și foarte lesne-o prinde,-așa că nu-i
Vro trudă lucrul care-l face-n pripă,
Așa și-a-ntins el arcul într-o clipă.
Apoi cu dreapta coarda el o-ntinse
Și-atunci din coardă, după ce-a fost tras,
Adînc un sunet dulce se desprinse
Cum dulce sun-al rîndunelei glas.
O mare spaim-atunci pe prinți îi prinse
Și galbeni toți ca morții au rămas.
Iar Zevs din cer un semn atuncea dat-a
Și tunet a tunat prin nouri Tata.
Deci foarte mult s-a bucurat Ulise
Că Zevs, stăpînul vecinicei vieți,
Atît de vesel semnul i-l trimise.
Luă deci pana jalnicei săgeții
Ce goală sta pe mas-acum și-nchise
În tolbă multe cîte-acești semeți
Ahei aveau să i le-ncerce-ndată
Pe-aceasta deci puind-o așezată
Pe largul arc, a tras în urmă struna
De-acolo de pe scaun cum șezu,
A tras și pana și ochind într-una
A dat săgeții vînt, iar ea trecu
Prin multele securi, încît nici una
Ea n-o greși, ci drept mergînd făcu
Prin toate drum, prin două peste zece,
Cum drept prin ele-o sfoară-ntinsă trece.
Și-a zis lui Telemac: „Nu-ți fac rușine
Că-ți stau aici și oaspete mă ai!
Că nici nu m-abătui, văzut-ai bine,
C-un fir de păr! Și nici nu mă-ncordai
Prea mult să-ntind ăst arc! Și e la mine
Și-acum puterea tînărului trai!
Nu cum rîdeau de mine-acoalea prinții
Și-ocări spuneau că-s om al neputinții l
Acum tu fă-le deci o cină bună
Și-n urmă-și vor petrece-apoi și-altfel,
Cu joc și cînt, că-s chefului cunună.”
A zis, făcînd cu ochiul semn spre el.
Deci fiul se grăbi atunci să-și pună
Pe umăr spada lui, și-ncetinel
Își prinse lancea-n mîna sa bărbată
Și-a mers să stea lîngă iubitu-i tată.