Odiseea/Cartea XIV

←Cartea XIII

Odiseea de Homer Cartea XIV

Cartea XV→

Lăsînd acum limanul deci pornit-a
Să urce Odiseu la deal pe drum
Stîncos și strimt, prin foarte-mpădurita
…………………………………………….. așa precum
Atene 1-a-nvățat și deci găsit-a
Pe-acel purcar ce-i îngrijea și-acum
De-avere, mai cinstit decît … … . .
Argat ce-avu… … … … … …
Pe-acesta deci găsitu-l-a-n pridvorul
Înaltei case, dintr-un larg ocol
Pe care singur și-l făcu păstorul
Pe-un nalt colnic ce sta nainte gol,
Tîrziu (pe cînd lipsea stăpînitorul)
Și bine-nchis cu zid în rotogol
De pietre mari și puse linii-linii,
Și mulți îl streșineau deasupra spinii.
Pe-afar-apoi, în șiruri rînduite,
Cît ține-ocolul își bătuse pari
Și mulți și deși, tot inimi dezlipite
De negrul miez al verzilor stejari.
Clădi de dou-ori șase apoi, lipite,
Cotețe-n curte și de-ajuns de mari,
Și-n tot cotețu-avea, și mari și grele,
Cincizeci de scroafe cu purcei la ele.
Iar mascurii durmeau sub gard pe-afară,
Toți grași și mari, dar mult mai puțintei.
Au fost ei mulți, dar prea-i împuținară
Obraznicii viteji cu chip de zei,
Că-n orice zi ei trimiteau la țară
S-aduc-un vier de cină pentru ei,
Tot cel mai gras și bun. Și-acum, din turmă.
Trei sute șasezeci sînt cei din urmă.
Iar patru cîni în preajma-ngrăditurii
Durmeau pe lîngă porci, dulăi bătrîni,
Și iuți și răi ca fiarele pădurii,
Crescuți de mici, că, vrînd să aibă cîni,
Porcarul îi ținea s-alunge furii.
Iar el acum tăia, ținînd în mîni
O piele grea de bou, strălucitoare,
Opinci, cătînd măsura pe picioare.
Iar patru soți ce-avea erau la muncă.
Cu turmele de porci rătăcitori
Plecară trei și-aici și-ncoa pe luncă.
Pe-al patrulea pornise-acum din zori
Să ducă la palat, după poruncă,
Un vier, să-l taie prinții pețitori,
Obraznicii, și lacoma lor gură
S-o sature de vin și de friptură.
Dulăii lătrători cînd îl văzură
Urcînd la deal, străin și dezbrăcat,
Săriră iuți, cu multă lătrătură.
Dar repede-Odiseu s-a tupilat;
Zvîrlind toiagul și tăcînd din gură.
De-o pacoste cam rea el ar fi dat
De nu sărea purcaru-n sîrg din stînă,
Zvîrlindu-și pielea cea de bou din mînă.
Iar cînii-apoi de spaimele bătăii,
Căci foarte huiduia, cu pietrii dînd.
Grăbiți s-au risipit pe coasta văii.
Și-ntors spre Odiseu, vorbi zicînd:
„Era să mi te rup-aici dulăii,
Sărmane moș, de nu săream eurînd!
Mai mare-ocara! Căci și-așa pe mine
Mă bat destul gînduri și suspine.
Că stau și m-obidesc cu plînset mare
De bunul meu stăpîn care-l avui,
Și-i pasc pe dealuri mascurii pe care
Toți alții mi-i mănîncă-n locul lui.
Iar el lipsit sărmanul de mîncare
Pribeag o fi cerșind și cui și cui,
Prin țări străine
De-i viu pe unde-o fi și vede cerul.
Dar haide-acu-n bordei, și pînă mîne
Să stai să te-odihnești vro zi măcar,
Să-ți saturi inima de vin și pine,
Căci mult vei fi cerșit tu și-n zădar!
Apoi să-mi spui ce om ești tu, bătrîne.”
Așa-i vorbi cinstitu-acest porcar
Și-n cas-apoi cu el să șadă-l duse
Pe-un strat de ramuri verzi, pe care-i puse
O piele grea de capră-n munți vînată,
Cu păr bălțat, pe care-o așternea
Supt el porcarul noaptea cîteodată,
Și vesel Odiseu de ce vedea
Îi zise-atunci cu inim-alinată:
„Părintele din cer noroc să-ți dea,
Și tot ce vreai, cu zeii dimpreună,
Că-mi faci cu drag primirea asta bună!”
Tu dînd răspuns, așa i-ai zis, purcare:
„Nu pot să nu primesc cu drag pe-oricari
Străini sărmani veniți din lumea [mare],
De-ar fi chiar și mai răi decît cum pari,
Căci Zevs pe cerșitori în pază-i are
Și-a lui e grija de-orișice drumari.
Iar dacă nu putem să dăm cu plinul,
Plăcut îi e lui Joe și puținul.
Ci-așa e soarta unui rob! Să fie
Mereu cu frica-n sîn, cînd tineri sînt
Stăpînii lui! Și nu mai cred să vie
Cel vechi care-l avui, căci tatăl sfînt
I-a-nchis orice cărări pe vecinicie!
Ce bine-aș mai avea pe-acest pămînt,
Și-avere mi-ar fi dat, fără de rugă,
Cum nu cred c-a mai dat stăpîn la slugă
Cînd vrednic sluga-și poart-a ei credință,
Iar Zevs din cer dă muncii sale spor.
Pămînt el mi-ar fi dat și locuință
Și-o vrednică nevastă, să mă-nsor,
Căci și eu mă trudesc după putință
Să-i fiu averii-un zornic strîngător.
De-ar fi rămas să moar-aici în pace,
Vai, ce-aș putea să-i cer, ce nu mi-ar face!
Și-i mort acum! Și-așa căzu năpasta;
Vai, cum n-a dat cel sfînt să fi pierit
Cu neamul ei, și-ntreg și tot, nevasta
Elena, cea ce-acestea le-a pornit!
Vai, cîți și cîți pentru Elena asta
Cu zile-au mers la Hades cel cumplit.
Și tot pentru-Agamemnon cel cu nume
S-a dus și-al meu stăpîn, și-i mort prin lume.”
Așa vorbind, și-a strîns sub cingătoare
Cămașa lui, și la cotețe-apoi
S-a dus grăbit, la-nchisele popoare
De grași purcei, și repede napoi
Veni cu doi să-i puie-n frigătoare.
Pîrlindu-i deci la flăcări p-amîndoi,
Bucăți îi rupse și pe-acestea-nfipte
Le-ntoarse peste foc pîn-au fost fripte.
Fierbinți așa-n frigări, gătiți de cină,
I-a pus în fața oaspelui curînd.
Deasupra lor a presărat făină,
Și-apoi și el, aproape-n față-i stînd,
Turnîndu-i dulce vin, o cupă plină,
Ședea mereu poftindu-l și zicînd:
„Hai, ia cît vrei! Mănîncă-n bună pace
Ce poți găsi la biete slugi sărace.
Căci porcii grași și vierii buni ni-i taie
Mîncîndu-i ticăloșii pețitori!
Cum nu se tem de-a cerului bătaie
Și cum n-au mil-a fi mai cruțători!
Dar lucru de glumit să nu le paie,
Căci văd din ceruri cei nemuritori,
Și foc pe capul celor răi adună,
Căci ei dreptate vreau și fapta bună!
Căci și vrășmașii răi ce merg și strică
Străine țări cu foc și cu omor,
Cînd prăzile-n corăbii le rădică
Și pînze-ntind să plece-n țara lor,
Și lor le dă prin gînd grozava frică
De Zevs, căci este-atotpedepsitor.
Dar astea poate știu ceva, mișeii,
Și-au prins ce-au hotărît pesemne zeii,
Că-i mort stăpînul Odiseu, de-aceea
Nici nu se-ntorc la casa care-o au
Și nici, precum e drept, nu cer femeia.
Ci făr’ de nici o grijă-n suflet stau,
Mîncînd un bun străin, c-a lor e cheia,
La tot ce-i prin cămări, ce iureș dau!
Că n-au nici o măsură măsurată,
Și cîte nopți și zile-au zeii, tată,
Nu taie cîte-o vită, cum le vine,
Nu, două numai! Și scoțînd în șir
Găleți de vin, le storc, sărac de mine!
Ce-averi în vite-avea, și-acum mă mir,
Cum n-au avut cirezi alți domni, vezi bine!
Nu-n Itaca la noi, dar și-n Epir!
Atîtea turme-n staule n-adună
Nici douăzeci de principi împreună.
Dar stăi să-ți spui cu de-amănuntul dară.
Cirezi de șase ori dou-avea de boi
Și tot pe-atîtea turme-ntr-altă țară
De porci, și-un număr negrăit de oi
Și capre avea, pe cari le pasc pe-afară
Și slugi de-acolo și-oameni dintre noi
Iar unsprăzece turme
Aci-n ostrov le pasc.
Pe zi trimete-o vită tot păstorul
La curte deci, iar capre din bunget,
Pe cea mai gras-o duce păzitorul.
Și-așa se scurg acestea-ncet, încet.
Eu sînt aici la porci îngrijitorul
Și-aleg pe cel mai gras și li-l trimet!”
Vorbea. Iar Odiseu mînca-n tăcere
Și beau mereu din vin cu gust de miere,
Căci rele gînduri frămînta prin minte
Și-acelor prinți mișei pierire rea.
Și-așa rupînd pripit, mînca nainte.
Iar cînd a fost sătul, și-acum stetea,
Luînd o cup-acest purcar cuminte
Și vin turnîndu-i, l-a poftit să bea.
Și vesel Odiseu de-ntinsa cupă
Tăcerea lung-așa-ncepu s-o rupă:
„Iubite-al meu, te rog, dar cine fuse
Bogatu-acel de domn de care-mi spui
C-aici el cumpărat cu bani te-aduse?
Dar văd că-mi tot vorbești de moartea lui,
Căci poate l-am văzut vrodată-n lume
Și știe Zevs și cei cu nemurire
De-avu noroc ori nu, să-l văd și eu,
Ori poate să fi prins de el vro știre,
Căci multe țări bătui în drumul meu.”
Așa vorbi Ulis, dar cu mîhnire
Răspunse-așa cinstitul om Evmeu:
„Vai, nici un om pribeag de-acum nu este
Din cîți ne vin și-aduc din lume veste.
Nici unul nu-i în stare-acum să poată
S-aducă despre el crezute știri!
Ne mint destui sosiți din lumea toată,
Căci au nevoie bieții de-ngrijiri.
Dă cîți nu vin! Să-i strîngi, ai face-o gloată.
Orice pribeag și-un om de nicăiri,
Sosit pe-aici, îndrugă cîte-n stele,
Mințind pe la palat stăpînei mele.
Căci daruri ea le dă, primindu-i bine
Și multe-ar vrea să afle de la ei,
Iar genele-i de plîns îi stau tot pline,
Bocește-așa, ca bietele femei
Cînd soții lor le mor prin țări străine.
Și-acum și tu, bătrîne, văd că vrei
Să mai scornești cum capul tău te taie,
Că doară doar ți-am da vrun rînd de straie!
Iar lui vulturii-n văi întunecoase
Și cînii i-or fi ros de mult acum
Sărmana carne-a galbenelor oase!
De mult e poate dus pe-al morții drum,
Mîncat de peștii mării-ntunecoase,
Iar oasele lui zac făcute scrum
Pe-un mal pustiu, în știu-eu ce pămînturi,
Sub mult nisip adus grămezi de vînturi!
Așa-i cumva pierit fără de nume!
Și-așa la toți la cîți i-au fost amici,
Dar mie mai ales, vai, mie-anume,
Necazuri ne-a lăsat și plîns pe-aici.
Că n-aș găsi mai bun stăpîn pe lume
De-aș merge-oriunde-aș merge, nu, și nici
La mama mea, la tată-meu, sărmanii,
La cei ce mi-au crescut din leagăn anii.
Nu-i plîng eu pe părinți atîta-n viață
Și nu mă plîng, măcar doresc mereu
Să fiu cu ei, să-i văd o dată-n față,
Cît plîng și mă topesc pentru-Odiseu.
Pe el, cel dus, chiar nefiind de față
Nu-i zic pe nume, că mi-ar fi cu greu;
Și-atît de drag mi-a fost că mi-e cu frică,
Încît și-acum că-i mort, îi zic bădică!”
Iar mult pățitul rege-a zis: „Firește,
Tu nici nu crezi ce spune-un om bătrîn
Și nici nu-ți intră-n cap că el trăiește,
Și-aceleași gînduri vecinice-ți rămîn.
Eu nu vorbesc așa cum se vorbește,
Ci iată-ți jur: se-ntoarce-al tău stăpîn!
Iar cînd va fi sosit, atunci de-ndată,
De bună veste-a mea să-mi dai ca plată
Un rînd, și nou și mîndru, de vestminte!
Dar oricît sînt de gol și de-amărît,
Eu n-aș primi nimic mai denainte!
Ca porțile din Iad mi-e de urît
Acel ce lingușiri vorbind, te minte
Cînd multele nevoi îl strîng de gît!
Deci Zevs, întîiul dintre zei m-asculte!
Și sfînta vatr-a focurilor multe
De jertfă-n casa cea fără prihană
A regelui cel vrednic, astăzi dus,
La care eu cu inima sărmană
Sosit-am azi, asculte-mă ce-am spus!
Și-așa mă bat-o soart-a mea dușmană
Cum nu spui adevăr și-așa cum nu-s
Aceste drepte, că-i pe drum, știu bine,
Cel mult o lună, și-a sosit, căci vine!”
Răspuns-ai tu purcare-atunci acestea:
„O, moșule, știu bine că nici eu
Cu dar nu-ți voi plăti vrodată vestea.
Și nici nu se va-ntoarce Odiseu!
Dar haide bea, și să curmăm povestea.
Și nu-mi tot aminti de el mereu,
Că lacrimele-mi curg pe-obraji fierbinte,
Cînd bunul meu stăpîn îmi vine-aminte.
Dar vorba ce-am vorbit, ea ni-e jurată!
De-ar da numai părintele ceresc
Să-l văd eu pe Odiseu venind odată
Așa precum și eu mi-l tot doresc,
Și-a lui soție și bătrânul tată
Și bietul fiu cu chip dumnezeiesc.
Ei, iarăși plîng! Cînd mă gîndesc la dînsul,
La bietul fiu, m-apucă-ntr-una plînsul.
Dar cei din cer mi-l cresc cu bucurie!
Și-o spui și-acum, cum altora le-am spus,
Că-n lume mai prejos el n-o să fie
Decît iubitu-i tată cel răpus;
Frumos la chip și plin de voinicie
Și n-a putut nici om, nici zeu de sus
Să-i strice mintea-n cap și judecata,
Și-acum la sfîntul Pilos el plecat-a
Să-ntrebe de-Odiseu, iar petitorii
La-mtoarcere-l! pîndesc, doar ar stârpi
Pe cel din urmă stîlp din următorii
Acestui neam. Dar fie ce va fi,
Ori au să-i stingă viata pînditorii,
Ori Zevs cu mîna-ntinsă-l va feri,
Acum noi să-l lăsăm acolo-n cale,
Iar tu să-mi spui necazuri de-ale tale.
Să-mi spui adevărat, c-așa e bine:
Ce om pribeag ești tu? Din ce pămînt?
Și-orașul tău în care parte vine?
Venit-ai pe corabie-adus de vînt?
Și cum te-aduseră vîslași pe tine?
Și-acei vîslași, ei ce spuneau că sînt?
Că n-ai venit pe jos, și nici cu zborul!”
Răspunse-așa-ndelung pătimitorul:
„Eu toate-adevărat ți le voi spune!
Dar vreme de-am avea, și-ndeosebi
Pe timp mai lung mîncări și vinuri bune,
Și-argatii tăi să-ți caute de trebi,
Și-n liniște la vorbă noi ne-am pune,
Atunci și-un an întreg tu poti să-ntrebi
Și tot n-aș isprăvi să dau pe față
Pe cîte zeii-au vrut să rabd în viată.
Eu deci sînt om din Creta cea bogată,
Din om bogat. Iar tatei i-a născut
Copii mai mulți nevasta cununată,
Și-n mîndrele-i palaturi ne-a crescut.
Dar eu sînt fiu din mamă cumpărată.
Dar cine deopotrivă mi-a făcut
Cu alții-ai săi copii, cu-ntreagă pace,
De tata meu, Cast6r a lui Ilace.
A lui odraslă sînt, și fală-mi este,
Căci el pe-atunci era printre cretani
Cinstit cum singur Dumnezeu mai este.
Și vrednic om, și bun, și-avea și bani
Și mai ales băieți, de-i merse veste.
Dar cînd s-au împlinit și scrișii ani,
Ajuns a fost și el de mîna sorții
Și-i dus de veci în trista noapte-a morții.
Au și-mpărțit copiii săi de-ndată
Prin sorți averea lui; iar eu, mai mic,
Primii ca vitreg parte-mpuținată,
O casă ce mi-au dat și-altce nimic.
Avui noroc că mă-nsurai c-o fată
Cu multă zestre, căci eram voinic,
Și sprinten om frumos, nu buturugă,
Și n-așteptam la luptă-ndemn și rugă.
Firește,-acum s-au dus acestea toate!
Dar orișicum, cînd vezi ce oase am,
Tu poți gîndi ce-am fost și judeci, poate!
Căci multă foame-am dus. Voinic eram,
Că-mi dete-Atene bărbăție-n coate,
Să rup dușmana oaste-n care-ntram,
Cînd rele gînduri frămîntam în minte
Pe cei ce-ursita mi-i scotea nainte,
Și stam și-mi alegeam din loc de pîndă
Tot cei mai buni bărbați și negîndind
La rău și moarte inima-mi flămîndă,
Eu cel dintîi din toți ieșeam, sărind
Cu sulițele-n mîni să duc osîndă
Și niciodată nu-ncetam să prind
Din oamenii dușmani pe orișicine
Era mai slab la fugă decît mine.
Dar nu-mi fu lucrul drag, nici căsnicia
Acea ce crește străluciți copii,
Ci drag-aveam în lupte vitejia
Și lucii lănci și vuiet pe cîmpii
Și nave și vîntrele și mînia
Săgetii-n zborul tristei bătălii,
Tot triste lucruri cari pătrund în case
Și celor blînzi par lucruri fioroase.
Dar mie ……………….
………………………………..
………………………………….
…………………………………..
…………………………………..
Iubeam ce-mi puse-n suflet Zevs preanaltul,
Căci unii-un lucru vor, iar alții altul.
Deci zece ani purtai războiul mare
La Troia-n cîmp, și-am fost pierirea ei,
Și-am rupt cetatea lui Priam cea tare.
Și veseli ne-ntorceam, sărmani ahei,
Dar Zevs îi risipi pe-adînca mare
Și-asupră-mi, vai, cel urgisit de zei,
Își puse-n gînd, voind să pier de-a dreptul,
Amare lucruri Joe prea-nțeleptul!
N-am stat ca să mă bucur nici o lună
De fii și de nevastă și de-averi,
Ci zor avui, din inimă nebună,
Să plec la Nil, ca să-mi gătesc dureri!
Deci nouă nave-mpins-am împreună
Cu alți ai mei tovarăși corăbieri
Ce-aveau și ei nebun ca mine dorul,
Și-n sîrg se strînse-n dînsele poporul.
Deci șase zile ni s-au scurs drumețe,
Cu joc și vin și multe vite-am dat
Și zeilor și lor pentru ospețe.
A șaptea zi-n corăbii ne-am urcat,
Plecînd din Creta-n largul mării crete.
Un vînt frumos din nord bătea curat,
Și ca pe-un rîu mergeam, căci el statornic
Făcea s-avem un mers plăcut și spornic.
N-avui nici navă dată vătămării
Și nici ajuns de-al mării rău vrun ins.
Deci cîrma ne ducea și vîntul mării,
Și-a cincea zi pe rîul cel întins
Intrarăm, pe Egipt, spre miezul tării.
Deci navele cu-odgoane mi le-am prins
Și
Trimesei deci pe-o seamă să se ducă
Pe mal spre-a ispiti pe-acest popor.
Dar ei obraznici, gata de măciucă
Și și-ncrezuți că pot ceea ce vor,
De jaf acolo pe moșii s-apucă
Și mîndra țar-o ard pe placul lor,
Ucid bărbați și jăfuiesc podoabe
Și iau femei cu prunci cu tot ca roabe.
Dar scump plătiră fapta-le-ndrăzneții!
Căci plînsetu-n cetate-a străbătut,
Și-ntreg poporu-n faptul dimineții
Sări pe-ai mei, iar cîmpul s-a umplut
De-oșteni pe jos, și-au curs și călăreții,
Întregul cîmp era un coif și-un scut,
Iar Joe cel ce fulgere trimete
Cumplită spaimă-n oamenii mei dete.
Și nimeni nu-ndrăzni pe cîmp afară
Să stea fățiș și n-avea nici un rost,
Căci multe rele-acu-i încunjurară
Din multe părți, din toate cîte-au fost.
Pe mulți ai mei cu spada-i spintecară,
Iar cîți cătau prin scorburi adăpost,
Căzură prinși și merseră-n robie
Ca slugi de-a pururi și-n necaz să fie.
Iar eu, căci însuși Zevs a vrut să-mi poarte
Prin minte-un gînd așa de jalnic, eu
— Mai bine-aș fi murit, urmînd o soarte
Cumplit-atunci, decît să am mereu
Să-ndur mai grele morți decît o moarte —
Eu pusei coiful de pe capul meu
Și scutul jos, pe galbena țărînă
Și lancea mi-o zvîrlii alarg din mînă.
Și-am mers să-ntîmpin iuții cai și carul
Acestui rege, ca-n genunchi să-i spui
Și reaua faptă ce-o făcui și-amarul.
Deci foarte-am plîns, dar și noroc avui,
Că-n urmă mă iertă și-am mers în carul
Crăiesc ce-avea, spre-oraș, de-a dreapta lui.
Ce-i drept, sărit-au mulți, cuprinși de furii,
Cu lănci să-mi stingă calda boare-a gurii,
Dar el îi tot oprea cu frică mare
De Zevs, acel ce-ajută pe străini
Și bate-amar pe cel făr’de-ascultare!
Și-am stat acolo șapte ani deplini
Și multe-averi am strîns, că-mi da oricare
Din oamenii de-aici, cu pumnii plini.
Dar cînd veni și-a opta vară-n fine,
Un om fenician veni la mine,
Și lucruri de-amăgit știa nespuse,
Un om înșelător, că-n fel de fel
El multe rele pîn-atunci făcuse.
Și-așa m-ademeni să merg cu el
În țara sa, Fenice, unde spuse
C-avea averi și case-acest mișel.
Un an întreg stătui cu fenicianul,
Iar cînd apoi se-ntoarse-n urmă anul,
Făcu să plec în Libia pe mare
Cu el, și-mi tot cînta c-ar fi ducînd
Să vîndă mărfuri, dar a mea vînzare
Și prețul de pe mine-i stete-n gînd!
Aveam prepus, dar sta de mine tare.
Și-un vînt de nord sufla, frumos bătînd
Și făr’ de-amestec cu vrun vînt de-airea,
Dar Zevs ne pregătea din cer pierirea.
Deci cînd acum pe larg aveam cărarea
Și nu se mai vedea nici un pămînt,
Ci numai cerul sus și-alături marea,
Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt
A pus deasupra navei noastre-n zarea
Văzduhului un nor adus de vînt,
Iar norul se făcu cumplit la față,
Iar marea de sub nor s-umplu de ceață.
Și-atunci și Zevs cu mînă furioasă
Izbi-n corabie fulgerul, și-un foc
Făcu ca nava, ca din gardeni scoasă,
Cumplit să-și clatine povara-n loc,
Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă.
Și toți căzură-n mare-ai mei, un joc
Al ei părînd prin undele grozave,
Un stol de ciori în jurul negrei nave.
Și-acolo-n mare le-a și fost mormîntul.
Iar mie, vai, deși nefericit,
Îmi dete însuși Zevs în mîni nefrîntul
Catarg, și-așa de el împletecit
De-a valma m-a purtat pe-adîncuri vîntul.
Deci nouă zile-ntregi am rătăcit
Și-a zecea zi, cu mare vuiet valul
Venind rostogolit m-a-mpins spre malul
Tesproților, și-aflai un om de bine,
Pe Fidon, rege-al ăstui neam tesprot,
Și bine vru pe-o vreme să m-aline.
Pe cînd zăceam pe mal, trudit de tot,
Iubitul său băiat a dat de mine.
Văzînd că-s mort de frig și nu mai pot,
Pe brațul lui m-a sprijinit flăcăul
Și-acasă el m-a dus, văzîndu-mi răul,
Și-un rînd de haine-ntregi pe mine puse,
Și-aici și de-Odiseu o știre-avui.
Zicea Fidon că oaspete-l avuse
Pe cînd el se-ntorcea spre țara lui;
Și multe-averi cîte-Odiseu aduse
Fidon prin lăzi păstra și le văzui:
Grămezi de aur mult și-aramă crudă
Și fier de cel lucrat cu multă trudă,
Așa c-ar fi avut din cît strînsese
Și zece rînduri de nepoți de-ajuns!
Iar de-Odiseu spunea că se dusese
Să cerce vrerea celui nepătruns
Din vecinicul stejar cu ramuri dese,
Să afle la Dodona vrun răspuns,
În ce chip ar intra, ca să n-o pață,
În țara lui, pe-ascunsul ori pe față.
Iar Fidon s-a jurat cu mari cuvinte
Pe zeii casei lui, că nava sta
Gătită-n port, cu-averi și cu vestminte,
Să-l ducă pe-Odiseu în țara sa.
Dar eu plecai de-acolo mai nainte,
Căci tocmai se-ntîmplase de pleca
Un vas de tesprioți, pe-un vînt propice,
Spre-ostrovul Dulichiu cel plin de spice.
Și-acestora porunci le dete craiul,
Ca-n pace să mă ducă la Ialc6s.
Dar lor le-a-ntrat în gînd să-mi facă traiul,
Din cît era de-amar și ticălos,
Așa cum n-are vorbe-a spune graiul.
Pe cînd pluteam pe largu-ntunecos,
Sărind m-amenințară cu osîndă,
Că rob de-acum le sînt și-o să mă vîndă.
Și-apoi m-au dezbrăcat pînă la piele
De strai și de manta și de pălurg
Și-mi deteră rupturi și haine rele
Și zdrențe, cum le vezi, că uite-mi curg
Pe urma mea și sînt urît cu ele.
Și-ajunserăm tîrziu într-un amurg
La Itaca, la mîndrele ogoare
Din țara cea cu mîndru-apus de soare,
Și-aici cu sfori puternic răsucite
Tîlharii m-au legat, credeam că mor,
În mîndra navă cea cu bănci cioplite.
Ieșind apoi pe mal din nava lor,
Cinară-n mal mîncări pripit gătite.
Dar zeii mie-mi deter-ajutor,
Și-ușor m-am dezlegat — și bun fu gîndul
Căci capu-ntreg în zdrențe-nfășurîndu-l
Și-ncet pe cîrm-alunecînd la vale,
Lipii de apă pieptul și-notînd
Vîslai cu mînile și-o lungă cale
În scurtă vreme-o străbătui, iar cînd
Văzui pădurea-n multele-ale sale
Desimi, intrat-am și mă-ntinsei stînd
Lipit pămîntului și-n pază bună.
Ei mult m-au căutat și mulți, pe lună,
………………………………………………………………
……………………………………………………………….
………………………………………………………………
……………………………………………………………….
Iar cînd apoi Ulis tăcu deodată,
Luînd cuvîntul, zise Eumeu:
„Sărmane om! Mi-e inima-ntristată
De cîte-ai tras, pribeag așa mereu.
Dar una numai prea mi-ai spus-o lată
Și n-am s-o cred: ce-mi spuseși de-Odiseu!
Ce lipsă ai, eu nu pot înțelege,
Să minți așa fără de țel, moșnege!
Îi știu întorsul lui! I-l știu eu bine,
Căci prea-l urîră zeii cei de sus!
Nu-n brațe de tovarăși dragi, străine,
Și nu la Troia-n cîmp mi l-au răpus
Dușmanii zei cu vreri pe el haine!
De-ar fi așa, toți grecii i-ar fi pus
Mormînt frumos, încît să-l știe-o lume,
Iar fiu-i ar avea de-a pururi nume.
Dar vai, l-au dus Harpiile spurcate!
Eu stau deoparte-acum, un biet purcar,
Și nu merg nicăiri, nici în cetate,
Și chiar dacă mă duc, se-ntîmplă rar
S-aud pe vrun străin care s-abate.
Ei îns-ascultă toți de-orce flecar,
Și-acei ce-și plîng pentru-Odiseu durerea,
Și cei ce-s bucuroși că-i pierd averea.
Dar mie de-ntrebări mi-e silă foarte,
De cînd un om etolian veni
Cu mofturi de-ale lui. Făcuse moarte
De om și-apoi pribeag el rătăci,
Și-n stîna mea, ca biet bătut de soarte,
Mult timp l-am găzduit și-mi povesti
Că-n Creta e și l-a văzut la rege
Și nave sparte de furtuni își drege.
Ci-n toamnă va sosi, ba-n vară poate,
Cu multe-averi și-aleși fărtați ai lui.
Și-acum, sărmane moș, de mi te scoate
Vrun zeu în drum, ce lipsă ai să spui
Minciuni și să-mi îndrugi de cîte toate?
Căci dacă te cinstesc și-n jeț te pui,
N-o fac fiindcă minți și-mi faci pe voie,
Ci fac de mila ta și pentru Joe!”
Răspuns-a Odiseu, vorbind cuvîntul:
„Și tot nu crezi! Mă mir ce suflet ai,
Că nu te-ndupleci nici cu jurămîntul!
Dar fac prinsoare dacă vrei, și hai
Noi martor să luăm pe Zevs preasfîntul
Că dacă se va-ntoarce,-atunci să-mi dai
Un rînd de haine, ca să plec acasă
La dragul Dulichiu, că d-asta-mi pasă!
Iar dacă n-o veni, și-s om ce minte,
Asmuță-ți slugii să m-arunce jos,
Din vîrful unei stînci, să-nvețe minte
Vrun alt golan să fie mincinos.”
Răspuns-a Eumeu și-a zis cuvinte:
„Ei da, străine, și mi-ar sta frumos!
Așa m-aș pomeni viteaz pe lume
Și vază eu mi-aș face-atunci și nume.
Că după ce te-aduc să-ți fac un bine
Și-n casă-mi te-ospătez ca pe-un străin.
Iubitul suflet să ți-l sting din tine!
Așa porcarul și-Odiseu istețul
Vorbeau, iar porcii-ntrau pe porți mereu,
Toți mari, iar vierii groaznici ca mistrețul,
Și-un mare grohot se făcea și greu
De porcii ce veneau, cătînd cotețul,
Și-atunci spre slugi cu strigăt Eumeu:
„Aduceți, soți, un vier ales anume,
C-avem un om străin venit din lume!
Să ne-ospătăm și noi și să se-ndemne
Și-acest străin! Că noi muncim de zor
Să paștem porcii, dar e scris pesemne
Să-i pape alții-n nemăsura lor!”
Zicînd, el începu să crape lemne
Cu-arama crud-a greului topor
Iar slugile-au adus un porc la scară,
Purtat acum pe cîmp a cincea vară.
Prinzînd despicătura care-o puse
Anume lîngă el deoparte, cînd
Crăpă stejarul și bucăți făcuse,
Luînd-o-n mîni, lovi cu ea-n curînd
Și sufletul din porc atunci se duse.
Tăindu-l deci ei l-au pîrlit, făcînd
Bucăți din el, și-Evmeu, precum se scoate
La jertfe,-a scos din măruntăi, din toate,
Prinos, pe care zeilor luminei,
Încins în prapur gras cu pospăit
Pe dînsul strat din lamura făinei,
L-a pus pe foc; apoi au pregătit
Felii din rest, să-și fac-ospățul cinei.
Pe-acestea deci pe foc le-au învîrtit
Cu mare grijă, prin țepușe-nfipte,
Iar cînd au fost pătrunse-apoi și fripte,
Le-au scos de prin frigări și-apoi umplură
De discuri masa cu fripturi fierbinți.
Evmeu a prins să-mpart-apoi friptură,
Căci drepte gînduri învîrtea prin minți,
Și-n șapte părți făcu o-mpărțitură.
Pe una deci, cu rugă celor sfinți
Deoparte-o puse, ca a lor s-o știe
Și nimfele și-al Maiei fiu, Ermie,
Și fiecărei slugi o parte-i dete
Și-o parte lui; și-a dat lui Odiseu
Ce-a fost mai bun din tot, un mare spete
Și-ntreg al porcului cel gras și greu.
Deci vesel Odiseu la parte-i stete
Și-a zis așa: „Cinstite gazd-al meu!
Iubească-mi-te Zevs din cer, ca mine,
Și-așa cum mă cinstești acum de bine!”
Răspunse-atunci Evmeu: „Mănîncă-n pace,
Sărmane moș ce poți găsi la noi.
Că Zevs din cer așa precum îi place
Nu dă la toți de toate și de-un soi,
Că poate tot ce vrea, și-aceea face!”
A zis și pentru Zevs făcu apoi
O jertfă-ntîi și-așa-nchinînd cu plinul,
Le-a pus apoi la toți prin cupe vinul
Și-a pus și lui Ulis, pustiitorul
Cetăților, iar el smerit stetea
La partea dată lui. Și-mpărțitorul
Felii de albă pîne le tăia,
Mesaliu robul (iar pe el păstorul
De mult agonisit aci-l avea,
Căci el pe banii proprii-l cumpărase
De cînd stăpînul său se-ndepărtase,
Și nici Laerte nu știa că-l are,
Nici trista doamnă cea cu mare dor).
Și-așa gustau cu toții din mîncare,
Cu mîni întinse spre bucata lor,
Iar după ce-au mîncat cu-ndestulare
Și toți și-au poto’.it al foamei zor,
Iar robul pînea în camar-o duse,
Tot insul capul spre odihnă-l puse.
Dar noaptea ce-a sosit fu-ntunecată
Și-un umed vînt de-apus bătea mereu.
S-ascunse luna-n nori, stîrniți deodată.
Iar Zevs ploua. Șiretul Odiseu
Cerca acum, cu vorbă-ndepărtată,
Că doar i-ar da cojocul Eumeu,
Ori unuia din slugi va spune poate
Să-i dea pe-al lui — că-l îngrijea de toate.
„Ia stați, măi oameni, și-ascultați încoace.
Mă-mpinge-acum tîlharul ăst de vin
Și bold îmi dă și limbii ca să toace!
Căci vinul face și pe-un om deplin
Cu mintea lui, să cînte și să joace
Și-a spune-așa prostii ca din senin.
De cari apoi pe ochi el mîna pune.
Dar dac-am început, eu tot voi spune.
De-aș fi voinic cum fui, și-ar da Cronidul
Să pot să mă mai iupt cum mă luptam
Pe cînd mergeam la pîndă pe sub zidul
Puternicei cetăți a lui Priam!
Ulis era și Menelau Atridul
Acolo capi, și-n rînd cu ei eram
Al treilea eu, căci ei m-au vrut cu toții.
Și-așa pe cînd eram acum cu soții
Ajunși odat-aproape de cetate
Și stam sub zidul cel înalt și gros
Pitiți sub arme-n bălării uscate
Și foarte deși ciulini, prin loc băltos,
Ne prinse-o noapte rea cu-nfricoșate
Suflări de crivăț ce-azvîrlea tăios
Și reci ca brumele-ai zăpezii fluturi,
Și numai sloi de gheaț-aveam pe scuturi.
Și-avînd manta, se-ntinse fiecare
Cu scutul peste cap. Dar eu lăsai,
Eu singur, biet de mine, la plecare
Mantaua-n cortul meu, n-o îmbrăcai,
Că n-așteptam un ger așa de mare.
Și stam acum în strîns încinsul strai,
Dar colea mai spre zori, răzbit cu totul
Lovii pe-Ulis, vecinul meu, cu cotul
Și vorbe-am zis ce nu mi-au fost deșerte,
Căci el era deștept și m-asculta:
«Eu pier aici, și Zevs din cer mă ierte!
De-a fi-ntre vii eu de-azi voi înceta,
Istețule-Odiseu a lui Laerte,
Căci nu mai pot de frig și n-am manta!
Mă-mpinse-un zeu să plec numai cu straiul
Și-azi cel din urm-al vieții-mi este vaiul!»
Am zis, iar el cu iscusința-i veche
În minte-un plan în clipă l-a și prins,
Căci nici n-avea de priceput păreche
La luptă și la sfat, și deci s-a-ntins
Și-așa-mi șopti de-aproape la ureche:
«Ei, taci acum, să nu te-aud-alt ins!»
Pe-un cot deci capu-ndată răzimîndu-l,
Strigă spre soți ce-i dete-n minte gîndul:
«Fărtaților! Mi-e grijă de-o-ntîmplare,
C-avui un vis trimis de-un zeu amic:
Departe de corăbii stăm în mare
Primejdie-aici, căci numărul ni-e mic;
S-alerge deci cu-această-nș tun tare
La regele-Agamemnon vrun voinic,
Să dea porunci să ne trimeată-n grabă
Oșteni aici, că gloata ni-e cam slabă.52»
A zis, iar Toas și sări de-ndată,
Că merge el; și-a și pornit lăsînd
Mantaua lui cea grea și-mpurpurată,
Ca-n strai ușor s-ajungă mai curînd.
Iar eu durmii cu inim-alinată
În haina lui cea caldă, pînă cînd
Ieși, zîmbind din ceruri tuturora,
În tronul ei de aur Aurora.
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………..
Îi dete-atunci răspuns, vorbind porcarul:
„Povestea ce mi-ai spus frumoas-a fost!
La vorbe văd că ții tot drept cîntarul
Și nici cuvînt n-ai scos din gură prost.
Nu duce-acum de haine-aici habarul
Și nici dealtce nimic! Căci adăpost
Și totul vei avea ce se cuvine
Să capete-un sărman străin ca tine.
Dar mîne-ți vezi de zdrențe, de-ale tale,
Cîrpește-le cum poți, că vezi și tu
Că nici tunici n-avem și nici mantale,
Un om și-o haină, și mai multe nu.
Iar mîne vom mai pune-apoi la cale.”
A zis și lîngă foc îi așternu
Un moale pat, îngrămădind o droaie
De piei de țap și multe lîni de oaie.
Așa deci se culca viteazu-n stînă.
Deasupră-i puse vrednicul purcar
Cojocul lui cel lung cu albă lînă,
Pe care-l îmbrăca și dînsul rar,
Cînd iarna grea se prea făcea păgînă.
Lăsă deci pe-Odiseu să doarmă dar,
Și-alături slugile, știindu-și locul,
Durmeau pe jos, și-ardea la mijloc focul.
Purcarul însă, el așa-nvățatul
Să doarm-afară-n grohot de purcei,
Nu vru să-și facă-n casa caldă patul.
Ieși acum să doarmă lîngă ei.
Deci foarte mult se bucura-ntristatul
Ulise-acum văzîndu-l vrednic ce-i
Și cît de credincios slujea bătrînul,
Deși-i lipsea de mult acum stăpînul.
Deci prinse Eumeu de-ncingătoare
Un paloș lat, de prin Epir adus,
Și se-nvăli-n mantaua scutitoare
De ploi și vînt, și-o piele și-a mai pus
De țap, luînd și-o lance-apărătoare
De oameni și de lupi, și-apoi s-a dus
Să doarmă lîngă porci, din jos de stînă,
Feriți de vînt sub stînca cea bătrînă.