Sari la conținut

Odiseea/Cartea VI

27654Odiseea — Cartea VIHomer

Pe cînd deci Odiseu subt uriașul
Morman de foi dormea acum trudit,
Atene-n ăst răstimp mergea-n orașul
Vestiților feaci ce au locuit
Hiperia mai de mult și-aveau locașul
Aproape de ciclopi, popor cumplit,
Ce-i tot năpăstuia cu pustiire,
Fiind și neam mai mult și rău din fine.
De-aceea Navsitou îi și mutase
Departe de-acești răi; și-acum ei sînt
În Scheria-n care-oraș le rădicase
Și templu le-a făcut, le-a dat pămînt
Și largi și mîndre le-a clădit și case.
Dar el acum de mult era-n mormînt,
Că-i dete moartea cătră Hades zborul
Deci bunul Alcinou domnea poporul.
Atene dar, ce-a pururi ajutat-a
Pe-Ulise-n toate, vrînd să-i fie pus
Și-aici la cale-ntorsul său, plecat-a
Spre casa ăstui rege, și s-a dus
În mîndru-mpodobit iatac la fata
Cea-n chip asemeni zeilor de sus
Și-n toate deopotrivă lor, la fiica
Acestui vrednic Alcinou, Navsica.
Iar ea durmea; și-alături adunnite,
La mîndrul prag al camerei acei
Cu foarte mîndre uși împodobite
Și-nchise-acum, dumnezeiești femei
Frumoase-n chip ca mîndrele Harite
Erau de-a dreapta și de-a stîngă ei.
Deci lin Atene-asemeni cu suflatul
Ce-l sufl-o boare-aluneca spre patul
Domniței ce durmea, și-asemănată
Era-ntrutot la umblet și la glas
Cu cea mai drag-a ei la joc surată
Și cea de vîrsta ei, cu-a lui Dimas,
A marelui pilot frumoasă fată.
Plecată peste-obraji deci i-a rămas
Zeița cea cu zborul cucuvăii
Și-așa-i vorbi prin liniștea odăii:
„Navsică, tu, ce făr’de nepăsare
Născutu-mi-te-a maica! Nu socoți
Că rufele-n cămări îți stau murdare!
Ca mîne te măriți, și ai să scoți
Să-mbracl ce ai mai bun; iar soacra mare
Așteaptă dar, și-așteaptă daruri toți,
Căci darurile-ți duc prin lume vestea;
Și bucuri mult și pe părinți cu-acestea!
Deci mîne-n zori ia-ți rufele și du-te!
Dar haid’, că viu și eu la rîu, să ai
Mai multe mîni ca să sfîrșim mai iute.
Căci fată-n păr de-acum tu n-o să stai
Mult timp, căci vezi că mulți și pe-ntrecute
Încep să mi te ceară fii de crai
Din neamul ăsta de feaci, Navsică,
Din care-ți este și-al tău neam adică.
Deci mîne-n zori tu tatălui tău cere
Catîri și car, să ducem ce-i de dus,
Cămăși și ii și pepluri și lăicere.
E și mai bine-n car, precum ți-am spus,
Că-i mult do mers pe jos, și n-ai putere!”
A zis Atene și-a zburat în sus,
Pe-un munte unde-și au locaș tot timpul
Cei făr’de moarte-n veci, și-i zic Olimpul,
Pe care-n veci nu-l udă ploi, nu-l bate
Nici vînt clătinitor, și nici nu cern
Zăpezi pe el, ci-a pururi nemișcate
Lucori de soare culmile-i aștern
Sub cer senin în zări netulburate,
Și-aici au zeii-al lor petrec etern.
Deci, după ce-a păvățuit domnița,
Pe-Olimp acolo sus s-a dus zeița.
Iar zorile-au sosit, și deșteptată
Sărind Navsica se-mbrăcă-n curînd,
Și mult era de visul ei mirată.
Porni deci prin iatacuri căutînd
Pe dragă mama ei, pe scumpu-i tată,
Să-și spuie-avutul vis. Și-află torcînd
Pe mamă-sa la vatră alba lînă,
Și multe roabe-n jur cu fusu-n mînă.
Pe rege însă-l întîlni la scară,
Pe cînd ieșea să meargă-n sfatul cel
De obște-al lor, căci prinții-azi îi chemară.
Deci zise-așa, lipindu-se de el:
„Tăicuță drag, stau rufele-n cămară
Murdare-acum, și albe n-am de fel,
Și-aș vrea să merg la rîu, dacă se poate
Să-mi dai un car mai larg să-ncapă toate.
Căci, uite, tată drag, ți se cuvine
Cînd stai la sfat cu cei bătrîni ai tăi,
Curat să fie tot ce e pe tine.
Și-ai cinci feciori în casă, trei flăcăi
Și doi sînt cu neveste, dar, vezi bine,
Cînd merg la horă, fiecărui dă-i
Cămăși, Navsico, albe și curate;
Căci toate-acestea-n grijă-mi sînt lăsate!”
Atît i-a zis. Dar n-a-ndrăznit să spuie
De nunta ei vro vorbă-n fata lui.
Dar el simți ce gînd în minte-ncuie
Și-i zise-așa: „Pe toate cîte spui
Avea-le-vei! Argații deci să-ti puie
Catîri la carul larg și-n el să pui
Vestmintele și tot ce-i de spălare.”
A zis și-a dat porunci în gura mare.
Porni s-aducă deci catîri o slugă,
Și-alți inși să scoat-un car, și-n hamul lor
Grăbiți vedeai la car cum îi înjugă.
Iar fetele-alergînd cărau cu zor
Vestminte-acum, cu brațul plin, și-n fugă
Umpleau cu ele caru-ncăpător.
Iar mamă-sa-ntr-un coș, făcut anume,
Merinde-a pus, și pîne și legume,
Și vin în burdujel, cît să le-ajungă,
Le-a pus și untdelemn de cel mai blînd
În ol de aur scump, ca să se ungă.
Deci frîu ea-n mîni, și bici acum luînd,
Lovi-n catîri, iar ei pe calea lungă
Porniră-ntinși și troncăneau fugînd,
Cu fata cea frumoasă ca o floare,
Și multe alte fete-ajutătoare.
Sosite deci la mîndrul rîu, la locul
Săpat anume de spălau femei
În gropi cu apa ce-o adună scocul
De-ajuns să speli oricîte rufe vrei,
Opriră carul și-și făcură focul.
Catîrii iuți i-au scos din ham, iar el
S-au dus pe lîngă rîu să pască-n pace
Și troscot gras și spinul ce le place.
Cu brațul deci își descărcară iute
Tot caru-n gropi, și foarte cu-ntr-adins
Călcau pe rufe-n apă, pe-ntrecute.
Iar cînd negroarea toată s-a desprins
Din hainele curat acum lăute,
Pe caldul mal al mării le-au întins,
Acolo unde valuri vin să spele
Frumosul prund cu lucii pietricele.
Iar pînă să se zvînte ce spălară,
Făcur-o baie-n rîu; și-n urmă, moi
De trudă, s-au întins pe mal și stară.
Iar după ce-n umbriș subt bolți de foi
Prînziră ce-au adus, își dezlegară
Broboadele și-au început apoi
Un joc cu mingea ce-o băteau cu bățul.
Și chiar Navsica, ea le-a dat învățul.
Precum Diana, meștera săgeții,
Pe nalt Taiget și Erimanții suri
Vînează cerbii sprinteni și mistreții
Și-n horă-ntrînd cu zîne din păduri,
Cu dulci copile-a Tatălui vieții,
Fac vesel codru-ntreg de-atîția nuri,
Că-s mîndre-n totul toate-așa-n de-olaltă,
Dar ea-i cu mult mai mîndră și mai-naltă,
Așa era Navsica-ntre surate,
Cu naltul trup al ei. Dar cînd de drum
Gătite-acum erau, și-mpăturate
Vestmintele, și-aduși catîrii-acum,
Din nou scornit-a lucruri minunate
Atene, pentr-Ulis, și-anume cum
Să-l scoale, spre-a-l vedea, și s-aibă mila
Să-l ducă și-n oraș cu ea copila.
Navsica vru să dea-ntr-o servitoare
Cu mingea, deci. Dar mingea-n rău-i zbor
Pierzîndu-și ținta, merse-ntr-o viitoare,
Iar fetele-au țipat atunci în cor.
Trezit Ulis de voci răsunătoare,
Striga, gîndind speriat de glasul lor:
„Vai mie, vai, că nu mi-e plin paharul,
La ce popor din nou mă-mpinse-amarul!
Tîlhari or fi, și răi, străini de bine?
Ori cred în zei și-s oameni primitori?
Dar glas ca de femei aud că vine,
Părînd de zîne ce cîntînd în hori
Petrec prin munți cu creștete senine
Și-n văi cu ape și pe lunci cu flori!
Țin oameni ce vorbesc pe-aicea locul?
Dar haid’ să-mi văd cu ochii nenorocul!”
Așa vorbi cu gemetul durerii
Și-n crîng intrînd și-a rupt un ram cu foi.
S-acopere ce-ascunde-un om vederii.
Și ca și-un leu din munți porni apoi,
Cînd el scoboară pe-amurgitul serii,
Zbîrlit de rece vînt și ud de ploi,
Și-aleargă bizuit pe-a labei ghiară
Și-i ard prin noapte roșii ochi de fiară,
Iar cînd lipsesc prin vale cerbii-ori boii,
Cumplita foame-a pîntecului gol
Îl mînă chiar și pentr-un miel al oii
S-atace-oricît de-nalt clădit ocol,
Așa și Odiseu, un rob nevoii,
Silit a fost să ias-aci-ntr-un stol
De fete, gol, și-un chip al înspăimării,
Murdar fiind de multul zoi al mării.
Văzîndu-l deci fugir-atunci speriete
În multe lături fetele, țipînd,
Dar una singură. Navsica, stete,
Căci ei Atene i-a fost stins din gînd
Al spaimei fulger și-ndrăzneală-i dete,
El sta acum, prin minte frămîntînd:
Ori albii ei genunchi să-i împresoare
Cu repezi mîni și vorbe rugătoare,
Ori stînd s-o roage-așa de-aici, că poate
I-ar da vreo haină fie cît de rea,
Și-un drum spuindu-i cătr-oraș l-ar scoate.
Grăind astfel, s-a hotărît să stea,
C-așa i se păru mai drept din toate,
Ca nu cumva-n genunchi de i-ar cădea,
Să-i facă fetei spaime-ori chiar mînie.
Vorbi deci vorbe pline de-omenie:
„Vai, rogu-te-n genunchi! Ești om ce moare,
Ori ești de-acei ce-n veci au fost ce sînt?
De ești din cer, tu-mi par nemuritoare,
Ca Artemis a tatălui cel sfînt,
Și-n chip și-n stat și-n trupul tău de floare!
Iar dacă ești un om de pe pămînt,
Ferice mamă ai, ferice tată!
Ferice lor de-atare-odor de fată!
Ferice frații tăi de-asemeni soră,
Căci inima le crește cînd privesc
Cu pași mlădii cum se-ncovoaie-n horă
Vilăstarul tău de trup dumnezeiesc!
Dar mai presus de toți, cînd fi-vei noră,
De trei și patru ori îl fericesc
Pe-acel ce mîna-n mîni o să ți-o puie
Și-n casa nunții tale-o să te suie!
Căci nici n-am mai văzut ca tine-o fată
Frumoas-atîta și nici trup astfel,
Deplin să fie-atîta-n tot ce-arată!
Uimit mi-e sufletul privind la el!
Ce-i drept, la Delos am văzut odată
Un zvelt finic, de-abia un copăcel,
Aproape, lîng-altarul lui Apolo
(C-am fost cîndva, urmat de mulți, și-acolo.
Să-ntreb de-un drum ce-mi fu apoi pierire!)
Și multă vreme-am stat și l-am privit
Cu mintea-n loc și sufletul-n uimire,
Căci trunchi în lume nu s-a mai ivit
Cu-atît belșug de frumuseți din fire;
Așa, de frumusețea ta uimit,
Eu stau acum, și-evlavie mă-nvinge
Și nu-ndrăznesc genunchii-a ți-i atinge!
Dar eu sînt trist și rabd dureri nespuse!
Și ieri de-abia, a douăzecea zi,
Scăpai de furia mării, căci își puse
Poseidon gîndul! Dar acum urzi
Alt gînd, că iată el pe-aici m-aduse
Să mor pe-aici! Că nu mă va păzi
De moarte-acel ce însuși mi-a dorit-o!
Ci-ndură-te, te rog, neprihănito,
Că gol și slab de-o foame-ndelungată
Pe tine-ntîi în lume te-ntîlnesc,
Și nu cunosc pe nimeni, dulce fată,
Din cei ce-acest ostrov îl locuiesc!
Orașul deci, te rog de mi-l arată
Și-un petec dă-mi să pot să mă-nvălesc,
Vro cergă-n care tu-nfășori vestminte.
Iar zeii deie-ți tot ce-ți este-aminte!
Bărbat frumos și bun și-unire bună,
Căci nu-i plăcut nimic pe-acest pămînt
Decît să vezi iubirea ce-mpreună
Pe doi ce se-nțeleg dintr-un cuvînt.
Duc casă fericiți și tot adună
Și spini în ochi dușmanilor le sînt,
Dar celor dragi ai lor le sînt lumină,
Și casa lor de soare-i vecinic plină!”
A zis, și i-a răspuns vorbind cuvinte
Fecioara cea cu-obrajii ca de crin:
„Nu-mi pari a fi, cum văd, nici necuminte,
Nici rău cu firea, omule străin!
Dar Zevs ne dă-n măsura vrerii sfinte
Ce vrea din cer, și rîset și suspin.
Și-amară poate-ți dete-o parte ție,
Dar oricum e, s-o rabzi cu bărbăție!
Acum fiindc-o soarte-a ta dușmană
Te-aduse-n țară pe la noi, să n-ai
Nici grija de vestminte și de hrană
Și nici de-altce din cîte poți să dai
Străinului ce-ți cere de pomană.
Și nici nu-ți voi ascunde ce-ntrebai
De-orașul nostru, și-ți voi spune, dară,
Și cine-s cei ce țin această țară.
Acest oraș și-n jurul său pămîntul
Feacii-l țin. Iar domn li-e tatăl meu,
Căci lui îi dete cîrma-n mîni Preasfîntul,
Și-l cheamă Alcinou, și-a lui sînt eu.”
A zis. și-apoi spre fete-a-ntors cuvîntul:
„Voi, fetelor, de ce fugiți mereu,
Și numai că-i bărbat și că vă vede!
Dar stați acum! Că n-o fi doar c-ați crede
C-ar fi vrășmaș ce rău-n gînd îl are!
Dar nici nu se va naște-așa cum nu-i
Născut și nici n-a fost, bărbatul care
Să vie ca dușman din țara lui
În țară la feaci! Ne dau mai mare
Răgaz seninii zei decît oricui,
Căci noi, cei dragi ai lor, noi mai anume
Trăim departe-n margine de lume,
Și n-au cu noi amestec muritorii
Dintr-alte părți. Dar zei pe-acesta-l scot
Pe-aici, lipsit ca toți rătăcitorii,
Și nu-l putem lăsa lipsit de tot;
Că-s și ei ai lui Zevs, și cerșitorii,
Și-i plac și-acei ce-atît le dau cît pot.
Deci hai, spălați în rîu acum străinul,
Și-i duceți pînea ce-a rămas, și vinul!”
Așa le-a zis. Iar ele-au stat în pace.
Deci una pe-alta se-ndemna, și-au dus
Pe-Ulis subt salcia care umbră face,
În loc frumos, cum doamna lor le-a spus.
Manta i-au dat, și strai ca să se-mbrace,
Și-n mîndrul ol de aur i-au adus
Tot untdelemnul ce-a rămas de ele;
Și-așa-l pofteau să intre să se spele.
Deci lor le zise el, primindu-și olul:
„Vă rog să stați deoparte-acum, că vreu
Să-mi spăl eu singur de pe trup nămolul,
Și vreu să mă și ung, căci trupul meu
De mult n-a mai fost uns. Dar mie, golul,
Așa cum sînt, să intru mi-ar fi greu
Cu voi de față-n rîu, vedeți voi bine,
Că gol a sta-ntre fete mi-e rușine!”
S-au dat deoparte-ale Navsicei fete
Și-au spus stăpinei tot. Ci-n rîu apoi
Intrînd Ulis și-a curățit din plete
Nămolul sterpei mări și-acel noroi
Ce mult îngrămădit îi sta pe spete.
Frumos spălîndu-și umerii-amîndoi
S-a uns, și-apoi ieșind luă tunica
Și mîndrul strai cel dat lui de Navsica.
Venind Atene-i dete-atunci alintul
De tînăr nalt, și foarte zvelt era;
Și creț, cum are floarea hiacintul,
Pe umeri păru-n plete-i rîura.
Deci cum cu aur fin tivește-argintul
Un meșter priceput ce-ar ști lucra
C-un dar ce-n mîni Hefaist și-Atene-i pune
Plăcute-mpodobiri ce-ți par minune,
Așa-i turnă lucoare-a frumuseții
Din creștet pînă-n tălpi acum și ea.
Deci el, voinic ca-n floarea tinereții,
Ieșind pe-al mării mal acum, ședea
Și-ntreg lucea ca faptul dimineții.
Navsica stînd uimită-l tot privea,
Și fetelor, șoptind, un semn le dete
Și-a zis: „Ia stați și m-ascultați, voi fete!
Nu toți cei din Olimp privesc cu ură
Pe-acest străin de vînturi aruncat
În țară la feaci! Căci de statură
Puțin părea, și slab; și-acum schimbat,
C-un zeu e-n toate-asemeni la făptură!
Vai, da-mi-ar Zevs ca dînsul un bărbat,
Ori însuși el de-ar vrea pe-aici să steie!
Dar dați-i pîne-acum și vin să beie!”
Așa le-a zis. Iar ele-au dus mîncare
Și vin în fața bietului străin.
Iar el mușca-mbucînd bucată mare
Și ca și pe răpit sorbea din vin,
Căci vai, de mult el nu văzu mîncare!
Dar fata cea cu brațe ca de crin
Alt gînd avu, căci și-ncepu s-adune
Vestminte-mpăturate și-a le pune
În mîndrul car cu grijă rînduite,
Și repede-nhămat-a pe-amîndoi
Catîrii iuți cu groasele copite.
Și-urcată-n car așa-ndemna apoi
Pe-Ulis, dînd rost cuvintelor vorbite:
„De vrei, străine, ca să vii cu noi,
Să vezi orașul nostru și pe tata,
Ridică-te și hai, că sîntem gata!
În casa lui pe toți pe cîți s-adună
La el, fruntași ai țării, ai să-i vezi;
Deci fă cum zic, căci minte-n cap ai bună!
Cît timp vom fi pe cîmp între livezi,
Venind pe jos cu fetele-mpreună,
Tu ține-te de car și să-mi urmezi,
Dar colo mai spre-oraș apoi, ascultă:
Sînt ziduri tari ce-nchid cetate multă
Și-un larg liman cu strîmt gîtlej ea are,
Și multe-a lungul lui corăbii zac
Pe drum și stînd pe schele-i fiecare.
Și este-un templu al neamului feac,
Frumos în piață, și-i o piață mare,
De piatr-avînd podișul ei. Și-și fac
Vîntrele-aici, și vîsle, și corăbii,
Și funii împletesc; căci ei de săbii,
De tolbe-ori de săgeți nu vor s-audă!
Catarguri, pînze și lopeți ei vor,
Acestea le doresc, și-a mării trudă
Și-n largul mării-al negrei nave zbor!
Dar oamenii sînt răi și-ți fac în ciudă
Și-aș vrea să mă feresc de-ocara lor,
Să nu ne scoată vrun ponos în lume,
Căci foarte repezi sînt de-a-ți scoate nume!
Și-mi poate zice-un om mai de nimica:
«Ce om străin și tras ca prin inel
Se ține-acum pe drum după Navsica?
Dar unde, Doamne,-o mai fi dat de el!
Pesemne vru să scape-acum de frica
Să nu rămîie fată-n păr, și-astfel
Și-a strîns un om din largul lumii toate,
Golan scăpat din spartă navă, poate!
Căci nu-s străini pe-aproape, ca să vie!
Rugat-a, poate, pe-unul dintre zei
Și-acesta scoborî din cer să-i fie
Bărbat de-acum pe-al dînsei plac? Ori ce-i?
Dar tot mai bine-a fost și cu-omenie
Că singură-și găsi ce-i place ei,
Căci mulți feaci o cer din multe locuri,
Dar n-are pentru ei decît batjocuri!»
Așa mi-ar zice el, și-aș fi-ntristată
S-aud și pentru tine-atari ocări!
Dar însămi eu aș dojăni pe-o fată,
S-o știu umblînd cu-asemenea purtări,
Și pînă nu-i obștește cununată
Se ține de bărbați și pe cărări
Ce nu le știu și nu le vreau părinții.
Tu ia-mi cuvîntul subt lăcata minții,
De vrei la tata să găsești mijlocul
De-ntors în țara ta cît mai de zor.
Stau sfinții-Atenei plopi, cam la mijlocul
Acestui drum spre-oraș, și-i un izvor
Ce curge de subt ei, și-i mare locul
Domnesc al tatei cît e-n fața lor,
Și-i via lui, iar drumul — cît să fie?
Cînd strigi de-acas’, auzi strigarea-n vie.
La plopi deci tu s-aștepți, pîn-o să treacă
Un timp cît poate-ai socoti de noi
C-am fi-n oraș, și tot mai stăi oleacă!
Iar cînd vei crede c-am ajuns apoi
Și-acasă la palat, atunci tu pleacă
Pe drumul larg al carelor de boi.
Și-ntrînd, întreabă unde e palatul
Ce-l are Alcinou prealuminatul.
Dar lesne-i să-l cunoști, și de-orișicine
Tu poți să-ntrebi, de-un prunc al orișicui;
Că-n tot orașul alt palat, vezi bine,
Așa de-nalt și-așa de mîndru nu-i.
Iar cînd vei fi și-n curtea sa, străine,
Tu treci grăbit prin larga curte-a lui,
Treci repede prin gang, ia bine seama,
Și-n fund te du-n iatacul unde-i mama.
La vatră lîngă foc ea, răzimată
De-un stîlp, întoarce sprintena-i îndrea
Cu lîna cea de purpură curată,
Și multe roabe torc pe lîngă ea.
Un tron aici, la vatra luminată,
Întors spre sfîntul foc, tu vei vedea,
Și tata-n tron, căruntul și seninul
Și-un zeu părînd, tăcut își soarbe vinul.
Deci treci pe lîngă tată-meu și-l lasă;
Dar mamei la genunchi să-i cazi plîngînd,
Și-n pace-apoi vei fi trimis acasă,
Ori unde-o cas-a ta vei fi avînd.
De vezi că ei de plînsul tău îi pasă,
Vegheat poți să hrănești nădejdea-n gînd
Că iar vedea-ți-vei pragul locuinții
Și dulcea țară-n care-ți dorm părinții.”
A zis, și-apoi lovi,-ntinzînd de frîie,
Catîrii iuți cu biciul ei frumos;
Iar ei grăbiți, cu groasele călcîie
Fugeau în trap și troncăneau vîrtos.
Dar ea, cu grija ca să nu-i rămîie
Prea mult în urmă gloata de pe jos
Și-astfel s-o ia cu carul prea-nainte,
Pocnea cu biciul cum e mai cuminte.
Era pe-apus; și-ajunseră și stete
La plopi acum Ulis, rămas de car.
Și stînd, el se ruga zeiței fete:
„Ascultă-mă, Atene,-acum măcar!
Căci, vai, cînd moartea peste mine dete,
Întreaga mea rugare fu-n zădar,
Pe cînd acel ce zguduie pămîntul,
Poseidon îmi gătea pe mări mormîntul!
Oh, fă, te rog, să fiu primit cu milă
Și-n pace de feaci!” Și i-a primit
Cuvîntul Palas, a lui Zevs copilă.
Ci-n fața lui ea nu s-a mai ivit
Ca de-alte dăți, căci foarte-i fu cu silă
De unchiul său Poseidon cel cumplit,
Căci el ura pe-Ulis cu ură mare,
Cît timp fu biet pribeag pe-adînca mare.