Odette

Odette de Anton Holban

Voi destăinui o întâmplare mică, trecătoare, dar n-aș putea spune neînsemnată. Asupra mea a avut o mare și îndelungată putere de obsesie, chiar dacă în realitate faptele se pot reduce la foarte puțin și, totodată, n-ar fi prea importante pentru un străin.

Vreau să vorbesc despre Odette. Iar oamenii care s-au perindat prin preajma noastră, cu toate că mai puțin hotărâtori pentru sufletul meu, au rămas cu mai mult relief, îi cunosc cu mai multă precizie, poate pentru că pe un indiferent poți să-l examinezi mai bine, căci ești calm față de dânsul, pe când față de cineva de care ai fost emoționat n-ai fost în stare să te lămurești, și chiar farmecul acestei întâmplări constă în vagul atât de poetic în care s-a petrecut povestea. (Invers, iubita cu care ai avut o cunoaștere apropiată rămâne tot atât de vagă din pricina prea multor lumini pe care le-ai îndreptat înspre ea. La orice examinare amănunțită a unui om descoperi contradicții.)

Am cunoscut-o pe Odette la o serbare de la o școală de fete din orașul G. Odette era fiica unui francez de acolo, venit de foarte multă vreme. Evoluam printre domnișoare, încântat de toate, dar fără să rețin nici un chip. Și printre musafiri, Odette, subțire, grațioasă, genul cel mai exact de franțuzoaică. Se potrivea celor mai intime aspirații sentimentale ale mele. Cred că după imaginea ei îmi construisem, până atunci, toate eroinele din romanele care îmi plăcuseră. Am rămas cu ochii după dânsa, tot ce mă înconjura dispăruse. Adică îi urmăream fiecare mișcare fără s-o privesc, atât eram de emoționat. Chiar căutam să n-o întâlnesc, ca și cum mi-aș fi pregătit imense bucurii pentru mai târziu. Era posibilă această apariție? Nu îndrăzneam să cercetez de aproape descoperirea mea, după cum, după ce ai văzut că numărul tău de loterie corespunde cu numărul câștigător, nu ai curajul să-l privești bine, ca nu cumva el totuși să difere, și astfel să trebuiască să-ți spulberi speranța nebună. Trebuise această ocazie rară ca s-o văd. Aveam înaintea noastră atâția ani în care fuseserăm străini, și poate tot restul vieții, în care vom fi la fel despărțiți. Și acum ezitam să întăresc această cunoștință miraculoasă. Ne găseam alături numai întâmplător, în camera mică în care eram cu toții. Eram prea intimidat ca să încerc o apropiere.

Totuși, am avut încântarea să constat că și ea mă observase. Mă privea cu curiozitate. Cu aceeași emoție? Din pricina asta avea puțină febră în obraz? Ni s-a făcut cunoștința. Și scurta noastră conversație a avut același sens, al spațiului dintre noi.

În franțuzește, desigur:

- Ești franceză?

-Da!

- Nu poți să-ți închipui ce melancolii mă leagă de Paris, în care am locuit atâția ani… La vară mă duc iarăși acolo!

- Și eu.

- Da? Atunci să ne întâlnim. (O întâlnire care mi se părea atât de posibilă în Parisul de departe și pe care n-aș fi avut curajul s-o cer în orășelul în care ne aflam.)

- Să ne întâlnim.

- În ce lună vei fi la Paris? Eu în iulie.

- Și eu tot în iulie.

- La 16 iulie îți convine?

- Primesc. La 16 iulie!

- Ora patru după-amiază?

- Exact!

- În Piața Operei, la treptele pe care cobori spre metropolitan?

- Voi fi acolo.

Promisiunea părea fantastică. La fel și propunerea mea. Dar de ce aș fi fost sceptic? Și întâlnirea noastră din ziua aceea era, pentru emoția mea cel puțin, tot atât de fantasdcă. Și apoi, Odette era franțuzoaică, o călătorie la Paris pentru dânsa nu putea fi ceva excepțional. Cât despre mine, îmi voi ține cuvântul cu orice risc!

La ieșire am mai întâlnit-o pe Odette pentru câteva secunde.

- N-ai uitat?

- 16 iulie, ora patru, în fața Operei.

Cunoștința cu Odette se făcuse prin mijlocul lui februarie, deci cu cinci luni înainte de întâlnirea proiectată. De a doua zi după serbarea de la școala de fete îmi reluasem vechile ocupații, ca și cum nimic n-ar fi survenit în viața mea. Nici nu mi-aș fi închipuit că aș putea foarte ușor s-o întâlnesc pe Odette sau să aflu vești despre dânsa. Apăruse dintr-o întâmplare, era natural să rămână și mai departe învăluită în același mister. Și niciodată nu m-aș fi uitat mai atent la trecătoarele din preajmă, cu gândul că Odette ar putea fi una dintre ele. Fără febrilitate, așteptam ziua de 16 iulie. Numai pentru data aceasta trăiam. Toate celelalte obiceiuri nu mai aveau nici o importanță. Se putea ca totul să nu aibe nici o realitate, că fata luase drept o glumă propunerea mea.

Făcusem un plan nebun și acum îl urmam. Era prea frumos ca să renunț la el. Căutam să-mi fie așteptarea cât mai simplă și să-mi pot spune și eu la urmă că totul n-a fost decât o glumă. N-avusesem încredere în norocul meu. Dar acum nu era înaintea mea o alegere. Oricât de puțin probabil, putea totuși să se înfăptuiască visul meu. Fiecare zi trecută mă apropia de țel. În fiecare zi îmi demonstram că sunt mai indiferent. Dar plecarea mea s-a petrecut exact cum promisesem, cu câteva zile înainte de 16 iulie. La l4 iulie eram la Nürnberg, o veche dorință de a mea. Nürnbergul a corespuns cu totul închipuirilor mele, cu casele lui, parcă jucării de carton vechi. Cu nesațiu am rătăcit pe străzile înguste.

Seara, într-o cârciumă, mă simțeam perfect fericit. Dar a doua zi am plecat mai departe, spre Paris, oricât aș fi regretat că a trebuit să văd Nürnbergul atât de puțin; totodată știam că o venire pe aici, pe un drum pe care e necesar să-l alegi special, va fi foarte rară pentru mine, imposibilă chiar.

La 16 iulie dimineața eram la Paris. Am avut timp să-mi găsesc hotel, să-mi curăț hainele, să fac baie, să mă bărbieresc. Pe la ora patru eram postat în fața Operei. Cu cinci minute înainte și cu un sfert după aceea. Nimeni.

Se terminase întreaga poveste. Nu pot spune că m-a durut peste măsură. Prea de multe ori prevăzusem că trebuie să se întâmple așa, mă obicinuisem cu ideea aceasta.

Știam că planul meu e neverosimil, prea complicat să se realizeze. Fiind exact la întâlnire, demonstram numai că eu am o psihologie specială, nu era obligat nimeni să se încreadă în ea. Poate că totul fusese luat drept o joacă; Odette nu și-ar fi putut imagina că trebuie să ia vorba mea în serios, a unui om căruia îi făcuse chiar atunci cunoștința.

Am cumpărat o carte poștală ilustrată, cu fotografia Operei, și i-am trirnis-o, datând-o 16 iulie, 4 după-amiaza. (A primit-o oare?) Și cu aceasta am încheiat capitolul idilei. Nici o obsesie n-a mai venit din partea Odettei.

Am mai văzut-o pe Odette, neașteptat. Despre dânsa mai aflasem noutăți. Din moment ce nu mai putea fi nimic grav între noi, mă puteam interesa fără sfială. Se măritase și locuia acum cu bărbatul său, departe, în Italia. Prin România nu mai venea decât rar, la tatăl ei. Dar acum, ca să povestesc întâlnirea nouă și ca să refac atmosfera, voi vorbi despre prietena comună, Baby.

Pe Baby am cunoscut-o la G. Nu pot să mă laud că a fost cel mai mic lucru tulbure între mine și Baby. Am fost prieteni buni din prima clipă, n-am avut timpul să ne gândim la rău. Baby devenise unul dintre acei oameni atât de familiari, despre care nu poți spune dacă sunt buni sau răi, frumoși sau urâți, întâmplarea a făcut poate să nu ne putem privi altfel. A fost totuși o clipă în care mi-am dat seama că ar fi fost posibile între noi anumite înțelegeri. Îi murise tatăl, pe care-l adorase, și acum era parastasul de un an de zile. Lipsisem din G. În momentul morții, astfel că nu asistasem deloc la tristețile lui Baby. Dar la parastas m-am dus. Era o atmosferă lugubră, și am găsit-o pe Baby foarte impresionată. Eram în biserică departe de dânsa, aproape de intrare, dar ea nu m-a mai părăsit din ochi. Își îndrepta întreaga deznădejde către mine, prin spațiul care ne separa, indiferent de rudele apropiate, fatal mai îndurerate decât mine și mai pricepute ca s-o consoleze. În clipa aceea am înțeles că aș fi putut să joc un rol în viața lui Baby.

Niciodată nu fuseseră destăinuiri între noi; când ne întâlneam, glumeam ca și cum nu ne-am pricepe să fim decât veseli, și acum Baby îmi cerea ajutorul. Nici nu se cuvenea să mă apropii să-i vorbesc. Nici un cuvânt nu i-ar fi fost de folos și, de altfel, i-ar fi demonstrat că mi-a exagerat importanța și că nu pot să-i aduc nici o consolare. Dar în clipa când preoții slujeau pentru tatăl ei mort, ea îmi căuta cu insistență privirea. Nu putea fi nici o farsă; n-ar fi putut fi Baby niciodată mai profundă decât atunci. Eram covârșit de rolul pe care îl jucam fără nici o umbră de îndoială. Niciodată nu m-am simțit mai umilit, căci nu mă pricepeam ce trebuie să fac. Mă simțeam examinându-mă și nu era momentul să mă examinez, în timp ce aproape, prietena mea Baby era atât de nefericită.

La plecare, am descoperit pe Odette lângă mine… Ne-am văzut și ne-am surâs, ușor, căci nici un surâs întreg nu era permis în clipa aceea.

Asta e întreaga mea poveste cu Odette…