Odă statuiei lui Mihai Viteazul
| Odă statuiei lui Mihai Viteazul de Vasile Alecsandri |
| Legende, Revista contimporană, 1 noiembrie 1874 |
Mărire, adorare, îngenunchere ție,
Gigant din alte timpuri, fruntaș între eroi !
Mihai ! frate de arme cu dalba vitejie,
Oaspe de bronz scump nouă, sosit iar pintre noi !
Pe-ntinsul țării astăzi e splendidă serbare ;
Copiii se simt oameni, bătrânii-ntineresc.
Chiar țărna din morminte s-animă și tresare,
Și umbre înarmate prin aer se-ntrunesc.
Azi, noi, români, cu toții pătrunși de-o noua viață,
Umbriți de al tău nume feeric, legendar,
Cu-o falnică uimire stăm, te privim în față,
Căci tronul tău prin seculi a devenit altar.
Și vulturul cu zboru-i din ceruri te-ncunună,
Țintind în zare ochii l-apus, la răsărit,
Și codrii, antici marturi de-gloria străbună,
Se mișcă-n zgomot mare de freamăt oțelit !
«Ce este-n România ? Ce vifor o pătrunde ?»
Întreabă, pe Danubiu, Balcanul spăriat.
«Sunt Paștele române ! Danubiu răspunde,
Privește ! Mihai Bravul în bronz a renviat !»
O ! dar, așa-i cu dreptul ; să te revadă iară
Și muntele, și codrul, și vulturul din el,
Mihai, Mihai, tu care avut-ai pentru țară
O inimă de aur și brațul de oțel.
Așa este cu dreptul : să reapari la lume
Măreț, superb, războinic, calare pe un zmeu,
Având pe scut prestigiul cerescului tău nume
Și cap, și pept, și umeri de bronz ca gândul tău.
O ! mare domn ! pe timpul de fapte colosale,
Când te luptai, la vântul produs de spada ta
Nimic nu sta-n picioare, nimic nu rezista,
Căci ea cântărea-n pumnu-ți cât soarta țării tale.
Și toți care-n orbire călcau țara română,
Ca spice secerate cădeau pe câmpul ei ;
Chiar moartea, moartea crudă scăpa coasa-i din mână
Sub fulgerul teribil ieșit din ochii tăi !
Feerică splendoare de vultur domnitor !
Atât avânt îți dase al Patriei amor,
Și gloria te puse l-atîta înălțime
Cât n-aveai tu deasupră-ți și-alăturea pe nime !...
Sigmund Bathor maghiarul a fost un mare ducă
Ce nu-ncăpea în lume de tine și, aprins,
El vru să te eclipse, vru țara să-ți reducă...
Suflat-ai peste dânsul, și-n clipă tu l-ai stins.
Murad era puternic ! Sangeacul lui Murad
Lățea o neagră umbră pe lumea spăimântată,
Iar tu ziceai, în față cu furia-i turbată :
«Murad se drede-un cedru și nu-i decât un brad !*
Mehmet era teribil ca un torent de sânge
Pornit ca să înece creștinii pământeni...
Cine cuteza, cine visa de a-l înfrânge ?...
Tu l-ai secat în codrii de la Călugăreni,
Căci fost-ai dintre oameni cu semne suverane
Ce mor în apărarea popoarelor sărmane,
Și sceptrul lua grabnic în mâna-ți de monarc
Când forma unui paloș, când forma unui arc.
Precum arhipăstorul ce poartă daruri sfinte,
Purtai moșia-ntreagă în inima-ți ferbinte
Ș-având lângă-al tău umăr poporul viu și tare,
În patru părți a lumei strigai în gura mare :
«Voi, turci, tatari și unguri, unelte-ale prădărei !
Românul e ca stânca în valurile mărei.
Veniți cu falca-m ceruri... Pe-acest viteaz pământ
Nu tremură, nici fuge decât paiușu-n vânt.
La noi, bătrân, muiere, barbat copil de țâță,
Nepăsători de moarte, au inimă de criță.
Sunt copți de tineri încă l-al vitejiei soare
Și sunt deprinși să moară pe dușmanul ce moare.
Ei știu să cate-n față, iar niciodată-n urmă ;
Și-n ochii lor dușmanii nu sunt decât o turmă.
Priviți ! în a lor suflet nu este nici o pată,
Nici o rușine nu e pe fruntea lor săpată,
În ei, pe ei lucește, de-o vie strălucire,
Și inimă, și armă, și frunte, și gândire !»
Apoi lăsându-ți ochii să zboare cu mândrie
Pe bravii tăi tovarăși, vultani din Românie,
Ziceai : «Țara e mamă dulce, copiii mei !
Ferice care moare luptând pe sânul ei !
Din țărna lui vor crește odoare vitejești,
Stejar cu lemn de arce, de ghioage românești !»
August erou al cărui memorie augustă
Trecut-a peste seculi cu margine îngustă
Și s-a înscris în raze pe fruntea omenirei
Afară de domeniul uitărei ș-a peirei !
Precum odinioară pe toți electrizai
Cu glasul și ochirea-ți de-arhanghel, o ! Mihai,
Privește împregiuru-ți cum vine-ntreg poporul,
Cum vine să admire în tine Salvatorul.
Vezi cum țara, ferice de-a exista pe lume,
Se simte-ncoronată cu falnicul tău nume !
Mihai, devină iarăși sub cerul strămoșesc
Ecoul preaputernic de glas dumnezeiesc
Ș-aprinde iar scânteia de-antică vitejie
În noi carii aducem îngenunchere ție,
Gigant din alte timpuri, fruntaș între eroi,
Oaspe de bronz, scump nouă, sosit iar pintre noi !