Oculta și Inteligența

Oculta și Inteligența de Anton Bacalbașa

Oculta nu se poate lăuda că disprețul ei financiar pentru tot ce este talent n-a provocat și din partea talentelor o aversiune adîncă împotriva ei.

În vreme de entuziasm și de glorie, cînd liberalismul avea ziariști de valoarea lui C. A. Rosetti și a lui Cezar Bolliac, se scriau satire în contra acelor care nu vroiau să se supuie progresului politic. Aceia erau tombaterele.

Dar de cînd liberalismul s-a transformat în ocultism, lucrurile s-au schimbat. Copiii bonjuriștilor, travestiți în samsari de procese scandaloase, nu numai că nu știu să înstrune lira părintească, dar au devenit ei niște adevărate tombatere, obiectul tutulor satirfelor.

Dac-ar fi aici locul să facem un studiu întreg, și dacă n-ar trebui să ne mărginim la cadrul restrîns al unei reviste de ziar, am putea începe de la Eliade și de la Grigore Alexandrescu, care, și unul și altul, au zărit decadența ce avea să vie.

Am putea aminti pe Vasile Alecsandri, spiritul cel mai senin din literatura română, dar care și el n-a putut să nu se revolte în contra burghezismului ce mai tîrziu a fost numit ocultism.

Dar să luăm pe cei care trăiesc, neuitînd încă, dintre cei dispăruți, pe eternul Eminescu, care i-a ars cu bici de foc și i-a însemnat pentru totdeauna ca pe niște „panglicari în ale țării”.

Trăind atîta timp între ei, Delavrancea nu s-a putut, totuși, aclimatiza în atmosfera lor. Și cînd a vroit să zugrăvească Un Parazit, a luat pe unu dintre dînșii.

Caragiale i-a imortalizat în atiția eroi. Înfățișîndu-ni-i în toate posturile – puteți citi chiar „toate posturile” – dar vecinic ridiculi.

Ori de cîte ori un artist a intrat în cîmpul politic ori a atins un subiect care să aibă vreo relație cu politica, și-a ales modelul dintre cetașii Ocultei, dacă a vrut să arate un șarlatan ori un ridicol.

Ceilalți, cei care au tăcut – cu toate favorurile ce uneori ocultiștii au revărsat asupra oamenilor, căci așa înțeleg ei să încurajeze arta – aceia n-ar fi în stare pe nici un preț să-i glorifice.

Artiștii lor se numesc Malla, scriitorii lor… Stecedum!

Au fost în țara asta campanii de presă memorabile. Ei bine, toate în contra ocultiștilor.

I-a biciuit Gheorghe Panu așa, că și azi, după doisprezece ani, au vînătăi pe trup.

I-au biciuit toți cei din generația mai tînără, după d. Panu – toți cu patimă, cu o pornire a întregului suflet.

În contra acestor burtă-verzi niciodată nu luptăm prea mult, și este aici locul să spun o impresie personală:

De mai bine de doisprezece ani, de cînd fac ziaristică în mod profesionist, am scris desigur multe lucruri pe care le regret și le dau în seama lipsei de experiență de pe vremuri.

Ei bine, nu retrag un rînd, o iotă din tot ce am scris împotriva ăstor… oameni.

În fluctuațiile acestei vieți, mai ales într-un timp cînd ziaristica nu era stabilită, n-am scris niciodată un rînd pentru ei, și țiu atît de mult la titlul acesta. Încît m-aș mulțumi să-mi fie consacrat ca epitaf: acest om n-a fost nici un ceas ocultist.

Și… mi se va ierta mult, căci mult i-am urît.

Am epoci. În viața asta oribilă de condei, cînd scriu patru și cinci articole pe zi, mai bine de o pagină de ziar. Ei bine, nu m-am plîns niciodată de lipsă de subiect: Ocultă să fie, că subiecte – destule!

…Aceasta e singura răzbunare a intelectualilor împotriva asociației comerciale care operează cu capital străin și reușește să sufoce atîta gîndire românească.

Pot să se îmbogățească. Dar din efracțiunile ce comit se aleg cu zgîrieturi și cu semne, stigmate care vor spune vecinic originea acestei îmbogățiri.