Octav

 

(după Alfred de Musset)

Nici ursuzul de călugăr și nici Doctoral cel harnic
De ce moare Marieta n-au putut a dovedi;
Este-n inimă izbită și ori-ce este zadarnic;...
Dragostea îi este boala. Și când stai a te gândi
Că ființa delicată își dă ultimul suspin
Cu frumoasele ei zile neajunse încă-n floare
Între un măgar a cărui meserie e s-omoare
Și-ntre un fățarnic popă ce-și dă nume de creștin!
Iat-o. Este oare dânsa renumita desfrânată?...
Oare azi ar recunoaște-o cavalerii ce-altă, dată
Alergau până deunăzi, tineri și surâzători
Ca să-și cheltuiască-n sânu-i viața ș-ale lor comori!
Este ea cu toate-aceste! Ea, a cărei frumusețe
Topind aurul atâtor spulberă a lor junețe;
Ea, sfruntata Mesalină ce-n iubire nu credea
Ci-n bătrâni căzuți și gârbovi pe-atâți oameni prefăcea
Cu o singure privire și c-o singură suflare
Pentru-a-i omorî pe urmă după-ntâia sărutare!


Vai! Și nu mai e speranță, Marietă — s-a sfârșit!
Iată-te dar părăsită chiar de-acei ce te-au iubit!
În zadar te uiți în apă ș-oglinzându-ți a ta față
Cauți farmecele care, te făcuseră semeață!
Aidi! Aleagă-acum pe uliți, bate pe la or-ce poartă,
Cheamă-ți repede-amorezii, țipă, vaită-te și gemi,
Marietă! Marietă! care fu și a ta soartă:
Slugile își vor trimite să te-ntrebe cum te chemi!
Doctorul chiar el te lasp înălțând ușor din umeri!
Arta-i e neputincioasă: zile multe n-ai să numeri!
Încât despre bietul popă, e nerod, ș-abia e-n stare
Pentru două, trei parale să-ți dea veșnica iertare
...........................................................................
Subt umbrișul unei grupe de lămâi ce înfloresc
Pe-o sofa ea zace dusă: chinurile o topesc;
Și ca Magdalina-n tocmai lacrimile-i se deșiră
Pe când fruntea-i se înclină, pe când păru-i se răsfiră.
Era oare vr-un om mare autorul care-a scris
Că femeia-n amăgire e-mbrăcată ca-ntr-o haină,
Și că-n ziua-n care râde noaptea s-a jelit în taină?...
Dacă vorbele aceste în zadar nu le-a fost zis
Și e ăst-fel adevărul cum că gura zâmbitoare,
Cât și ochii cei mai veseli ascund lacrimi arzătoare,
Că, actorul pe subt masca ce pe scenă-și-a luat
Pe când râde, are-n pieptu-i al său suflet sfâșiat,
O! ce trebuie să fie când chiar masca rece, plânge?...
Inima nu este plină de cât dacă dă afar!
Cât mai este loc într-însa dorul tot pe-ascuns se strânge;
Dorul e cenșă sfântă, inima, vas funerar!
...........................................................................
Oare poate ca se fie suferință mai cumplită
Disperare mai grozavă care moare-ascunsă-n sân
Nedestăinuită veșnic de și-n lacrime hrănită
Decât cea pe care-o naște dragostea disprețuită?...

Vreo răzbunare-n lume să-mi aleg de-aș fi stăpân
Pentru-ori-care din vrăjmașii ce-ași avea, — nu, nici-o dată.
N-aș putea să aflu alta într-atât de-nveninată!
Ei! și știți voi ce e oare de-acest chin cumplit să zaci
Și cât trebuie să suferi numai pentru ca să-l taci,
Numai pentru ca vr-o dată să nu lași să se întâmple
Ca să izbucnească-afară tot zbătându-se-ntre temple!
...........................................................................
Pe întinsele lagune, cu mătase îmbrăcat
Leneșul Octav se plimbă în gondola, sa culcat
Și-ntr-al muzicilor sunet care-n valturi cadențate
Se revarsă — își apleacă genele catifelate
Peste ochii săi albaștrii ca ș-al cerului azur;...
Un copil pare-a fi încă cu făptura-i delicată
Și de-abia întâia oare dânsu-n lume se arată
Blond și plin de vino-n coace ca ș-al dragostelor nur!
Marieta îl văzuse trecând astfel într-o seară
Și-l iubise de atuncea și-l mai revăzuse iară!

Dar tăcere... de o dată, o gondolă, fulgerând
Cu fanarul el cel roșu peste marea cenușie,
Lâng-a lui s-oprește-n taină ș-o bătrână apărând
Îi șoptește-aceste vorbe cu un glas de duioșie:
— Ea ar vrea se te mai vadă pentru cea din urmă oară
Vino... nu mai este vreme de pierdut... Și te-a iubit!
— Nu mă-nșeli? Octav răspunse; Este-adevărat că moare?...
Iar zicând, îi lucesc ochii de-o ciudată bucurie...
— Este-adevărat, și are un ceas numai de trăit!
— Bine! zise-atuncea dânsu, du-i acest bilet îndată...
Și îi scrise-aceste vorbe cu stiletu-i ascuțit:
Marietă, eu sunt numai, o femeie ca și tine;
Moartea ta mă mulțumește căci sunt astfel răzbunată:
Omorâși pe-al meu logodnic: astăzi mori și tu prin mine;
Și de vrei ca să știi astăzi numele adevărat
Al acelei umbre care, zi și noapte te-a urmat
Tot hrănindu-și răzbunarea într-o inimă de gheață
Află, lui Petruzo Balbi că-nchinasem a mea viață!

1879, Buc., Sept. 5.