Ocrotitorul

Jump to navigation Jump to search
Ocrotitorul
de Liviu Rebreanu


I[modifică]

— Aide, Filibaș, zise directorul, un om acru, cu cioc și cu ochelari, către aprodul Ion Filibaș, întinzându-i un plic mare, galben, cu eticheta ministerului, să-mi cauți din fundul pământului pe domnul șef Sulea și să-i dai plicul ăsta!... Ai înțeles?...

Aprodul se închină adânc, luă plicul, bâlbâi de mai multe ori “da, domnule director”, apoi, cu o privire blândă și rugătoare, parc-ar fi cerut iertare pentru îndrăzneală, întrebă cu glasul răgușit de respect:

— Aștept vreun răspuns, domnule director?...

— Nimic, mormăi directorul, mângâindu-și ciocul cu amândouă mâinile și adăugând pe urmă mai răspicat: Nimic, ai înțeles?... Ei, aide, pleacă mai repede!...

Filibaș coborî sprinten scările, dar în stradă se opri oleacă să răsufle. Privi lung, în sus și în jos, pe Calea Victoriei la trăsurile ce alergau în goană spre Șosea, la ceasornicul din vârful unei case, și-și zise căscând: “ Fire-ar al dracului de șef să fie...” Apoi scoase din buzunarul pantalonilor o batistă pestriță și-și șterse, oftând, gâtul și fruntea.

Era o zăpușeală nemaipomenită. Razele soarelui aproape de asfințit frigeau coperișele caselor, se înfigeau în pereți, în frunzișul copacilor pleoștiți și prin grădini. Străzile și trotuarele, parcă, se înmuiaseră de fierbințeală. Oamenii umblau alene, suflând greu și făcându-și vânt în răstimpuri cu pălăriile sau cu batistele.

Aprodul, pornind tacticos în jos, se gândi că domnul șef Sulea stă tocmai în strada Fracmazonă.

“E departe rău, își zise, îndesându-și șapca pe ceafă, o să iau tramvaiul, că nu-i scump și mă dor picioarele...” Dar ajungând în Calea Griviței își trase șapca pe ochi și se gândi că ar fi o prostie să cheltuiască. Vreme are berechet, picioarele nu-l dor așa tare. Cu tramvaiul e mult mai cald decât pe jos, căci în tramvai e îmbulzeală. Mai bine o să bea o țuică cu un ban, ca să se răcorească, și mai economisește cinci parale...

Mergea încet, legănându-se și gâfâind ca o rață. Asuda tare și-și scotea deseori șapca să-și șteargă chelia. Era scurt și gros, cu o burtă din pricina căreia nu-și vedea decât vârful ghetelor. Avea ochi albaștri, dulci, care păreau a zâmbi necontenit, și nasul cu nările largi și înfundate de păr. Barba-i era castanie, încâlcită, presărată cu câteva smocuri de fire albe și-i ajungea până la al doilea nasture al tunicii.

În strada Fracmazonă află de la proprietăreasă că Sulea na dat pe acasă de vreo două zile, că e în urmă cu chiria pe o lună și jumătate, că în fiecare seară vine acasă cu trăsura, dar de chirie nu se sinchisește, că scandalizează pe ceilalți chiriași aducând dame în casă și că, în sfârșit, trebuie să fie cam țicnit, deoarece vorbește singur și dă din mâini și pune noaptea să-i cânte gramofonul.

Filibaș era ostenit și avea și el poftă de vorbit. Șezu și spuse proprietăresei că are șapte copii, că la toamnă împlinește cincizeci și trei de ani, că pe fata cea mai mare, care-i foarte cuminte și frumoasă, a cerut-o un funcționar de la poliție, dar mă-sa n-a vrut s-o dea fiindcă auzise că funcționarul e bețiv și bătăuș, că dânsul e în serviciu de douăzeci și cinci de ani și toți superiorii l-au avut drag și lau cinstit, numai Sulea îl persecută, că om mai fără suflet și mai tiran ca Sulea n-a mai pomenit, că îl amendează în fiecare lună fără nici o vină și nu se gândește că bieții copilași îi mor de foame și că el crede că Sulea n-o să ajungă bine, căci e prea țanțoș și înfumurat...

Proprietăreasa îl ascultă cu luare-aminte, clătină din cap, îl compătimi și zise că și dânsa crede că o să-l bată Dumnezeu pe șef, apoi îi dădu un pahar cu apă și-l petrecu până la poartă.

“Bună femeie”, își zise Filibaș, gândindu-se că, dacă Sulea nu e acasă, trebuie să fie negreșit în strada Verde, la avocatul Ștefan Popescu, care e prieten cu șeful și care are o nevastă oacheșă, tânără și drăgăstoasă.

Pe drum, însă, îi păru rău că a ocărât pe șef. Câine-i Sulea, nici vorbă, dar n-ar fi trebuit să-l ocărască. Te pomenești că proprietăreasa, limbută cum este, i-o spune că l-a înjurat și atunci o să dea de dracul. Șeful și altfel are pică pe dânsul și-i tot făgăduiește c-o să-l dea afară, darmite când ar mai auzi că l-a vorbit de rău.

— Bine-i să ai lacăt la gură! mormăi el întristat și iuțindu- și pașii.

Trecând pe strada Lipscani, deodată zări pe Sulea în fața unei vitrine, rezemat în baston, cu gura căscată la niște manechine îmbrăcate în rochii-pantaloni. Fața-i era plictisită, parc-ar fi fost bolnav sau n-ar fi avut parale. De altmintrelea, era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu un corp pe care nici o haină nu putea să stea bine, cu mustața roșcată și tunsă englezește, cu buzele groase și umede, cu barba lată și totdeauna albă de pudră, și cu monoclu. Se credea foarte frumos și se lăuda tam-nisam că are succes la femei. Avea un baston cu mânerul de argint, pe care îl cumpărase cu trei franci la o licitație de la muntele de pietate, dar despre care dânsul spunea că l-a căpătat drept amintire de la un prieten al său, pictor celebru la Paris.

“Pomenești lupul și lupul la ușă!” se gândi Filibaș, încetându-ș i pașii și scotocind după scrisoare. Apoi se apropie cu șapca într-o mână și cu plicul în cealaltă:

— Vă salut, domnule șef...

Sulea se întoarse repede, speriat, auzind glasul lui Filibaș.

Nu dăduse după-amiază pe la birou și-i era frică să nu fi venit vreo inspecție. Se uită repede împrejur și se reculese numaidecât, căci văzu cum câțiva trecători curioși cască gura la el și la aprodul ce stătea descoperit.

— A, Filibaș?... Ei? făcu dânsul serios, apropiindu-se de aprod.

Filibaș stătea ca pe cuie și se muta mereu, când pe un picior, când pe cellalt. Își alunecă privirea peste fața gravă a șefului și-i veni în minte că tot așa face și când îl amendează.

— V-am adus o scrisoare din partea domnului director, îngăimă, în sfârșit, întinzându-i plicul și răsuflând, parcă ar fi scăpat de o povară foarte grea.

Șeful aruncă ochii la adresă și, văzând eticheta, păli. Învârti plicul între degete, ca și când n-ar fi îndrăznit să-l desfacă, și prin minte îi fulgeră neîntrerupt: “M-am dus dracului!” Căută totuși să se stăpânească și întrebă cu o tremurare în glas și cu dorința de a afla astfel, cel puțin cu o clipă mai târziu, cuprinsul scrisorii:

— Domnul director era la minister când ai plecat?

— Da, răspunse repede și hotărât aprodul, dar apoi, gândindu- se că poate răspunsul acesta nu e pe placul șefului, începu să bâiguiască: Adică... nu știu sigur... poate să fi plecat...

Sulea îl privi lung, încruntă din sprâncene și zise domol:

— Tare ești prost, Filibaș!... Cum dracu poți fi așa de prost? Filibaș zâmbi, bucurându-se că a scăpat cu atâta, iar șeful rupse plicul cu băgare de seamă și aruncă o privire înlăuntru.

Și atunci Filibaș văzu că fața lui Sulea se înseninează deodată, că ochii îi licăresc, iar colțurile gurii i se lărgesc așa, încât îi dezvăluie dinții.

“Mare câine ești, bată-te Dumnezeu, gândi aprodul, zâmbind totuși, parcă ar fi vrut să arate că și el ia parte la bucuria șefului. Dar acu mi se pare că te-am îmblânzit...” Sulea scoase scrisoarea din plic cu degetele tremurând și numără repede bancnotele ce erau înfășurate într-însa, gândindu- se cu plăcere: “Și tocmai n-aveam nici un ban și nu mai știam de unde să împrumut... Ce om cumsecade, ce om!” Pipăi cu lăcomie hârtiile, se uită cu drag la Filibaș și prinse a sorbi rândurile în care directorul îi spunea că îi trimite cele două sute de lei ce i-a împrumutat deunăzi, îi mulțumește și, dacă n-are ceva mai bun de făcut, îl roagă să ia masa deseară cu dânsul și cu nevastă-sa.

— Mă duc, neapărat mă duc! murmură Sulea. Poate că facem și un pocheraș și mai ciupesc ceva!... Ce om cumsecade, ce om!...

Începu a râde. Apoi, zărind iar pe Filibaș, îl bătu pe umăr și-i zise fără să-și poată stăpâni bucuria:

— Bravo, Filibaș, bravo! Mulțumesc... Ești băiat de treabă.

Mersi!...

Se întoarse zăpăcit, să plece spre Calea Victoriei, dar după ce făcu doi pași, veni iar spre aprod și-i întinse mâna prietenește:

— Bravo, bravo și mersi, Filibaș! strigă, simțind că ar fi în stare să și sărute pe omul care i-a adus, tocmai când era mai necăjit, paralele ce le crezuse pierdute.

Filibaș, dintru-ntâi, se dădu înapoi, parcă n-ar fi putut crede ca șeful acesta să-i întinză mâna. Roși și începu a râde ca un prost. Își șterse palma de dunga pantalonilor și blodogori, fără să știe ce zice, ca un copil, căruia i se face o bucurie la care nu se așteptase niciodată:

— Vă salut, domnule șef...

În clipa următoare simți cum niște degete uscate, osoase, dar totuși moi și catifelate, îi strâng ușor mâna. Îl trecu un fior de plăcere. Mișcă din picioare, se închină și rânji iar, mai prost și mai roșu. I se părea că inima îi crește, i se umflă și bate tot mai repede, încât i-e frică să nu plesnească. Buzele îi tremurau, făcând să-i tremure și barba, iar fruntea i se umplu deodată de nădușeală.

“Îmi dă mâna, îi trecu necontenit prin creieri. Îmi dă mâna... Șeful îmi strânge mâna... Aoleu, ce-i asta?” Șeful se mai gândi că poate ar fi bine să-i dea și un bacșiș.

“Omul ăsta merită neapărat un bacșiș...” Dar pe urmă îi veni în minte că trebuie să se bărbierească și trebuie să dea bărbierului francul. Îi mai zise o dată foarte călduros:

— Foarte bine, Filibaș... Las' că nici eu n-am să te uit...

Apoi o apucă repede pe trotuar în sus, fluierând vesel și învârtind bastonul între degete.

Filibaș rămase locului nemișcat și uluit, privind cu mirare și cu evlavie în urma șefului. Parcă tot nu-i venea a crede că Sulea, Sulea cel strașnic, care îngrozise pe toți inferiorii de la minister, i-a strâns lui într-adevăr mâna.

“Se poate?... Ei, nu se poate, nu se poate!...”Dar în mâna dreaptă simțea și acuma atingerea aceea ciudată, și prin spinare îi trecu iar un fior de plăcere. Se uita la lumea ce trecea pe lângă dânsul grăbită, fără să-l ia în seamă și în gândul lui întreba: “Ați văzut cum mi-a întins mâna?... Ei, ce ziceți?... Ați văzut?...” Și i se părea că toți oamenii zâmbesc la dânsul și-l felicită și-i spun c-au văzut.

— Câine-câine, murmură, gândindu-se la Sulea cu o dragoste plină de respect, dar câine bun... Mă, să-mi dea el mâna așa din senin, în mijlocul străzii, în fața lumii!... Mare lucru!...

Își puse șapca pe cap și privi mirat după Sulea, care tocmai atunci se urca într-o trăsură. Și se pomeni deodată că începe să-i fie drag șeful și-i pare rău că până adineaori l-a urât și l-a ocărât.

“E un om de zahăr, orice s-ar spune, se gândi dânsul, pornind vesel și mândru spre casă, căci acuma era târziu să se mai întoarcă pe la birou, vrea și el să se arate rău și țipă și înjură, de, ca orice om necăjit și cu griji, dar are o inimă bună...” Se întinse din șale, își răsuci mustața și păși mai apăsat ca de obicei. Se simțea mai mare, cel puțin cu un cap, ca toți ceilalți muritori. I se părea că are mii de franci în buzunar, deși știa bine că n-are decât un leu și o băncuță. Mâna dreaptă n-o mișca deloc, o ținea tot așa cum o ținuse atunci când io strânsese șeful și i se năzărea că îl mângâie mereu degetele acelea uscate și catifelate, a căror atingere îi umpluse sufletul de nădejde. Fluiera și el vesel, vrând să maimuțărească pe Sulea, și din când în când izbucnea în hohote înăbușite de râs și dădea din mâini ca un nebun. La oameni se uita cu milă și cu dispreț, gândindu-se: “Ce nătăfleți mai sunt și ăștia... Iaca, ei nici nu bănuiesc măcar că numai adineaori am dat mâna cu domnul șef... Și ce-ar face ei dac-ar ști?” Își închipuia că s-ar descoperi toți și l-ar bate cu flori ca pe vodă... Dar oamenii credeau că e beat, îl compătimeau sau îl înjurau în gând și se fereau de dânsul.

2[modifică]

Mergând spre casă, Filibaș se gândi necontenit la șef și căuta să-și aducă aminte toate lucrurile care i-ar putea dovedi că Sulea are inimă bună, ca astfel să-i fie și mai drag. Mult bine nu-i făcuse Sulea, totuși ținea minte foarte lămurit că odată, cum-necum, a spart sticla de apă din biroul șefului și a făcut o apăraie și o halima de-i era și lui rușine. Atunci (își aduce aminte parcă numai ieri s-ar fi întâmplat) toți cățelușii din birou au sărit la dânsul și l-au certat și l-au înjurat, de lau făcut de două parale. Domnul șef Sulea însă nu se găsea în odaie. Când a venit pe urmă și a aflat ce-a fost, nu i-a zis nici o vorbă de ocară, nu l-a amendat și nici nu l-a pus măcar să plătească paguba, cum ar fi făcut, bunăoară, oricare altul.

Nu. S-a uitat numai la fărâmiturile de sticlă, apoi la aprod, și pe urmă s-a așezat la masă ș-a trimis să-i aducă un șvarț.

Filibaș n-ar îndrăzni tocmai să jure pe sfânta cruce, dar crede mult că șeful a plătit sticla chiar din buzunarul lui, nevrând să-l puie pe dânsul la greutate, căci știa că are șapte copii și e calic.

“Așa-i omul bun, sfârși Filibaș în sine, la un caz de adică tot nu te lasă să pieri...” Acuma se gândi un minut la nevastă-sa, care o să plângă de bucurie când va afla că șeful i-a strâns mâna, și la vecinul său, la vizitiu, care o să strâmbe din nas necrezător și o să înjure, apoi iar se întoarse la Sulea și la slujbă.

“Păcătos am fost și eu, nu-mi fie de deochi, își zise, gândindu- se cu părere de rău la amenzile ce i le pusese în cârcă șeful. Omul prost e osândit să fie păcătos. Ș-apoi să te mai miri că boierii sunt răi! Numai bieții de ei știu câte neajunsuri au după urma noastră... Ce boclucuri i-am făcut și eu, Dumnezeu să mă ierte. Mare minune că nu m-a dat afară!

Sunt bătrân și uituc... De-ar fi fost altul în locul lui, he, he, de când îmi dădea răvaș de drum!... Dar lui pesemne i-e milă și de copii...” Îi veniră în minte, rând pe rând, toate greșelile ce le făcuse în acești doi ani din urmă, de când îl cunoaște pe Sulea, și găsi că șeful într-adevăr a avut dreptate să fie supărat și să- l amendeze.

“Da, a fost nițel prea strașnic și dânsul, dar, dacă te gândești bine, am meritat și eu pedepsele. De-acu, însă, s-a isprăvit. Ne-am împăcat... Bine c-a dat Dumnezeu de ne-am împăcat! Degeaba, nu-i lucru firesc să fii rău cu șeful. Cine are puterea taie și spânzură. De ce să fii rău, când poți să fii bine?...” Dar apoi își aduse aminte că alaltăieri Sulea iar l-a amendat cu cinci lei, pentru că n-a fost la ușă când l-a strigat, și își zise că acuma, după ce s-au împăcat, trebuie să-l ierte. Și o să-l și ierte, fără îndoială, mai ales că mâine o să-l pândească și, când o fi singur în birou, o să-l roage frumos de iertare.

Știe că la început o să facă nazuri, să bată cu pumnul în masă și să țipe, dar pe urmă tot o să-l ierte. Îi va spune că are șapte copii, și șeful se va înduioșa, îi va lua mâna și-i va zice: “Ei, bravo, Filibaș! Fiindcă ești băiat cumsecade, te iert. Dar altădată să nu greșești, ai înțeles? Căci altmintrelea să știi că nu te avansez!”Pe Filibaș îl podidiră lacrimile de bucurie și începu iar a da din mâini și a râde. Iar când ajunse în colțul străzii în care stătea, nu se mai gândea decât că mâine-poimâine o să fie înaintat. Și adică, la urma urmelor, de ce nu l-ar înainta? Acu s-au împăcat, nu mai e nici o piedică. Și are douăzeci și cinci de ani de serviciu. Asta nu-i glumă. Douăzeci și cinci de ani! O viață de om. Și leafă tot puțină, șasezeci de lei pe lună. Cum să trăiască din șasezeci de lei? Să plătească chirie scumpă, să hrănească nouă guri, să îmbrace nouă oameni.

Nu se ajunge. Bine, până acuma a mers cum a mers, erau certați și nu se putea. Dar acu nu mai merge. Trebuie să-l înainteze. Și chiar merită să-l înainteze. De servit a servit, de la birou n-a lipsit nici o zi, cinstit a fost, de furat n-a furat, de înșelat n-a înșelat pe nimeni. Ei, atunci cum să nul înainteze?...

Trecu pe la o băcănie. Prăvăliașul îi era prieten, pentru că era singurul care îi mai dădea pe datorie. Dar, fiindcă datoria se urcase la cincisprezece lei și treizeci de bani, de vreo săptămână încoace Filibaș îl ocolea. Acuma îi era sete și ar fi vrut să bea o țuică. Dădu să intre; în prag însă își aduse aminte de datorie, îi fu rușine și se gândi s-o tulească. Pe urmă își zise că nu e lucru cinstit să fugi de creditori. Băcanul ar putea crede că nu vrea să-i plătească și de aceea nu-i mai intră în prăvălie. Cel mai nimerit e să intre, să zică “bună ziua” și să bea o țuică. Astăzi, de altmintrelea, merită să bea și șampanie, căci s-a împăcat cu șeful. În sfârșit, poate să spuie și băcanului că Sulea i-a făgăduit să-l avanseze și că acuma o să-i plătească toată datoria până într-un ban. Asta numai ca să nu creadă că are de-a face cu o haimana.

Intră mândru în prăvălie. Băcanul îl primi cu brațele deschise.

Își închipuia că Filibaș a pus mâna pe parale și vine să-i plătească.— Ehe, lume nouă-n băcănie veche! De mult n-ai mai dat pe la noi, nene!... Ei, ce mai veste-poveste? Cum o duci cu serviciul? Șeful tot câine, tot câine? Filibaș îi întinse trufaș mâna și rosti tare și răspicat:

— Așa să știi, că mâna asta a strâns-o adineaori și domnul șef!

— I-auzi acolo! strigă băcanul, făcându-se că se miră.

Șeful?... Vasăzică... Ei, bravo, asta-mi place!

Aprodul strânse din buze cu dispreț, scuipă și porunci:

— Ia să-mi dea o țuică!

— O țuică, băiete, țipă repede băcanul, apoi, întorcânduse îndată iar spre Filibaș, urmă: I-auzi, nene! Și zici că vorbești serios? Parcă tot nu-mi vine a crede... Păi, dacă-i așa, e bine de tot, ce?

— Se vede cât colo că d-ta nu mă cunoști, domnule! zise Filibaș grav. Eu n-am obiceiul să glumesc. Eu sunt om bătrân și funcționar, și nu vorbesc fleacuri. Și când spun ceva, să știi că-i așa cum spun... Ei, vezi, așa am vorbit și cu domnul șef cum vorbesc cu d-ta. El a zis una, eu alta, uite-așa. Pe urmă mi-a dat mâna și ne-am despărțit...

— Uite, așa-mi place și mie, glăsui băcanul, plescăind cu limba și urmărind cu privirile necontenit pe băieții de prăvălie, ca să nu mănânce sau să dosească ceva. Nu ți-am spus eu totdeauna că-i om cumsecade, dar nu știți cum să-l luați? Dar și d-ta ești mare pișicher. Bine trebuie să-l fi picnit de ți-a dat mâna! De unde până ieri-alaltăieri te stingea în amenzi, astăzi stă la taclale cu d-ta și-ți strânge mâna! Ei, degeaba, ești șmecher și s-a isprăvit!

Băcanul râse șiret și-l lovi cu dosul palmei peste burtă.

Filibaș puse paharul la gură, se uită cu ochi zâmbitori la băcan, dădu țuica de dușcă, strâmbă din nas și plescăi din limbă în semn că băutura a fost bună și tare, își șterse mustățile și pe urmă vorbi lingându-și mulțumit buzele:

— Dacă n-aș fi fost șmecher, crezi c-aș fi putut-o duce douăzeci și cinci de ani în slujbă? E, așa trebuie să te învârtești în viață, altminteri nu merge!

Un țăran care stătea alături și târguia își scoase repede pălăria din cap și se uită pe furiș cu respect la domnul acesta, care știe să se învârtească în viață.

Apoi Filibaș ieși încet din prăvălie, fără să mai plătească țuica, mângâindu-și barba și mustățile. Dar pe trotuar își aduse aminte că a uitat să spuie băcanului de avansare. Îi strigă deci din stradă, părându-i bine că astfel îl aud și trecătorii:

— Iaca, nici nu-ți spusei! Știi că mi-a făgăduit să mă avanseze? Ei, ce zici?

— Minunat! răspunse băcanul, din ușă, frecându-și mâinile la gândul că în sfârșit totuși o să poată scoate ceva de la Filibaș. Minunat!...

3[modifică]

Filibaș plătea cincisprezece lei chirie unei ovreice din Calea Floreasca pentru o odaie și o săliță din fundul curții.

Odaia nu era mare, dar era foarte dărăpănată și atât de joasă, încât vizitiul, om mai înalt, ajungea cu mâna la tavan. Fiindcă însă Filibaș nu avea prea multă mobilă, încăpea destul de bine toată familia. El cu nevasta și cu cei doi copii mai mici dormeau într-un pat, fata cea mare și trei copii în altul, iar băiatul, căruia tatăl său îi zicea “cal bătrân” și care avea șaptesprezece ani, dormea jos, căci el nu trebuie să fie mofturos.

Sălița o împărțea cu vizitiul, cu care stătea ușă în ușă și care nu avea decât trei copii, cel mai mare de patru ani, iar cel mai mic de opt luni. Vizitiul avusese leafă bună la tramvaie, dar de vreo trei săptămâni nu mai era în serviciu: îl dăduse afară pentru că bătuse pe un pasager. Îl chema Mihail Ionescu și avea mâinile mari și noduroase, trupul scurt și picioarele foarte lungi, așa că, cu tunica-i scurtă, cafenie, părea un cocostârc plouat. Purta mustața răsucită și pomădată, căci tatăl său fusese ungur; el însă nu mai știa ungurește decât vreo câteva înjurături. Se fălea că e socialist și căuta să aducă vorba totdeauna de boieri, ca să-i poată înjura pe ungurește. Nevastă-sa murise din facere și de atunci dânsul nu poate suferi pe doctori. Cu Filibaș stătea în fiecare seară la taifas și vorbeau de rău pe superiori. La leafă însă totdeauna se certau, deoarece atunci Filibaș nu-i mai dădea voie să înjure pe boieri.

Filibaș intră în curte, fluierând, cu șapca pe-o ureche.

— Ei, nevestico, gata masa? strigă tare și mândru, oprindu- se în săliță, așa ca să-l audă și vizitiul, care stătea cu ușa deschisă și cu luleaua în gură, posomorât și mânios, căci se certase cu ovreica din pricina copiilor. Să nu uiți, nevestico, să pui la masă și olecuță de vin, căci astăzi am chef să beau un păhărel!... Ce dracu! Cât trăim să trăim bine, că pe urmă cine știe ce-o mai fi? Își scoase șapca și se șterse de sudori, uitându-se pe furiș la vizitiu. Și, văzând mutra blegită a prietenului său, îi veni în minte că mâine-poimâine o să-l avanseze și începu iar a râde cu atâta poftă, încât îi tremura burta. Își puse în gând să se facă beat, ca să-l invidieze și mai mult vizitiul.

Nevasta lui Filibaș era o femeie trecută, cu obrajii tăbăciți și încrețiți, cu nasul scurt și cu barba ascuțită, deșirată și murdară, parcă nu s-ar fi primenit și nu s-ar fi spălat de când s-a măritat. Auzind glasul bărbatului, ieși în ușă, bătu în palme cu necaz și țipă:

— Aoleu, pare-mi-se c-ai nebunit, bărbate, ori că vrei să- ți bați joc de mine!... Ție-ți arde de vin și eu nu-mi văd capul de sărăcie și nu știu de unde să mă mai împrumut și ce să fac ca să pot găsi o bucățică de pâine pentru gurile astea mici și flămânde...

— Ce pâine, Marițo, ce pâine? făcu Filibaș necăjit că nevastă- sa nu se sfiește a se căi în gura mare. Cu cozonac am să vă hrănesc de-acu-nainte, ai înțeles? Cu cozonac!... Ei, îți place? Iac-așa vreau eu, uite-așa! Ai înțeles? Acasă, cu nevasta și cu copiii, lui Filibaș îi plăcea să vorbească așa cum vorbesc cu dânsul superiorii la birou. Dar acuma striga și mai tare ca de obicei, căci vroia să-l auză toți vecinii și să se minuneze.

Nevasta rămase o clipă cu gura căscată, apoi își făcu cruce și-și scuipă în sân.

— Ai nebunit, Ionică, aoleu, c-ai nebunit! Vai de capul tău!...

Bărbatul se încruntă și era cât p-aci s-o ia la înjurături, dar se gândi totuși că femeia n-are de unde să știe ce noroc a dat peste dânsul și, proastă cum este, nici nu e în stare să ghicească. Și se potoli. Scoase din buzunar francul și băncuța, ce-i căpătase bacșiș de la un boier din provincie care avusese niște daravere pe la minister, și îi întinse nevestei:

— Aide, nu mai torăi ca o neroadă... Du-te și adu vin, că astăzi trebuie să beau și să mă îmbăt... Pentru că văd că dta, cucoană, ești proastă cum erai când m-a pus dracul de m-am însurat cu tine și nu poți pricepe cu mintea ta cea de vrabie că eu nu vorbesc de clacă! Ai înțeles? Astăzi vreau să fac chef, fiindcă de azi înainte sunt avansat! Ei, acu ai înțeles?... Sunt a-van-sat!... Ș-acu mai crâcnește dacă-ți dă mâna, poftim!

Începuse să grăiască mai domol, dar la sfârșit se pomeni că iar strigă. Îi era necaz că femeia n-a fost de față când i-a dat șeful mâna, ca să știe să-l respecte cum se cuvine. Când auzi nevasta de avansare, începu să tremure și să schimbe fețe-fețe. Îi venea să leșine. Se holbă mută la bărbat, aci credea, aci nu credea, și-și mototolea întruna șorțul cu mâinile-i umede. Pe urmă începu a clipi repede din gene și bâlbâi, râzând și plângând în același timp:

— Of, dare-ar Cel-de-sus să-ți fie gura de aur, că numai bunul Dumnezeu știe cât am răbdat și am suferit în vremurile astea de scumpete amară! Of, of, sufletul meu! Că viața-i tot mai scumpă, și leafa puțină, și copiii mulți... Și lăptarului îi trebuie parale, și găzarului îi trebuie, și...

Luă banii din mâna lui Filibaș și ieși repede, plângând și făcându-și cruce de bucurie și înșirând cu glas înlăcrimat pe toți creditorii care așteaptă parale și-i fac bocluc în fiecare zi.

Filibaș mai stătu un minut în sală, furând cu coada ochiului pe vizitiu, apoi intră, tușind, țanțoș în odaie și se așeză la masă. Copiii nu erau pe-acasă; cei mici se jucau undeva, pe la vecini, cei mari nu se întorseseră încă din oraș. Filibaș oftă, se gândi la șef bătând cu degetele darabanaua pe masă, pe urmă strigă deodată:

— Acasă ești, Mihai? Dincolo, vizitiul nu răspunse, tuși, se sculă încet și trecu în casa aprodului cu luleaua între dinți și cu mâinile în buzunarele pantalonilor.

— Așa, neică, ce să stai colo singur ca un cuc...

Vizitiul mormăi “bună seara” și se așeză pe marginea unui pat. Încetul cu încetul însă i se dezlegă limba și, întâi și mai întâi, povesti lui Filibaș din fir în păr cum s-a certat cu ovreica, adăugând că, dacă ar fi în slujbă sau ar avea parale, numaidecât s-ar muta, căci i s-a scârbit cu obrăzniciile și cu cârtirile proprietăresei. Apoi tăcu, scormoni tutunul din lulea, scuipă și întrebă:— Și, vasăzică, te avansează?

— Păi, răspunse scurt și mândru Filibaș, dar pe urmă totuși se puse să-i spună amănunțit cum i-a strâns șeful mâna, că au glumit și au râs ca doi prieteni buni, că la despărțire ia zis c-o să-și puie în cumpănă toată greutatea lui de șef și o să-l avanseze de la zi-ntâi. Vorbea încet, ca un părinte către copii, și nici prin gând nu-i trecea că minte.

— Să fie într-un ceas bun! murmură vizitiul cu pizmă.

Iaca, eu degeaba am muncit și mi-am sfărâmat ciolanele. Mau dat afară pungașii și m-au lăsat pe drumuri cu o droaie de copii!... Așa-i dreptatea în țara asta, uite-așa!

— De, zise grav Filibaș, trebuie să știi de unde să apuci viața și cum s-o sucești! Nu-i lucru ușor să trăiești în ziua de azi! He, he, e greu de tot! Trebuie să muncești ca un câine, să pui osul, să te vânzolești, altfel te mănâncă fript calicia!

Tăcu o clipă, apoi adăugă și mai grav, cu aluzie la greșeala vizitiului:

— Și trebuie să te porți bine-bine, ca o fată mare, altmintrelea s-a dus dracului și cinste, și slujbă. Cu hărțuieli și cu bătăi nu poți face serviciu, degeaba!... Capul plecat nu-l taie sabia, asta s-o știi de la mine!

Vizitiul scoase luleaua din gură și zise liniștit:

— Adică eu n-am fost plecat? Și ce mi-a folosit? M-au dat afară? M-au dat. Mă lasă să-mi moară de foame copilașii? Mă lasă. Puteam să mă port oricum, tot așa aș fi pățit. Dacă stăpânul e porc de câine, degeaba te căznești!...

Înjură ungurește, scuipă și înțepeni luleaua în celălalt colț al gurii, apoi mai mormăi ceva și tăcu. Filibaș râse silit și glăsui:

— Acu nu mai e nevoie să vorbim de chestia d-tale. Vinovat îi fi fost, asta fără doar și poate că, ce Doamne, nu te dă nimeni afară așa, tam-nisam. Șefii sunt oameni cumsecade, degeaba spui d-ta, dar slujbașii sunt ai dracului. Asta s-o știi de la mine!...

— Câini sunt, nu oameni cumsecade, zise vizitiul sculându- se. Câini fără suflet!... Acu vorbești și d-ta pentru că ți-a aruncat colo un ciolan, dar ieri, parcă, nu vorbeai așa, ai? Ieri îi înjurai și...

— Ba să mă ierți! căută Filibaș, supărat, să-l întrerupă.

Dar vizitiul se aprinse din ce în ce și, apropiindu-se de aprod, urmă tot mai cu foc:

— Când te amenda, țipai că el e rău și d-ta ești bun. Acu te-a încântat cu vorbe și numaidecât ești gata să spui că el e bun și d-ta ești rău... Ehe, oameni ca d-ta mai rar! D-ta te încânți lesne, că ești prost și te poate purta de nas orice gogoman, ca pe un copil. Dar mie să nu-mi vii cu palavre, că eu știu ce-i lumea și cum sunt boierii. Să te vază lat de foame, și n-o să-ți arunce o bucată de pâine. Mai degrabă ți-o da o funie să te spânzuri, ehe!...

Vizitiul se înfuriase de-a binelea. Învârtea pumnii sub nasul lui Filibaș, se roșise ca racul și-și muta mereu luleaua dintr-un colț al gurii în cellalt. Filibaș la început se pleoștise, dar, când văzu că vizitiul dă din mâini, se înfurie și dânsul și începu să urle:

— Astea sunt prostii, domnule, ai înțeles? D-ta ești un om de nimic și d-aia te-au dat afară! Oamenii de teapa dtale ar trebui bătuți în vergi, ca să le treacă de-a mai înjura și a bârfi, asta ar trebui!

Apucă pe vizitiu de un nasture al hainei și-l zgâlțâi cu furie, parc-ar fi vrut să-l silească a înțelege că e om de nimic și trebuie bătut în vergi.

— Vergi îți trebuie d-tale, ai înțeles? Atunci nu te-ai mai lua la bătaie cu oamenii și nu ai înjura zor-nevoie pe superiori! Vizitiul se zborși și mai rău auzindu-l urlând pe Filibaș.

Dar mai mult îl necăjea că o să-i rupă nasturele.

— Lasă-mă-n pace, domnule, zise dânsul, nu mă zgâlțâi, că nu sunt sluga d-tale!

— Nu te las! răcni Filibaș fără să știe ce nu lasă. Ești un mișel și un ticălos și înjuri pe toată lumea! Ești o canalie, o...

Vizitiul se smuci, să-și scape nasturele din mâna lui, dar Filibaș, crezând că vrea să-l lovească, îl înhăță și mai strâns și începu a-i căra cu dreapta la pumni peste cap. Mai întâi vizitiul se sperie și dădu să scape din mâinile protivnicului, dar nu izbuti. Atunci se întărâtă și el, și-i trânti un genunchi în burtă. Filibaș căzu de-a dura pe dușumele, urlând întruna:

— Ești o canalie, domnule, un pungaș, un hoț!... În pușcărie ai să ajungi, nu în serviciu! Canalie!...

Tocmai acuma sosi și nevasta de la băcănie cu vin și cu mezeluri. Auzi gălăgia de departe și, îndată ce intră în curte, porni să țipe ca din gură de șarpe:

— Aoleu! Săriți, că-l omoară! Săriți!...

În curând, vecinii dădură năvală pe la ferestre, copiii vizitiului începură a plânge, iar proprietăreasa striga pe-afară că numai vizitiul e de vină, că el se ceartă cu toată lumea și c-o să-l dea afară, că-i face de râs casa și-i sperie chiriașii.

Vizitiul însă, care în vremea aceasta trecuse în odaia lui, bombăni:

— Să-ți fie rușine a minți și a te lăuda ca un netot, că ești om bătrân!...

Nevasta lui Filibaș era în sală, îl auzi și-i strigă amenințându-l:

— Las' că te știe lumea cine ești, afurisitule! Ți-e necaz că-l avansează, ai? După ce te primește omul în casă și te hrănește, mai sai cu bătaia la dânsul, pocitule și holbatule!

Filibaș se sculase de jos și ieșise în curte să povestească vecinilor ce s-a întâmplat. Toată lumea era de partea lui și toți îl ocărau pe vizitiu și spuneau că are necaz pe Filibaș pentru că îl avansează. Iar Filibaș striga:

— Cum să înjure o haimana ca dânsul pe domnul șef? Ce are el cu domnul șef? Fire-ar al dracului de boanghină!

4[modifică]

Filibaș se sculă mai de dimineață ca de obicei. Voia să fie la minister devreme, să-l găsească șeful la ușă și să vadă că nu și-a luat nasul la purtare, cu toate că i-a strâns mâna. Era tras la față, căci se culcase târziu. Se certase cu vizitiul până după miezul nopții. Părea însă și mai fericit ca ieri. Umbla sprinten de ici-colo și avea mare poftă să împărtășească tuturor bucuria ce i se zvârcolea în inimă. Astă-noapte, după ce se așezase în pat, stătuse multă vreme de vorbă cu nevastă- sa și găsiseră că nu se poate ca șeful să nu-l înainteze.

Ba chiar și visase că l-a avansat și s-a îmbătat turtă de bucurie.

Se învârtea mereu pe lângă ceilalți aprozi, deschidea gura să le povestească întâmplarea cu șeful, dar îi era și frică și rușine ca nu cumva să creadă că vrea să se laude. Își închipuia că tovarășii lui, ca și vizitiul, ar crăpa de necaz și, sau nu l-ar crede, sau l-ar lua peste picior.

Dar, la urma urmelor, tot nu se putu stăpâni. Inima îi era prea plină, trebuia să și-o ușureze. Intră în vorbă cu un aprod tânăr, ras de mustăți și tuns până la piele. Forfotiră de greutățile vieții până ce ajunseră la superiori. Când veni vorba de Sulea, tânărul scuipă și înjură, căci îl amendase și pe el cu doi lei, fără să fi avut atâta vină măcar cât e negru subunghie.

— Nu se poate om mai ticălos ca dobitocul ăsta, sâsâi dânsul, uitându-se în toate părțile, ca nu cumva să-l audă vreunul din protejații lui Sulea și să-l pârască.

Filibaș simți că i se gâdilă limba. “Trebuie să-i spun, se gândi, nu pot lăsa să crează de rău pe un om atât de cinstit și de bun la inimă... Ei, trebuie să-i spun!” Zâmbi cu bunătate, tuși clătinând din cap și zise:

— Ei nu, băiete, nu-l cunoști pe domnul Sulea. Tu ești tânăr și nu te-ai izbit de viață. Ascultă-mă pe mine, că sunt om bătrân și cu douăzeci și cinci de ani de serviciu!... Nu-l cunoști... deloc nu-l cunoști!... Șeful e om de zahăr, auzi, de zahăr!

Tânărul rămase o clipă uimit. Parcă nu-i venea a crede că se găsește cineva să ia apărarea lui Sulea.

— Lasă-mă, nene, îngăimă sfios, gândindu-se că poate Filibaș e spionul șefului și vrea să-l tragă în cursă. D-ta ești cel dintâi suflet de om care te apuci să-l lauzi. Păi, dacă-i așa de bun, de ce m-a amendat pe mine? De ce te-a amendat pe d-ta? De ce face zile fripte tuturor? De ce? Se uită drept în ochii lui Filibaș. Ochii acestuia însă erau plini de bunătate, de încredere proastă, de fericire. “Nu-i spion, își zise tânărul, e prost, dar nu-i spion!”

— Sunteți necopți, băiete, ascultă-mă pe mine. Ce amenzi? Parcă au a face amenzile când e vorba de inima omului? Inima-i inimă, și amenda-i amendă. Și inima lui e de aur!

Și-i povesti cu cuvinte dulci, cu amănunte înflorite, cum l-a întâlnit ieri, cum i-a dat mâna, cum... în sfârșit tot, și pe urmă adăugă triumfător:

— Ei, acu ce zici? Tânărul aprod îl privi cu milă și-i răspunse foarte simplu:

— Zic că ești prost, nene... Iartă-mă că ți-o spun în față, deși mi-ai putea fi tată!... Adică, d-ta crezi în făgăduielile lui mincinoase și te încânți că ți-a dat mâna?... Aolică, măre!

Crezi d-ta că el o să-și mai aducă aminte de toate astea? Și pe urmă ce însemnează că ți-a dat mâna? Ia spune, ți-a iertat amenda?...

— O să mi-o ierte, fără îndoială, zise Filibaș cu convingere.

— Ei ași!... Păi mie nu mi-a dat odată mâna și secretarul general? Și nu mi-a făgăduit câte-n lună și-n stele? Și cu ce m-am ales?... Ba era să mă dea afară...

Filibaș nu mai zise nimic. Se întoarse încet și se duse la ușa biroului lui Sulea, ca și când ar fi căutat acolo adăpost și apărare împotriva celor ce vor să-i destrame fericirea. Îi părea rău că s-a spovedit băiatului. Ar fi fost mai bine să fi tăcut, să vază toți cum o să-l primească șeful când o să vie. Atunci, de bună seamă, n-ar mai fi cârtit și nu i-ar mai fi făcut sânge rău.

Tânărul, însă, se grăbi să spuie numaidecât și celorlalți ce i-a povestit Filibaș. Unul câte unul, veniră toți aprozii la dânsul să-l întrebe dacă-i adevărat și să-i zică pe urmă că e un dobitoc dacă se încrede în palavrele lui Sulea.

Necredința tovarășilor se așeză ca un ghimpe în sufletul lui Filibaș. Simțea că se năruie ceva în jurul lui, se năruie mereu și el nu e în stare să scape de primejdie. Încercă să se liniștească, zicându-și că aprozii îl pizmuiesc, dar ghimpele, cu toate acestea, pătrundea tot mai adânc, mai adânc.

“Se poate?... Ei, nu se poate, nu se poate!...” Începea să-și dea seama că a mințit când a spus că șeful ia făgăduit să-l avanseze. Nu i-a făgăduit, da, dar negreșit a vrut să-i făgăduiască. Și deodată își aduse aminte de amenzile ce i le croise șeful, de ocările și de înjurăturile ce i le aruncă de câte ori îl vede, de amenințările lui că o să-l dea afară, și se înfricoșă. Simțea că se zăpăcește de tot. Gândurile îi alergau prin creieri tot mai neînfrânate, se învălmășeau, se alungau. O clipă credea că îl avansează, apoi că-l dă afară, și iar că-l avansează. Se rezemă de pervazul ușii și-și duse mâna la fruntea care-i ardea. Nu mai știa ce să înceapă. Închise ochii.

Îl cuprinse o moleșală mare. Îi era somn, parcă n-ar fi dormit de-o săptămână. Rămase așa, cu ochii închiși, gândindu-se mereu la Sulea, la avansare, la vizitiu, la nevastă, la aprozi...

De jur împrejur stăpânea tăcerea aceea care se lăfăiește prin toate coridoarele birourilor, o tăcere întreruptă când și când de tusete, de pași repezi, de râsete înăbușite, de câte-un țipăt al superiorilor, dar care, după ce te obișnuiești cu dânsa, pare grea ca plumbul. Și, încetul cu încetul, gândurile lui Filibaș iar se limpeziră. Acuma iar nu mai avea îndoieli că n-o să-l avanseze. I se părea că vede pe Sulea venind, și strângându-i mâna, și spuindu-i că o să aibă grijă de dânsul. Și, gândinduse, sufla greu, ca și când ar fi avut o piatră pe piept. Era iar fericit și vesel...

— Dormi, porcule? îi vui deodată în urechi un glas răgușit.

Nu ți-e rușine?... Aide, cară-te d-aci!

Filibaș tresări fript, se șterse repede la ochi și bâlbâi, dându- se înapoi:

— Nu dormeam, domnule șef, trăiți... Nu dormeam... Mă gândeam...

— Mai ai obraz să și minți?... Ei las' că te învăț eu...

Sulea se pusese la pocher cu directorul și pierduse toți banii. Ochii îi erau roșiți de nesomn, fața boțită. Aruncă o privire încruntată spre aprod, apoi se întoarse repede și intră în birou, în vreme ce Filibaș murmura tot mai domol și mai jalnic:

— Mă gândeam la necazuri, trăiți, mă gândeam la necazuri... Câteva uși se deschiseră în pripă și într-însele apărură capete curioase. Aprozii se uitară la dânsul batjocoritor și ochii lor parcă ziceau: “Ei, vezi, dobitocule?” Filibaș stătea încremenit.

Buzele-i tremurau, iar în gând se întreba: “Ce-i asta?... Ce-i asta?...” I se părea c-a visat și începu iar a se freca la ochi. Dar apoi se hotărî să-și facă ceva de lucru în birou și să vază dacă întradevă r Sulea fusese acela care l-a huiduit. Se strecură încetinel ca o umbră și se duse ață la sticla cu apă. Cu coada ochiului însă se uita spre birou. Văzu pe Sulea scotocind furios printre hârtii și-l auzi mormăind:

— Pretutindeni praf și murdărie... Nemaipomenit...

Filibaș luă sticla. Mâinile îî tremurau. Porni în vârful degetelor spre ușă și, mergând, parcă vedea mereu fața veselă de ieri a șefului și în mâna dreaptă parcă simțea atingerea dulce și moale a degetelor lui. Când puse mâna pe clanță, îl zări Sulea și-l opri:

— Filibaș!... Ia vino-ncoace!...

Aprodul se întoarse și se apropie de masă.

— Ce-i asta? zise șeful cu glas foarte liniștit, arătând cu o mână praful de pe masă, iar cu cealaltă potrivindu-și monoclul.

Filibaș tăcu. Se uită lung la masă, în ochii șefului, apoi la mâna lui cea dreaptă. Văzu că mâna e subțire, că pielea e albă, numai la încheieturile degetelor e roșă și că e brăzdată cu vine groase, albastre-spălăcite. Dar de altfel e mână ca și a lui și ca și a altor oameni. Îi era frică să nu scape sticla și o strânse cu toate degetele.

— Și crezi tu că o să mai rabd eu murdăria asta și pe viitor? urmă Sulea cu același glas liniștit. Crezi tu că biroul meu e grajd în care nu se curăță decât o dată pe săptămână? Ei, nu, dragul meu! Eu n-am nevoie de trântori. Nu, hotărât. A ajuns cuțitul la os. Acu s-a isprăvit și cu răbdarea mea... Fii bun, deci, și-ți strânge catrafusele și te cărăbănește de p-aci, da? Eu numai vreau să te văz de azi înainte! Din partea mea, n-ai decât să te faci bancher sau ce-ți place, dar cu mine să nu mai dai ochii... Așa. Vasăzică, ne-am înțeles?... Să-ți strângi catrafusele!...

Filibaș vru să se roage frumos de iertare, dar nu putu zice decât: “Am șapte copii, domnule șef, trăiți...” Și Sulea deodată începu să țipe ca un nebun:

— Ei, și ce-mi pasă mie dacă ai? Eu sunt de vină că ai copii?...

Și dacă ai, de ce ești trântor? De ce sforăiești și dormi în loc să lucrezi? Aci nu se doarme, mișelule, aci se muncește!... Afară, ticălosule, afară!

Îl luă de spate și-l duse până la ușă. Filibaș ieși și închise ușa cu băgare de seamă, ca să nu facă zgomot.

Inima i se zbătea în piept ca o pasăre rănită. Îi veni în minte nevasta, care o să plângă, vizitiul, care o să râdă de dânsul. Și deodată i se păru că a căzut de undeva, dintr-o înălțime mare, și cade, cade mereu fără să se poată agăța de ceva, fără să ajungă odată la pământ. Se răzemă de pervazul ușii și ochii i se umplură de lacrimi...