Ochii mamei

Jump to navigation Jump to search
Ochii mamei
de Nicolae Gane


Cînd mergea el pe ulița satului dus de mînă de părintele său, atunci se coteau țărancele între ele șoptindu-se: „Chiar ochii maică-sa”; și cînd de sub amvon sfios și cu inima strînsă își ridica el ochii în sus spre preotul care cuvînta, atunci acesta se oprea o minută părîndu-i-se că revede neagra strălucire a ochilor mamei; și cînd în luptă cu somnul deodată își deschidea el ochii tresărind, atunci bătrîna Cristina, ce ședea lîngă căpătăiul lui, suspina sub povara unei grele amintiri; și cînd tatăl său voia să-l mustre pentru că, de milă, a dat drumul cînelui din lanț, se stăpînea bătrînul zicîndu-și în sine: „Tot ochii ei”.

Era o minune cu ochii acesteia! Doi oameni n-ar fi putut să-i aibă deodată. Prea multă viață fusese în ochii maică-sa, care s-a stins timpuriu, pentru a trece în ochii copilului. El însuși, micul Erhardt, cunoștea ciudata asemănare a ochilor săi, și cînd ședea sara la gura sobei pe scăunașul lui cu coatele pe genunchi și se uita la cărbuni, atunci zicea uneori bătrînei Cristine ce împletea în jumătate de umbră: „E frumos să văd în foc toate figurile ce a văzut și maică-mea”. Apoi își ațintea ochii iarăș la foc pănă ce i se părea că vede pe însuși frumoasa sa mumă. El nu-și amintea să-i fi spus cineva că ea a fost frumoasă, dar era sigur că a fost. Mică și fragedă, ea abia putea să-l poarte în brațe, iar el necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea, frumoasă cum era, cu buzele ei cele rumene, cu părul negru, scurt și încrețit, și îmbrăcată cu rochia ei lunga și albă; iară cînd își punea pălăria cea verde de călărie, împodobită cu pene albe, atunci îi ședea și mai bine.

— Cristină, mie-mi pare că mama avea pălăria cea verde cînd am văzut-o pentru cea din urmă data, și parc-a venit la patul meu și mi-a spus: „Nu mă uita, copilul meu”, și parcă a plîns.

— Asta nu-i cu putință, căci ea a murit pe drum și tu rămăseseși acasă, răspunse bătrîna sec, nemaivoind să-i deștepte amintirile. El însă urmă înainte:

— Și mi-a mai spus ceva, Cristino, la care tu nu știi cît m-am gîndit în zadar, căci era vorba de o nedreptate pe care eu trebuia să o trec cu vederea!

— Negreșit că ai visat prin somn toate aceste, adause doica, sculîndu-se în picioare.

— M-a iubit oare mult, mama?

— Se-nțelege că mult, răspunse bătrîna Cristina, curmîndu-i vorba.

— Dar nu așa de mult ca eu pe dînsa, zise băietul întinzîndu-și amîndouă brațele… Dragă mamă! dac-aș putè să te mai sărut o dată!

Numai cu bătrîna Cristina vorbea el despre maică-sa; căci ea îl oprise, se vede, de mult, să vorbească și cu tată-său despre dînsa, sau poate că el însuși se ferea de aceasta.

Totuș de mult știa el cît rău ar fi putut pricinui tată-său numai uitîndu-se drept în fața lui, el, care, după destăinuirile ce făcuse bătrînei doice, nu avea ochii lui, ci a maică-sa.

El se socotea sfințit cu această avere furată și se gîndea atît de mult la dînsa, că rămase întruna gînditor și-i plăcea să șadă tăcut în odaia lui pe scăunaș, sau să se legene în scrînciob, între copacii cei mari din fundul grădinii. Acolo zidea el uneori cîte o cetate din scoice și pietre, apoi o încunjura cu soldați și o dărîma cu tunuri închipuite. Tovarăși de joc nu avea, însă prin poarta curții privea adeseori la jocurile copiilor din sat și le da cîteodată povețe; dar cînd se ascundeau ei la joc și începeau să strige tare, ori cînd s-apucau la sfadă sau la bătaie, atunci el fugea, căci nu putea suferi larma; el fusese deprins cu liniștea în castelul cel mare, unde mai întreg anul erau toate odăile încuiate afară de cele două de la rîndul întăi, locuite de dînsul. Tată-său venea la țară numai vara pe șase săptămîni, avînd trebi însemnate în oraș; iară arendașul avea casa lui deoparte în ogradă, și străini nu veneau niciodată.

Era de mai nainte pus la cale că la vîrsta de zece ani Erhardt să vie în oraș la școală, împrejurare ce nu-l bucura deloc, așteptînd aceasta ca un lucru ce trebuia să se întîmple. Doară tot era el să împlinească odată zece ani, apoi douăzeci de ani și la sfîrșit să moară ca frumoasa maică-sa.

Într-o duminică spre amurgul, Erhardt adormise în scrînciobul lui, cînd deodată fu deșteptat de două glasuri, care răsunau nu departe de el într-un frunziș. Cu cine oare vorbea bătrîna Cristina, sau visa el încă? Era vorba despre Lili, maică-sa! și, fără să-și închipuiască că ar fi ceva rău, își ascuți auzul cît putu.

Dama străină întreba pe Cristina despre toate cele petrecute și plînsul îi întrerupea glasul, cînd zicea ca parca vede și acum dinaintea ei pe Lili în rochie de mireasă, așa precum o văzuse cea din urmă dată; ea adause că, de-ar fi avut vreo presimțire despre grozavul ei sfîrșit, ar fi venit negreșit din Anglia; apoi întrebă pe Cristina de ce nu i-a scris că Lili i-a lăsat și ei o moștenire. Doica răspunse că n-ar fi îndrăznit niciodată să scrie asemenea lucru și nici ar fi fost de vreun folos, căci domnul de ochii lumii tot n-ar fi dat copilul de la sine, și cît pentru celelalte era de prisos ca cineva să le mai afle.

— Îl voi sili eu prin aceste scrisori a soției lui, să-mi dea pe Erhardt, voi să-l cresc dimpreună cu copiii mei!

— Nu veți izbuti la nimic, și de aceea aș fi dorit mai bine ca întîmplarea să nu vă fi adus aice după atîția ani; ia dînsul nu-i trecere cu una cu două, și știți pentru ce nu are inimă.

— Dar atunci pentru ce Lili l-a luat în căsătorie? știi ca nimenea n-a înțeles aceasta.

— Ei, doamnă, contesa Lili totdeauna a fost cam necugetată; doară eu am crescut-o în brațele mele și i-am sprijinit de-atîte ori capul cel cu bucle negre, o cunosc foarte bine. Bună era, prea bună, dar așa de iute, că nu se mai gîndea la urmări. Tot ce-i trecea prin minte trebuia grabnic să se împlinească. Pe cînd eram la băile de mare un doctor tînăr și frumușel venea foarte des în casa noastră. Poate că știți și d-voastră istoria. Lili v-a fi povestit-o negreșit?

Doamna clătină din cap în semn de neaducere aminte.

— El a căutat-o de niște friguri răle, și de multe ori am luat sama cu ce adevărată dragoste ținea mica ei mînă în mînile lui, și cu cîtă grijă veghea el tremurînd la căpătăiul ei. El o însănătoși, dar luă cu sine o parte din inima ei… cînd o lună mai tîrziu, se îndrumă pe neașteptate pentru India. Bătrînul conte urzise această călătorie. El izbuti să ațîțe amorul propriu a tînărului, vorbindu-i mereu despre viitorul ce-l aștepta în India; vorbi fiicei sale despre o pretinsă logodnică a doctorului, și, trei zile după aceea, Lili se mărită cu stăpînul meu. Deși nu avea decît 17 ani, cununia fu curînd sărbătorită după însăși stăruința ei. Cînd mai pe urmă simți pruncul sub inima ei, vorbea cu foc despre datoriile de femeie și de mumă, și totdeauna îmi spunea în ce strînsă și sufletească legătură sta ea cu fiul ei, neînchipuindu-și că poate să nu fie un fiu. Dar cu căsătoria nu mergea bine, aceasta o văzui de la început. Domnul nu se prea gîndea la femeia lui. „În astă sară este primire la domnul X, trebuie să merg acolo negreșit la 9 oare. Mîne este bal la teatru”. Aceste erau necontenit vorbele lui. „Alfred, îi zicea ea adeseori, de ce nu șezi o sară și cu mine acasă, am atîtea să-ți vorbesc“. Însă domnul nu avea niciodată să-i spuie ceva, și nu găsea plăcere în sentimentalitățile ei. Lili, ce-i drept, a cercat să-l iubească, a fost bună și dulce cu el, și am băgat de samă că ea se socotea vinovată față cu el pentru că plînsese după celălalt. Însă la sfîrșitul anului întăi ea îi spuse: „Eu sunt pentru tine numai o soție de arătat la lume, dar niciodată nu te îngrijește starea sufletului meu! “ El atunci se închină ceremonios și răspunse: „Îmi pare rău că femeia mea se plînge de lipsă de atenție din partea mea, de astăzi înainte în toate diminețile am să o cercetez despre starea sufletului“.

Ea ar fi trebuit să tacă, dar era prea iute; mai totdeauna cînd se supăra pe el, îl mustra cu asprime, și astfel făcea ca greșala să fie din partea ei; apoi îndată se îndulcea ca un copil, și, pentru a nu aduce neliniște în casă, îi cerea iertare. De aceea se credea el atît de nevinovat față de dînsa.; iar mie adeseori mi se rupea inima cînd vedeam cum fără nici un folos îl privea ea cu ochii cei mari și frumoși, căci în starea în care se afla el, inima lui era atrasă numai de formele de dinafară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. Doamna de multe ori mi s-a plîns cu amărăciune că privirile binevoitoare ale prințului asupră-i aveau, în ochii bărbatului său, mai multă căutare decît însăși dragostea ei. Ea se deprinsese, în sfîrșit, cu deșertul acestor zile, mai ales că Erhardt, de ce creștea, de ce îi umplea viața cu feliurite gînduri despre viitorul lui. Întruna ea își închipuia că el odinioară va fi doctor, și cînd eram cîteșitrei în odaia copilului, îmi spunea: „Numai un doctor care a studiat inima trupească poate ști ce adîncuri nesfîrșite cuprinde în sine simțirea sufletească. Erhardt trebuie să fie om de cugetare, să fie un adevărat om mare”. Chiar de nu o înțelegeam uneori deplin, totuș îi plăcea să mă vadă că o ascult cu luare-aminte, și mergea apoi mai bucuroasă în mijlocul lumii ce o încunjura.

Apoi, cînd Erhardt împlini tocmai cinci ani, soarta aduse ca ea să se întîlnească iarăș cu tînărul doctor. Și nu știu cum se făcu atunci, dar ea se schimbă deodată și prinse adeseori să plîngă și să se jăluiască bărbatului ei, care mereu o întreba ce-i lipsește, căci are tot ce poate dori o femeie: și poziție și avere; iar ea îl asculta acum cu liniște și nu-i mai răspundea răstit ca mai nainte: „Da știu, zicea ea, tu nu mă înțelegi”. Apoi deodată iar părea cîteva zile preafericită și-mi spunea: „Ceea ce are cineva în inimă îi rămîne și dincolo de mormînt; sunt cea mai fericită femeie; țin ascunsă singura comoară cu care pot trăi în lumi ideale și pe care o întrețin vie în sufletul meu! ”

Așa a mers o jumătate de an, cînd apoi am venit pentru timpul verii la moșie, unde s-a întîmplat nenorocirea.

Ea simțea prea bine, cînd el nu era de față, cîtă întipărire făceau asupra ei scurtele lui vizite și privirile nebăgătoare în samă ce-i arunca, sau de a mai fost și altceva, nu știu. Dar într-o sară nu s-a mai putut stapîni și a intrat în odaia bărbatului ei cu rugăminte să consimtă la despărțenie, zicînd că nu mai poate trăi cu el.

Dac-aș fi putut să-mi închipuiesc ce-i trecea prin minte in zilele acele, cînd se primbla neliniștită prin grădină; de mi-ar fi spus ceea ce avea de gînd să facă, măcar așa cum spunea ea în felul ei copilăresc, ca și cum ar fi vorbit cu dînsa singură, desigur mi-aș fi luat îndrăzneala să o împiedec. Căci lesne era de înțeles că soțul ei niciodată nu s-ar fi supus la un asemenea lucru, și că nu era nici o putință omenească, de a i se da libertatea. Cît de des mi-a spus ea singură: „Ah!

Cristino, tu nu știi cum e lumea noastră, nimic nu-i decît înfățișare pe deasupra și tocmai la aceasta se ține atît de mult, parc-ar fi realitate! Trebuie să fi supt eu ceva din sîngele tău, de vreme ce toate le văd așa cum nime din lumea mea nu înțelege. ”

Nu eu am fost pricina, ci tînăra dragoste a fost, care i-a deșteptat de timpuriu sufletul, așa că nu mai putea acum trăi într-o lume de nimicuri.

Ea leșină după răspunsul soțului ei, iar el mă chemă în odaie, ca s-o aduc la viață. Cînd ea își veni în sine, prinse să vorbească mai departe; iar el pentru întăia oară în viața lui uită ceva, uită că eu eram de față. Ea îi vorbi de nepotrivirea legăturilor dintre dînșii, de zilnica minciună a vieții ei, și de neputința de a mai duce asemenea trai; atunci el se apropie iute de dînsa și strigă cu glas sălbatec: „Cine-i bărbatul care ți-a vîrît asemenea idei în cap? ” Lili tremura, își frîngea mîinile; dar tăcu; tăcu și cînd o întrebă a doua și a treia oară. Apoi deodată el se liniști, poate unde prin tăcerea ei se încredințase că desigur un bărbat este la mijloc; sau poate își luase de samă ca purtarea lui cea corectă de care era totdeauna așa de mîndru ar suferi dacă ar urma mai departe cu amenințări cătră o femeie. „Purtare corectă, iată numai ce cere el de la mine, îmi zise ea odată. El e corect, fiindcă legăturile lui le ține ascunse numai pentru buna-cuviință a lumii; iar dragostea, după orice împrejurare, este necorectă. ” Astfel tăcură și el și ea o minută, cînd apoi se ridica ea în picioare, se apropie încet de scaunul lui, se puse în genunchi și începu iarăș să-i vorbească.

— Alfred! fii generos.

Dar el se sculă de pe scaun și o întrerupse cu asprime.

— Niciodată!… niciodată nu-mi voi tîrîi numele dinaintea judecății!

— Alfred, tu mă vei împinge la o faptă deznădăjduită.

— Despre aceasta voi ști să mă păzesc, și tot atunci sună din clopoțel și porunci ca într-o oară să fie caii puși la trăsură, avînd a merge el și cu doamna în oraș.

Se temea el de vreo răpire? Credea el că omul acela să fie undeva în apropiere? Mai tîrziu am aflat că el a avut bănuială asupra unui vecin, care cu mult respect și iubire se înfățișa înaintea ei. Cît de puțin își cunoștea el femeia! Așa – numita corectitudine îi era nesuferită, dar fără onoare n-ar fi putut trăi.

Cu pași obosiți și răzemată pe mine, ea se urcă în odaia lui Erhardt; acolo luă copilul în brațe și porni într-un plîns nemîngăiat. Îi sărută mînuțele, piciorușele, fiecare loc de pe obraz și apoi ochii… și iarăș ochii cei mari deschiși. Negreșit că atunci ea își luase hotărîrea; ca un fulger a trebuit să-i treacă prin minte gîndirea că numai prin sacrificiul vieții sale poate scăpa pe doctor.

Ah! de s-ar fi gîndit ea mai bine! Ea nu-și cunoștea bărbatul; cum ar fi putut el să provoace un duel și astfel să-și pună numele femeii în gura lumii, ș-apoi de unde era să aibă prepus tocmai pe el? însă ea nu mai avea puterea de a cugeta! Atunci ea se duse și scrise acest bilet care tocmai acum după atîția ani v-a căzut în mîni.

Îmbrăcata în haine de călătorie și gata de plecare, ea mai intră încă o dată în odaia lui Erhardt, își lua ziua bună de la copil, care, mulțămită Domnului, nu pricepu nimic; iar eu ca o nebună alergai jos la domnul și-l rugai să ne ieie, pe copil și pe mine. El însă mă respinse cu asprime, cînd iată că veni și soția lui, care auzi vorba, și atunci văzui cum o rază de lumină parcă-i fulgerase pe alba-i figură.

— O, da! Alfred, adause ea, ia și pe copil, aceasta e singura scăpare a mea.

Acest cuvînt înăspri și mai mult pe domnul.

— Mă însărcinez eu cu așa-numita ta scăpare, și dîndu-i brațul o conduse la trăsură.

— Lili! Lili! o strigai eu atunci cu strîngere de inima pe numele ei cel copilăresc, gîndește la Erhardt, la copilașul cel iubit!

Ea mă privi mută cu ochii cei mari pe jumătate painjiniți și așa încă o văd și acuma.

Copilul era treaz în patul său cînd mă întorsei sus, și pentru întăia dată văzui în ochii lui acea lumină adîncă, pe care de atunci a și păstrat-o; izbutii să-l liniștesc, fără însă să mă pot liniști pe mine, căci parcă tot așteptam ceva. Îndată după miezul nopții auzii un sunet de clopot la ușă, întrerupt de vuietul ploii ce se stîrnise și atunci, aruncîndu-mi un șal pe umere, trezii dădaca și alergai jos; știam că sunt chemată la sărmana Lili.

Feciorul mi-a spus toată întîmplarea. Ei ajunsese la depărtare ca de-un ceas, tocmai la locul unde te urci pe șoseaua de lîngă lacul cel mare Annenberg, cînd deodată domnul porunci să stea trăsura, căci doamna stăruia a zice că a văzut un om călare îmbrăcat în livreaua curții, care trecuse pe lîngă trăsură și mergea negreșit la castelul lor cu vro știre ceva. Feciorului însă i s-a părut că a fost numai un țăran călare, dar nu putea spune cu încredințare, fiindcă era tîrziu, pe la 10 oare noaptea, și ploaia îl lovea necontenit in ochi. În timp, dar, ce sluga alerga în urma strigînd pe călăreț, se coborî și domnul din trăsură pentru a se uita îndărăpt, și atunci tînăra doamnă se folosi de acel moment, sări jos, se aruncă într-o mică luntre ce sta la mal și o împinse la larg. Cu tot vîntul și ploaia ce era, domnul prinse îndată de veste, căci feciorul n-apucase a veni la trăsură, și el era acum în altă luntre pe cale de a urmări pe cea dintăi, cînd deodată luntrea urmărită se prăvăli în apă.

El găsi îndată trupul sărmanei noastre doamne, și cu ajutorul slugei o așeză în trăsură și o duse pănă la cea întăi casă țărănească, unde ceru o odaie zicînd ca ar fi greu bolnavă. Cea întăi grijă a lui a fost să cumpere tăcerea slugilor, și astfel întinse pe sărmana Lili pe patul țărănesc, pe care am și revăzut-o.

Domnul îmi trimese răspuns prin slugă să aduc schimburi pentru doamna, și cînd intrai în odaie cu legătura în mînă, domnul se sculă în picioare făcîndu-mi numai un semn din cap, și fără să schimbe cu mine un singur cuvînt, se duse să aducă doctor.

Am închis ușa în urma lui și am rămas singură cu copilița mea.

Cum sătea ea acum, sărmana, cu ochii viu deschiși, parc-ar fi voit să miște mica ei guriță și să-mi spuie un cuvînt de dragoste! Dar hainele ei cele grele și ude o apăsau, și, numai după ce-o dezbrăcai de dînsele, putui să gîndesc la mine și la durerea mea. Apoi încet, parc-ar [fi] fost încă copilița cea mică, pe care atît de des am îmbrăcat-o, într-atît îmi părea de ușoară, o gătii cu rochia cea albă de dimineață, îi pusei piciorușele în papucii ei cei mici, și împrejurul capului cu bucle negre îi așezai vălul cel de horbotă, care i-a fost atît de drag să-l poarte. Și în acel timp se tot uita la mine; iar mie mi se ușurase inima, după ce mă așezai liniștită lîngă dînsa, și mă simții chiar bine privind-o moartă. Sufletul ei cel cald, copilăresc, își găsise acum odihnă. La ce ar fi putut viața să mai fie de folos? Viitorul totdeauna a înspăimîntat-o, amenințată fiind de durerea de a-și vedea copilul aproape de tată și străin de inima ei. Ea a fost acum cruțată de acea durere dimpreună cu zilnicul deșert al traiului. Parc-aș fi dorit să culc și pe Erhardt în brațele ei ș-apoi să mor și eu.

În revărsatul zorilor ea fu adusă în castel, și, după trei zile, îngropată. Domnul își luase foarte bine măsurile, încît nimene nu putu să afle că ea ar fi murit de altăceva, decît dintr-o bătaie de inimă. Mie îmi spuse numai în ziua îngropării.

— Vei înțelege că eu voi să cruț această pată copilului meu și vei tăcè.

— Mama lui Erhardt a fost o sfîntă nepătată, îi răspunsei eu.

Dar umbra nenorocirii împresura pe copil; cu putere neînțeleasă, cu dor supraomenesc se simțea el atras de maică-sa. Cercai de multe ori să-i întorc gîndurile de la dînsa; însa bunul Dumnezeu parcă anume a voit să lase în urma doamnei noastre a cărei moarte a fost o liniștire, o ușurare pentru bărbatul ei — fie-i faptele iertate! — să lase o întreagă amintire, o dragoste bogată, neștearsă în sînul familiei. Are să se rupă inima băietului, dacă vreodată ar afla despre sfîrșitul maică-sa!

Amîndouă stătură cîtva timp tăcute în mijlocul frunzarului, apoi bătrîna doică se sui în odaia copilului pentru a-l arăta prietenei mumei sale. Copilul era acum sus; cu ochii uscați, dar ațintiți și rătăciți, se uită el la străina damă, care-l privea cu compătimire, dar cu încredințare că e bolnăvicios, și că rău ar face dacă, după dorința bietei Lili, ar stărui să-l ieie în casa ei.

Erhardt se duse apoi să se culce. Doica care observă tăcerea lui, pipăi cu grijă capul lui fierbinte și mînile-i înțepenite.

— Ce ai, Erhardt, te doare ceva?

— Numai capul, răspunse el cam ostenit. Am stat atîta vreme nemișcat și am citit, am citit o istorie atît de minunată!… Mîni aș vrea să merg călare.

— Da, Erhardt, aceasta chiar să o și faci; micul Franț va fi tovarășul tău de călărie.

Copilul îi zîmbi cu recunoștință. Fusese între dînșii totdeauna un motiv de mică neînțelegere, căci lui îi plăcea să fie întovărășit la călărie de Franț, în vreme cînd doica îi dădea mai bucuros o slugă bătrînă.

Erhardt adormi și visă de lacul cel mare, pe fața căruia se ridicau valuri nalte de furtună ce urlau prin somn în auzul lui. El vedea pălăria cea verde cu pene a maică-sa, cînd ici, cînd colo, și deodată țipă, părîndu-i-se că o broasca s-a aruncat asupra lui.

El se trezi și se ridică din pat; bătrîna doică stătea lîngă dînsul.

— N-a trecut încă noaptea, ca să mă duc călare spre lac?

— Erhardt, dragul meu copil, abia sunt 11 ceasuri; ascultă ce furtună e afară; aceasta te-a și spăriet așa de tare, zise doica cu aer liniștit, aprinzînd lampa cea mare. Frica îi străbătuse pănă în adîncul inimii, cînd auzise pe Erhardt vorbind despre lac. Oare nu cumva astăzi, chiar astăzi, cînd tocmai și ea își redeșteptase vechile-i amintiri, să fi auzit el ceva despre noaptea cea tulburată a morții maică-sa? Ea îl lăsase citind în odaia bibliotecei și-l regăsi și odaia lui; cine oare să fi fost la el? Ea se uită cu luare-aminte la dînsul și i se păru că are ochii mai mari și mai asemănători cu ai maică-sa, și chiar pe mîna lui văzu vine albastre așa de viu însemnate, cum a fost pe mîna moartă a bietei Lili. Un fior o cuprinse; ea luă copilul în brațe, îl strînse la inimă și-l sărută. Cînd însă văzu el pe obrajii ei lacrimile curgînd, îi spuse cu glas înseninat:

— Nu trebuie să te temi, eu nu sunt bolnav și te iubesc foarte mult.

Și, în sfîrșit, el adormi iarăși liniștit, dar ea stătu toată noaptea la căpătîiul lui, plină de negre presimțiri, netezind din cînd în cînd mîna lui cea subțire. O! Doamne, cum a putut ea să cugete că ar fi fost bucuroasă să-l vază culcat în brațele maică-sa! Numai de n-ar ajunge ea să trăiască pănă ce se va coborî sărmanul în mormîntul maică-sa; această dulce viață n-ar trebui să se stingă!

Ziua cea răce și ploioasă de vară acoperise toate de-o ceață sură și tulbure, cu toate aceste Erhardt stărui numaidecît să meargă călare, după făgăduința ce i se dăduse. Ca prin vis i se înfățișau toate cîte le aflase și în sufletul lui se înrădăcina dorul de a vedè locul unde ea a murit.

Iată lacul cel mare pe malul căruia el de atîtea ori s-a primblat și pe care acum i se părea că-l vede pentru întăia oară! Iată că și el se urca acum pe acea șosea de unde se vedeau la mal luntrile cele multe de păscari! Pe una din ele a fost maică-sa în viață, pe una din ele a murit. Pe care oare? El veni călare pănă aproape de mal, apoi se răzgîndi, descălecă, chemă pe micul său prieten să-i ție calul și prinse sa se primble încoace și-n colo de-a lungul apei.

— Mamă, eu îți sunt credincios, iată am venit să mor și eu aice, zise el încet, apropiindu-se de luntre.

Era răce, vîntul sufla aspru, și el tremura. El se uită în apa sură și văzu pești înlăuntru, broaște mari la margine și se cutremură. Și totuși se uită din nou în apă, apoi izbucni în plîns și strigă:

— O, Doamne! nu pot, nu pot, mă înfior de maica mea moartă!

Micul său tovarăș de călărie alergă cu grăbire întrebînd:

— Ce este?

— Ah! Franz, nu pot; vreu să merg acasă.

„Sunt un fricos”, își zise el în sine, după ce se urcă pe cal; și pe cît venise răpede spre lac, pe atîta se întorcea acuma încet acasă.

„Sunt un fricos, mama nu mă mai poate iubi. ”

Și totuș se înfiora din nou gîndind la apa cea uda, race și sură, plină de broaște răutăcioase și verzi.

Sara el fu cuprins de ferbințeala frigurilor.

— Eu singură l-am omorît, își zise bătrîna doică în răcea sa desperare, cînd el începu să vorbească fără conștiință despre cele ce auzise și tăinuise pănă atunci. Cînd însă avea momente lucide, el o cuprindea în brațe și se ruga zicînd:

— Nu-mi aduce pe tata, nu pot să-l mai văd! Vezi, doică, adause el pe jumătate adormit, eu trebuie să mor, ca să știe mama cît am iubit-o.

Și cînd cu toate aceste tatăl se înfățișă la căpătăiul lui, el prinse să se zvîrcolească de neastîmpăr, și mut se uita numai la dînsul cu ochii cei aprinși a maică-sa.

— Scapă-mi copilul, zise doctorului cu glas înecat în lacrimi acest om dealtfel stăpîn pe sine, crezînd că copilul era fără cunoștințe.

— Nu, tată, răspunse încet copilul cu limpede cugetare și cu o privire plină de mustrări, deși dealtfel părea pe jumătate adormit. Tată, eu trebuie să mor pentru că tu n-ai iubit pe biata mama; așa am simțit totdeauna. Acuma sunt hotărît. Vezi, tată, adause el cu aer de cuminție, eu cred că te-aș fi urît! Cristino, freacă-mă puțin la cap, mă doare așa de tare! și, suspinînd încet, se întoarse pe partea cealaltă.

Apoi adormi, și ici și colea prinse să pîlpăie mica și nevinovata flacără a vieții lui. Cînd însă apăru senină și luminoasă dimineața celei întăi duminici, atunci bătrîna doică închise cu o sărutare ochii micului Erhardt. Atunci ieși din pieptul încărcat de durere a tatălui un suspin de ușurare, văzînd că a dispărut din viața lui urma celor doi ochi frumoși și mustrători — căci de amintirea lor acest om nu avea a se teme.