Oceania - Pacific - Dreadnought

Jump to navigation Jump to search
Oceania - Pacific - Dreadnought
de Alexandru Macedonski


Era în ajunul anului 1952, iar vasul uriaș, acest Dreadnought al păcei, pe care înalta finanță franco-anglo-americană îl pusese de vreo 20 de ani în executare, trebuia în curînd să fie inaugurat prin contactul ce avea să ia cu apele oceanului.

De ici, de colo, se mai zvoneau încă critici, prin grai sau prin ziare, cu privire la opera de necrezut ce se întreprinsese. Dar, mulțumită celor 2 miliarde pe cari companiile de însemnătate maritime, asociindu-se, le ceruseră prin subscriere de acțiuni de la publicul lumei întregi, se îndreptase pe cale bună înfăptuirea ciudatei concepțiuni. În fond, această concepțiune da ființă nu unui vas, ci unui pod umblător – a cărui platformă se uita foarte de sus la valuri, căci le predomnia de la o înălțime de 50 metri, și suprafața ei era deopotrivă cu întreaga întindere a Parisului.

Sprijinită pe o pădure de stîlpi de oțel, între ale căror împerecheri se aflau, la distanțe calculate, roți cu un diametru de 20 de metri, și ce nu intrau în apă decît pe jumătate deoarece biconvexitatea lor pîntecoasă cuprindea aer comprimat, spăimîntătoarea plută părea, deasupra valurilor, o bestie de apocalips.

Stîlpii de oțel pe lîngă că erau foarte puternici, se mai aflau întăriți și prin legături între dînșii făcute din lanțuri și din panglici de otel ce păreau niște liane, așa cum se încurcau în toate părțile și cum sfidau orice izbiri și zdruncinări.

La o înălțime, de 30 metri era o altă platformă – inferioară – care era închisă pe margini pînă la o înălțime de 5 metri.

În acest așa-zis subsol al plutei fuseseră instalate numeroase uzine de producere a forței adunate de la cele peste 10.000 de motoare.

Aceste motoare acționau roțile cari, purtînd în pîntecele lor aer comprimat, susțineau deasupra apei întreaga schelă, ele necufundîndu-se într-însa decît pînă la căpățînele lor.

Zisul sistem, la drept vorbind, nu era însă ceva nou. Încă de la sfîrșitul secolului al XIX un inginer francez, anume Rene Bazin, îl propusese și făcuse chiar cu el mici încercări între Franța și Englitera.

Viteza, după cît demonstrase inginerul, nu putea decît să fie sporită prin faptul că roțile nefiind înzestrate cu linguri sau lopeți precum se urma pînă la dînsul, nu aveau să mai întîmpine împotrivirea apei, ci aveau să alunece prin ea.

Se înțelege de la sine că, pentru construirea minunatului Dreadnought al păcei, tunurile și chiar puștile națiunilor europene fuseseră rechiziționate și topite, iar la urmă schimbate în acea masă de oțel ce se ridicase și înaintase an cu an tot mai departe peste unde. Și tot de la sine se înțelege că inginerii, arhitecții, cît și lucrătorii din toate țările își găsiră acolo întrebuințarea timpului și răsplata largă a muncii lor.

Dar după ce acest uriaș chemat să lege continentele între ele și pe care nici o furtună n-ar mai fi putut măcar s-o clatine – mai ales pentru cuvîntul că valurile cele mai înalte nu urcau mai sus de 30 de metri și că, așa fiind, nu dedeau de nici o rezistență, ci treceau printre deșirarea schelei – după ce dar el fu cu totul gata, se începu o altă lucrare, aceasta și mai de necrezut.

Pe întinderea platformei, ce de la țărm se ducea pînă în zare, societăți de construcțiuni de case se apucaseră să înalțe lungi palate cu cîte un singur rînd, zidite din piatră ușoară ce se numește spumă de mare sau din aluminium. Pe această platformă începură să alerge strade ce se duceau în cele 4 puncte cardinale și bulevarde întrerupte de piețe largi, de grădini și parcuri așezate pe pămînt adus anume și printre cari curgeau rîulețe de apă limpezi, pe cînd altele izbucneau din bazinuri și se prăfuiau peste iarbă și flori ca o pulbere prizmatică.

Cele 2 miliarde ajunseră cu prisosință pentru a duce la bun capăt lucrările. Și acum, cam pe la sfîrșitul anului l952, înmărmuritorul Dreadnought al oceanelor se prelungea de-a lungul țărmurilor pe lîngă cari fusese construit, sprijinind totdeodată pe înălțimea lui cea de 50 metri haosul unui oraș ale cărui margini se ștergeau în depărtare. Cheiurile ce-l înconjurau erau, de altă parte, sădite cu copaci umbroși și înveselite cu boschete de trandafiri înfloriți.

Cît despre orașul în sine, el cuprindea, afară de grădini și monumente, diferite și mari clădiri ce serveau mărfurilor ca locuri de depozitare, precum și altele, mai numeroase și mai mari încă, rezervate cerealelor și animalelor. Teatre și cafenele, cazinouri pentru ruletă și diferite jocuri „de noroc”, cît și săli de serbări și de petrecere se întîlneau la fiece pas. Confortul apartamentelor ce erau închiriate cu luna, cu săptămîna, și chiar și cu ziua, atingea cea mai înaltă culme.

Un milion de pasageri se aflau în sfîrșit în largul lor în cuprinsul neîntrecutului oraș. Dar pasagerii ce se înscriseseră trecuseră de mult de un milion și se prevedea că atunci cînd vasul se va pune în mișcare, va fi pe dînsul o îmbulzeală ca și cele din orașele de tot mari. Mărfurile și grînele umpleau magazinele cu vîrf și îndesat, iar pentru a se înlătura orice întîmplări nenorocite, se hotărîse ca stradele ce erau podite cu plăci de aluminiu să fie secționate pe mijloc și să se miște singure pe roate și pe șine puse dedesubtul lor – o secțiune într-o direcțiune, a doua în alta – iar aceasta cu o iuțeală de 6 km pe oră. În stradele mai înguste, se pusese în circulație mici și ușoare trăsuri din împletitură de papură, de paie și din trestie de mare.

Aceste trăsuri erau duse prin oraș cu iuțeli deosebite de bicicliști ce se înhămau la ele sau le împingeau cu zdravene apăsări de pedale în direcțiunile dorite. Se desființase astfel zgomotul asurzitor al autobuzelor (rămase în memorie ca niște mastodonți preistorici) și al greoaielor automobile pe care industriașii nu le modificaseră într-adins pentru a-și putea trece fierăria veche, și al tracțiunei prin cai, tracțiune ce de altminteri nici n-ar mai fi fost cu putință de vreme ce omenirea, care evoluase între anii 1900 și 1952, mîncase toate aceste animale așa-numite nobile, nemailăsînd la ordinea zilei decît boii și măgarii.

Subsolul orașului fără pereche era tot așa de surprinzător ca suprafața lui. Dintr-însul energia pe care numeroasele uzine o răspîndeau în toate suburbiile întreținea mișcarea ziua și noaptea, fie că ea s-ar fi schimbat în lumină orbitoare, fie că s-ar fi făcut căldură sau adiere răcoroasă încărcată de parfum.

Mai trebuiră, firește, 2 miliarde pentru a clădi orașul și a-i înzestra subsolul cu dinami și cuptoare, cu canalizări și alte lucrări de cari nu poate fi lipsită nici o grămădire omenească.

Dar aceste două miliarde fură și ele subscrise într-o clipă.

Domnul du Gregeois – cel care avusese ideea de a clădi acest Dreadnought – era un inginer a cărui faimă se dusese departe în lume, și el își stabilise calculele cu atîta siguranță încît ceea ce spunea era îndată crezut numai pentru că spusa pornise de la el.

Și de fapt ce însemnau în fond aceste patru sărmane miliarde față de veniturile pe cari aveau să le aducă și față de progresele ce aveau să fie îndeplinite în cîte patru colțurile lumei deodată?

Pe veci învins, oceanul își va dezlănțui zadarnic puterea. Valurile cele mai despletite, strigătele cele mai groaznice, mînii de tigrii și iureșe de elefanți, toate acestea n-aveau să mai însemneze nimic față cu uriașul ce va supune după voința lui adîncurile în cari un munte cît Himalaia s-ar scufunda și ar dispărea ca un sloi de gheață.

Acest titan va aduce dar, pe vreme bună ori pe vreme rea, prosperitatea din pîntecele lui, de la o lume la alta, cu aceeași seninătate, și va restabili între popoare curentele sufletești slăbite, va lega pe om de om într-una și aceeași confederațiune: cea a unui neîncetat mers spre progres. Dacă se va mai adăoga la aceasta că numai cele 12 curse, pe cari Oceania-Dreadnought le-ar face pe an de la un continent la alt continent, transportînd de fiece dată un milion de călători, a cîte 100 lei de fiecare, ar da un venit de un miliard două sute milioane, oricine va putea să priceapă că dividendele de cari aveau să se bucure acționarii erau să fie nebunești. Un alt venit de cel puțin un miliard urma să fie încasat tot anul pentru mărfurile și produsele agricole încredințate vasului. În sfîrșit, casele de pe platforma lui, ce fuseseră cezionate mai multor societăți de clădiri, trebuiau, pe cale de impozite puse de societatea fondatoare, să mai dea ca beneficii acționarilor sume ce ar fi trecut și ele de un alt nou și rotund miliard. Cifrele, precum se vede, se revărsau ca o apă în matca ei, așa că nu mai putea fi nici vorbă de capitalurile puse în joc.

Cu toate acestea, deși totul părea gata, deși pe strade fluturau steagurile celor trei mari state aliate, și anume: ale Franței, Engliterei și Statelor-Unite, Oceania-Pacific nu se mișca încă din loc, rămînea alăturat cu țărmii golfului de Gasconia.

Tîrîte ca de nebunie, acțiunile urcau la niște culmi fantastice. Părți ale lor, din cîte 500 lei una, se mențineau de o lună pe toate piețele financiare la cîte 480.000 lei fiecare și păreau în momentul de a atinge jumătatea de milion. Acționarii puseseră deci mîna pe averi tulburătoare.

Toamna însă se apropia și odată cu sosirea ei veni și ziua hotărîtă pentru inaugurare, sau altfel zis, pentru pornirea spre New York a mișcătorului oraș.

Pentru a se înlensi putința călătorilor ce alergaseră din toate părțile lumei spre a fi față la această solemnitate, se făcuseră cîte l00 de căi ferate paralele ce vărsau zilnic călătorii pe coasta

Gasconiei, nu cu sutele de mii ci cu milioanele. După cît se spunea, cifra celor sosiți șovăia de mai bine de o săptămînă între l2 și l4 milioane.

Companiile asociate ale construirei vasului își luaseră din vreme măsurile pentru a putea să ofere locuințe unei asemenea migrațiuni de popoare. Ele clădiseră, pe o întindere de peste 60 km a țărmurilor, hoteluri peste hoteluri și vile lîngă vile. Case italienești, englezești și rusești ridicate din materialuri ușoare, și pînă și locuințe arăbești și indiene cît și cule românești, se deșirau împestrițîndu-se cîteodată cu locuințe japoneze și chineze.

Această nouă lovitură financiară a domnului du Gregeois îl urcă dintr-o dată la rangul de împărat al păcei și de rege al aurului.

În ce privește acest aur, este și drept a se spune că el nici nu mai încăpea în lăzile de fier ale confederatelor societăți. Se mai poate spune că din cauza prea marei abundente a zisului metal, Franța se găsea în pragul unei mari catastrofe.

Nu mai era om care să nu se fi îmbogățit și foarte puțini rămăseseră cei cari mai voiau să muncească. Agricultorii și comercianții, industriașii, lucrătorii și pînă și haimanalele ce nu erau pînă atunci decît niște „tîrîie-brîu” își aveau acum depozite însemnate de bani în aur la Banca Franței, la Creditul Lionez, și la alte mari bănci. Cei cari fuseseră mai prevăzători nu așteptaseră ca prețurile pămînturilor și caselor să crească, ci își cumpăraseră, care moșii, care castele, care vii și case de speculă.

Odată cu grămădirea aurului, crescu însă și prețul oricărui obiect, iar kilogramul de carne nu se mai vîndu decît pe 100 lei și jimbla pe 20.

Parisul, fiindcă se golise de locuitori, căci toti alergară spre golful Gasconiei pentru a face bani, rămăsese văduv de automobile, de autobuze și de trăsuri de piață. Nu mai era cine să urce în ele, nici cine să le conducă. Nu mai funcționau nici chiar tramvaiele, iar prăvăliile erau mai toate închise; și nemărginitul oraș murea uliță cu uliță. S-ar fi crezut că a trecut peste el o ciumă și că s-a sfîrșit pentru dînsul de veci orice activitate omenească. Cei cari îl părăsiseră mai întîi fuseseră miniștrii și autoritățile cari dedeseră fuga acolo unde în toate părțile licărea și zdrăngănea aurul. Sergenții de poliție nu mai aveau nici ei ce păzi, pentru că nimeni nu mai avea zor să fure, iar apașii ce băgaseră spaima în atîți bogătași erau acum mari și pîntecoși proprietari.

Dar ziua cea mare sosi. Ivirea ei fu vestită de 1.000 de lovituri de tun ce izbucniră în tot lungul golfului.

Milioanele de răsuflări ce gîfîiau în acea clipă în fața mării se schimbară într-o aripă de furtună, care trecu deodată peste valuri și le ridică în sus răzvrătite. Bolțile cerului fură zdruncinate și se cutremurară de trei ori.

Dar cînd, sub caldul și tînărul soare al întîielor zile de aprilie, Oceania-Pacific-Dreadnought fu pus în mișcare de puternicele lui motoare, el a cărui construcție pasionase în timp de 20 de ani populațiunile cele mai depărtate ale pămîntului, și cînd fu văzut că înaintează cu orașul lui, pe ale cărui strade mișuna lumea ca în Parisul de odinioară, milioane de milioane de strigăte se ridicară detunătoare și, izbindu-se de cheiurile orașului, se întoarseră, trimise înapoi de izbire, și măturară pe țărm din fața pămîntului o sumă de hoteluri și case pripit și ușurel clădite.

Oceania-Pacific însă își urma drumul neturburăt, se ducea cu largile lui bulevarde împodobite cu cireși înfloriți, cu castani pe ale căror ramuri, petale de flori trandafirii puneau o zăpadă primăvăratecă, se ducea către era cea nouă, iar New York și universul întreg îl salutară, și în timp de ani numeroși, acest Dreadnought al păcei și fericirei cără bucuria și bunul trai – toate satisfacerile sufletești și materiale – de la un continent la altul.

Cu toate acestea…

Cu toate acestea, veni o zi cînd nu mai voi nimeni să muncească. Și fiindcă nimeni nu mai vru să pună mîna pe nimic, nu mai fu în curînd, oricît s-ar fi plătit, – bucată de pîine cît de mică, afară dacă n-ai fi plămădit-o și dospit-o singur.

Din această cauză, comerț, industrie, artă, muncă a pămîntului, orice, încetă de a fi și fiece popor se cufundă cu încetul în barbarie. Nu mai erau pe strade nici măturători, nici lampagii cari să aprindă felinarele, nici prăvălii unde să se mai vîndă ceva, nici poliție, nici hoți și nici funcționari. Birturi nu mai erau de asemenea și teatre și mai puțin. Unde erau să se mai găsească nebuni cari să gătească bucate, nebuni cari să le servească la mușterii, și alți nebuni și mai mari cari să se urce pe scenă, să țipe, să plîngă, să cînte, -să urle, ori să se strîmbe la public? Toți erau bogați.

Din fericire, un sindicat de bancheri, și n-ar fi de mirare ca el să fi fost chiar cel care clădise Oceania-Pacitic, se uni să transporte în diferite părți ale subsolului vasului o nespus de mare cantitate de dinamită, și dîndu-i foc îl âzvîrli într-o noapte în aer.

Rezultatul: lumea se puse din nou pe lucru; se reiviră brutari, prăvăliași, birtași, poliție și chiar apași, și lumea urmă să fie, tot ca înainte, bogată și săracă, fericită și nefericită.

Dar să nu purtați sîmbetele, scumpi cititori, acestui sindicat. Ci să ziceți împreună cu mine: Fie-i țărîna ușoară acestui Pacific-Dreadnought.