Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovenii basarabeni

Jump to navigation Jump to search
Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovenii basarabeni
de Alexei Mateevici


Nunta în viața țăranului nostru moldovean este una din cele mai vesele petreceri. De aceea, când vine toamna, vremea nunților, aproape toți sătenii iau parte la ele. Țăranul a înțeles foarte bine însemnătatea nunții pentru om și a înconjurat-o cu obiceiuri și rânduieli frumoase, care au înțelesul lor adânc. Aceste obiceiuri se schimbă după locuri, dar cele mai de seamă rămân aceleași pretutindeni (peste tot locul). Iată-le cele mai însemnate.

Logodna[modifică]

Flăcăul care s-a pornit mire vine la o casă și face întrebări despre fată, cum este ea, câtă zestre are și altele. Apoi, împreună cu starostele, se duce la fata cu care vrea să se căsătorească.

Dac-au intrat în casă, fata se duce de se împodobește și, venind, sărută mâna la toți cei bătrâni, iar cu flăcăul dă mâna. Cineva din bătrâni îi scoate pe dânsa și pe mire în tindă, și ei acolo mai vorbesc. Dacă se plac unul la altul, apoi spun la bătrâni că se plac, iar dacă nu, apoi vorba se sfârșește și nunta se strică. Logodna se face tot atuncea astfel: mireasa și mirele își schimbă inelele și mireasa îi dă mirelui o șalincă, iar el ei, de obicei, 3 ruble. După asta se înseamnă ziua răspunsului.

Răspunsul[modifică]

În ziua însemnată, părinții miresei se duc la mire ș-acolo se pun în cale (se învoiesc) și-i văd gospodăria mirelui. Părinții mirelui și ai miresei trebuie să spuie care ce dă la fiii lor. Asta și se numește „răspuns". La răspuns, neapărat sunt de fața vreo câteva rude de ale mirelui și ale miresei. Ele se pun ca martori ale celor petrecute în casa mirelui. Tot atunci se înseamnă și ziua nunții. Când au venit toți la învoială, cineva iese afară și dă de trei ori din pușcă sau din pistol. Apoi se toarnă vin în pahare și toți cei de față beau și se veselesc pân' dimineață.

Nunta[modifică]

Cu o săptămână înaintea nunții, mirele cu tovarășii săi vine la mireasă și ia cămașa de mire, cusută de mireasă. Tot mireasa le coase cămăși și socrilor.

Rânduielile nunții se încep, de obicei, sâmbătă, dacă ziua cununiei este duminică, însă altfel se întâmplă foarte arareori. În ajunul cununiei, mirele și mireasa tocmesc țigani (muzicanți) deosebit. Mirele joacă la casa lui cu flăcăii-tovarășii săi, iar mireasa joacă cu fetele ce se aduna la dânsa. În aceeași zi se pornesc călări prin sat conocarii mirelui și vorniceii miresei și poftesc la nuntă. Acești flăcăi sunt împodobiți cu flori la piept și la cușmă, unul dintre ei are un colac mare legat cu busuioc. Intrând în casă, unul zice:

— „V-a poftit cuconul mirele și cucoana mireasa, și cuconii socrii cei mari, și cuconii socrii cei mici, și noi ostenitorii, poftim, mă rog, la nuntă". Cu aceste cuvinte el toarnă din ploscă vin în pahar și-i cinstește pe toți cei de față. Așa umblă vorniceii pe la toate rudele și pe la toți cunoscuții.

Între acestea mirele se pornește la mireasă cu căruțele și cu toți nuntașii, înainte merge el călare cu vorniceii, iar după dânșii, căruța cu țiganii, care cântă tot drumul marșuri și jocuri și, în sfârșit, vreo câteva căruțe cu nuntași — rude și cunoscuți de-ai mirelui. Căruțele merg foarte repede, în toată fuga cailor, și nuntașii chiuie mereu. Când a sosit nunta, mireasa iese din casă și-l udă pe mire cu apă.

Apoi, toți se duc la gazda mirelui (la casa vreunui om). Acolo așteaptă să vie vorniceii miresei să-i poftească la dânsa. Vorniceii vin pe jos cu țiganii, îl iau pe mirele cu nuntașii lui și cu toții se duc la mireasă. Intrând în casa miresei, se pun la masă. Când se sfârșește masa, toți nuntașii „ies afară cu dansul", adică se iau de mână dintâi toți vorniceii, apoi nunul cu nună și la urmă mirele cu mireasa și, ieșind din casă, încep a juca. Țiganii atunci cântă de jocul cel mare. Dacă se strică jocul, toți iarăși intră în casă și de-aici se petrece partea cea mai jalnică a rânduielilor de nuntă.

Mirele și mireasa se pun în genunchi înaintea părinților, iar vreun om, stând în picioare, zice „iertăciunea". În timpul iertăciunii mirele și mireasa plâng, de asemenea, și părinții lor. Dacă se scoală din genunchi, mirele și mireasa sărută mâna la părinți.

După iertăciune, un flăcău din nuntași mai zice și „conocăria", stând la ușă. Și „iertăciunea" și „conocăria" sunt foarte frumoase și în diferite feluri. Conocăria

— Bună dimineața, cinstiți socri-mari!
— Mulțumesc dumneavoastră, băieți militari,
Dar ce îmblați, ce cătați?
— Ce umblăm, ce cătăm
La nime samă nu dăm,
Că multe mări am trecut,
Multe țări am bătut,
Nime seama nu ne-a luat.
Dar cine sunteți dumneavoastră,
Să ne luați sama noastră?
Dar fiindcă ne-ntrebați,
Să ne luați cu-ncetul
Și cu binișorul,
Să ne dăm cuvântul cu adevărul,
Că de multe ce se-ndeasă,
Vom spune una mai aleasă.
Ales tânărul nostru-mpărat
Dimineața s-a sculat,
Fața alba s-a spălat,
Chica neagra-a pieptănat,
Din trâmbiță a sunat,
Mare oaste-a adunat.
Ș-a adunat o sută de feciori de gheneral,
De boieri de cei mai mari.
Ș-au plecat vânătorii să vâneze
Valea din sus,
Dinspre apus,
Pân' când juncanii au stătut
Și potcoavele au pierdut.
A stătut toata oastea în mirare,
Unii zic că este urmă de zână,
Să-i fie împăratului cunună.
Așa se mai chibzuiesc
Și se găsesc alți vânători,
Mai cunoscători
Și zic că este umbră de căprioară,
Să-i fie împăratului soțioară.
Dar nunul cel mare
Cu grija-n spinare,
Călare pe-un cal,
Ca un Docipal,
Se ridică-n scări,
Se îmflă în nări
Și face ochii roată
Peste oștirea toată,
Și când încoace privește,
Aici zărește
O floricică frumoasă
Și drăgăstoasă,
Și văzând că nu-nflorește,
Nici nu rodește,
Nici locul nu-i priește
Și mai mult se ferește,
Ne-a trimis pe noi șase jerpani,
Călări pe patru juncani
Cu coamele-ncâlcite,
Cu frâurile zugrăvite,
Cu unghiile custurite
Și cu cozile-mpletite,
Ca cu toții să pornim
Și la curțile dumneavoastră să venim,
Ca floricica s-o luăm
Și la împarat s-o dăm.
Pornim
Și venim
Pe fața pământului,
Pe aburii vântului,
Bând și chiuind
Și din pistoale trăgând.
Caii cu rând
Pe nări flăcări lăsând
Și nechezând,
Și din unghii scăpărând --
Păn-am sosit
Și v-am găsit.
Acum ori floricica să ne-o dați,
Că nicăieri n-aveți să scăpați,
C-am venit cu pocloane de-argint,
Să scoatem floricica din pământ,
S-o scoatem cu rădăcină,
S-o sădim la împăratul în grădină,
Ca acolo să -nflorească
Și să rodească,
Locul să-i priască
Și să nu se vestejească.
Dacă dumneavoastră, socri-mari,
Gândiți că suntem tâlhari,
Avem și bilet
De la al nostru împărat.
Cine știe carte latinească
Să vie să ne-o citească,
Iar cine nu știe
Să nu vie,
Ci ca de foc să se ferească.
Să ne aduceți, socri-mari,
Oameni cărturari:
Vreun popă cu barba deasă,
Să ne citească carte-aleasă;
Ori vreunul cu barba rară,
Să ne ție pân-în seară,
Ci unul cu barba ca fusul,
Să ne deie curând răspunsul.
Răspunsul nostru este-așa:
Șase pahare de vin,
Șase mahrame de in
De care se găsesc aici,
Cusute cu fluturi și cu arnici.
Las' să fie și de mătasă,
Numai să fie de-aici din casă,
De la cinstita mireasă,
Să nu fie de la vecine,
Să pățim vreo rușine,
Că atunci va fi cinstea noastră
Și ocara dumneavoastră.
Socri-mari, ascultați
Și în urechi băgați:
Când va da soarele -ndesară,
Mare oaste vă-mpresoară,
Dacă nu-ți avea bucate de ajuns,
Să va căutați loc de ascuns,
Să aveți buți cu vin,
Car cu fân,
Vaci lăptoase,
Fete frumoase.
Să mai aveți, socri-mari,
Și lăutari;
Să vie și tot satul,
Ca să se veselească -mpăratul,
Când va fi soarele îndeseară,
Mare oaste vă-mpresoară.
Să lărgiți casa, că vine împaratul
Îndată cu oștirea lui toată:
O sută cincizeci și cinci
Din cei mai voinici
Cu fețele alese.
Noi nu suntem ciobani de la oi,
Să descălecăm în gunoi,
Nici morari beți,
Să descălecăm prin scăieți,
Ci suntem boieri mari,
Ghenerali,
De lângă mare,
De unde soarele răsare.
Nouă să ne aduceți scaune de argint,
Să descălecăm aici pe pământ
Sau să întindeți covoare,
Să descălecăm în pridvoare.
La cai să dați fân,
Zizdeu verde,
Cosit din noaptea Sfântului Gheorghe,
Cu roada neluată,
Cu floarea nescuturată,
Strâns în sărbători
De două fete surori.
Caii noștri să mănânce
Și din capete să nu miște;
Caii noștri să beie
Și din capete să nu deie.
Noi am descăleca,
Am mai sta,
Am mai ura,
Dar ni-i frică că vom însera
Și avem de trecut stânci,
Văi adânci,
Munți cu brazi mărunți
Și întunecoși,
Bine v-am găsit sănătoși!
Pune plosca la gură, socru-mare,
Ce s-a făcut s-a făcut,
Nu mai este de desfăcut,
Să dai numai opt boi
Și șapte vaci,
Și apoi să rabzi și să taci.
Ține, socru-mare,
Îți dau plosca,
Ia astă rădăcină uscată,
La șezut crăcănată,
Pe-aicea lată, pe-aicea lată.
Ia închina, soacră, o dată,
Să nu o săruți tare,
Că și căciula din cap îți sare.
Să o săruți mai binișor,
Să-ți paie mai dulcișor.
Poftim de beți și vedeți
Că rachiu-i de la Pitești,
Iar nu țuică de-a dumneavoastră,
Când bei multă,
Te umfli în burtă,
Faci burta dobă,
Intri după sobă
Și stai cu greierii la vorbă.
Tot urând, socri-mari,
Vedem că toți au rămas
Cei de la spate
Cu gurile căscate.
Cei dinainte
Cu gurile înțepenite.
Aduceți dar un vas cu prune uscate,
Să aruncăm la ieste guri căscate;
Un putinoi cu lapte bătut,
Să le turnăm pe gât;
O strachină cu poame,
Să dăm la ieste cucoane,
Că vedem că au slăbit de foame.
Și vreo câțiva căței de usturoi,
Să dam pe la acești ciocoi,
Fiindcă au poftit pe la noi,
Mulți, înalți, luminoși,
Bine v-am găsit sănătoși.

Conocăria adusă mai înainte, precum și altele, care tot sunt în felul ei, arată ce însemnătate mare dă poporul nostru nunții și petrecerilor ei și cât de frumos își spune el simțirile puse în inima lui la căsătorie.

Conocăria, după cum se poate de văzut, este o zugrăvire a rânduielilor nunții făcută în chipuri foarte atrăgătoare. Fiecare trebuie s-o spuie, că mai rar găsești în orișice scriere așa chipuri ca acelea ce sunt date de popor în conocărie. Să trecem la obiceiurile care urmează după rostirea conocăriei. Îndată ce s-a spus conocăria, mireasa prinde a se găti de plecare. Toți nuntașii flăcăi scot zestrea ei din casă ș-o pun în căruță. Fiecare lucru scos, flăcăii îl joacă aruncându-l în sus; când ajung la ladă, frații cei mici și surorile miresei (dacă îi are) se iau de mâna și nu-l lasă pe mire să ia lada, zâcându-i:

— „Nu-ți dăm lada, răscumpără pe lelița". Mirele dă vreo câteva copeici, și lada se pune-n căruță cu celelalte lucruri de-ale zestrei. Ș-apoi toată nunta se pornește la mire acasă.

Înaintea pornirii, soacra cea mică (mama miresei) îi leagă pe nun, pe nună și pe rudele lor cu șervete. Dacă nunului și nunei nu le place cu ce îi leagă, apoi ei azvârl într-o parte șervetele și cer altele. Mirele o așază pe mireasă și cu nuna în căruță, și miresei se pune-n spate un văl alb împodobit cu horboțele și lucrat de ea însăși. După asta, mirele înconjoară de trei ori căruța miresei și o lovește ușor cu harapnicul. Acest obicei înseamnă că mireasa de la părinți trece sub stăpânirea bărbatului pe care trebuie să-l asculte toată viața.

În sunetele muzicii se duc nuntașii la mire. Acolo îi întâlnește soacra cea mare cu pâine și cu sare, cu dulcețuri și-i poftește în casă. Mirele o ia pe mireasă din căruță și toți intră. Aici iarăși șed la masă și beau binișor. Apoi, nuntașii cei ce-au adus mireasa, se împrăștie pe-acasă și rămâne numai mirele, mireasa, socrii și nunii. În curând nunii pleacă și ei acasă și pe dânșii îi petrec toți nuntașii, cu țiganii, care nu încetează și tot dau din scripce, cobze și fluiere. Vorniceii se pornesc prin sat și, după ce vin, se duc la nuni și-i aduc iarăși. Toate acestea se petrec seara. Mirele și mireasa se pun în capul mesei, alăturea cu dânșii șed nunii. Încep a veni oameni „cu colacii". Fiecare dintre ei aduce câte-o pereche de colaci sau niște rachiu și vin. Cele aduse se pun pe masă, iar omul dă mâna cu mirele, pe când un vornicel, ce stă lângă masă, toarnă vin în pahar, îi da mirelui, și mirele cinstește pe om. Același lucru face și mireasa, iar omul pune pe masă zece sau cinsprezece copeici, după starea lui.

Când se isprăvește rânduiala asta, pe care-o fac toți oamenii poftiți, ei iarăși ies afară și joacă jocul cel mare. Sfârșind jocul, toți nuntașii se culcă și dorm, ca să se scoale în ziua cununiei mai dimineața. Adăuza se duc toți de dimineață la biserică ca să fie la toata slujba bisericească de la început (atunci, când se cunună duminica). Unii pân' la cununie nu mănâncă nimic, afară de prescură. Asta dovedește destul de limpede că țăranul nostru basarabean socotește căsătoria ca o taină mare de care trebuie să te pregătești cu sfințenie.

Când nunta după cununie se întoarce acasă, pe tineri îi udă cu apă, iar mirele aruncă pentru asta bani. Udarea în obiceiurile nunții înseamnă dorința celor ce udă să fuga tot răul și toată nevoia de cei tineri, precum fuge apa.

Venind de la biserică, nuntașii îndată se pun la masă, iar după masă încep jocurile care țin toată ziua și se strică numai cu asfințitul soarelui. Părinții celei tinere nu iau nici o parte la rânduielile petrecute în casa mirelui, nici la nuntă. Fiica lor, după cununie, se socotește dezlipită cu totul de casa părinților săi, și ei nu pot decât de departe să-i vadă nunta. După ce se isprăvește jocul, vorniceii din nou pleacă prin sat pentru a chema la masa cea mare. Când se întorc, îi hrănesc bine, îi cinstesc și ei se duc pe-acasă. Slujba lor e sfârșită.

Masa cea mare[modifică]

Masa cea mare se face în seara acelei zile când se cunună tinerii. Ea este serbarea nunții de către oamenii mai în stare, de către oamenii însurați. La masa cea mare fiecare gospodar poftit trebuie neapărat să fie cu femeia sa. Toți oaspeții intră în casa cea mare și se pun perechi de șed la masa. În mijlocul mesei se începe închinarea colacilor. Ea se face în felul următor: Vreo bătrână ia câte o pereche de colaci acoperiți c-un prosop sau o basma și le dă oaspelui cu închinăciune. Iar vreun căsaș (din cei ce se afla în casă), cunoscut ca om vesel, glumeț și copt la minte, de obicei spune vreo glumă pe socoteala celuia cui i se închină colacii, râzându-l cu vreun neajuns știut de toți. De pildă, dacă oaspetele este bețiv, glumețul zice:

— „Am auzit, oameni buni, că este la noi în sat cutare om care nu-i prea obișnuit cu vinul și rachiul și cică nu-i prea plac băuturi de astea".

Și așa-i trece pe toți oamenii prin glumele sale, pe când se închină colacii. Închinarea se începe de la nuni. Nunul sărută colacul, iar nuna ia cosinca de pe colac și se uită cât e de frumoasă. Luând colacii, nunul pune pe un talger vreo 3 sau 4 ruble. Alți oameni fac aceeași, fiecare dă cât poate. După fiecare închinare, mesenii se cinstesc și bat din palme.

Când se isprăvesc toate, cineva îi cheamă în casă pe tineri, îi cinstesc și, la urmă, nunul le dă într-o legăturică banii strânși la masă și zice cam așa:

— „Ei, să deie Dumnezeu să trăiți, să gospodăriți, să fiți sănătoși, și de la noi puțintel, iar de la Dumnezeu mai mult". Tinerii sărută mâna nunului, a nunei și la toți musafirii, ș-apoi ies din casă. Iar veselia mesei celei mari ține pân-a doua zi dimineață, și vinul din garafe nu se mai isprăvește, precum și jocurile, cântecele și chiotele.

Îndulcitul tinerilor[modifică]

Adăuza după masa cea mare are loc așa-numitul îndulcitul tinerilor. Rânduiala, despre care este vorba, constă în următoarele: Pe tineri îi aduc în casa cea mare, îi pun în capul mesei, iar nuna se apropie de dânșii cu o bucățică de pâine întinsă în miere și le dă să guste și la unul și la altul. Nu e greu de ghicit ce vrea să zică obiceiul despre care spun: el înseamnă că viața tinerilor trebuie să fie bogată și rodnică ca pâinea și dulce ca mierea. Apoi, aceeași nună piaptănă pe tânără și-i leagă capul așa cum se leagă nevestele, în semn că ea trebuie toata viața sa fie legată de bărbat cu cele mai strânse legături de iubire, de împărțirea tuturor celor bune și celor rele și de ajutor.

În urma acestei rânduieli toate femeiele (căci la îndulcitul tinerilor iau parte numai femei) dau cu tinerii mâna, pun pe un talger bani, își iau ziua bună și se duc pe-acasă.

Iar cele ce au mai rămas pornesc așa-numitul „hostropăț" (sau păsățel), un joc (danț) la care asemenea iau parte numai femeile. Acest danț constă într-aceea că femeile se duc la nună, jucând și cântând cu garafe de vin în mână. „Hostropățul" înseamnă bucuria femeilor din sat că numărul lor s-a înmulțit prin adăugirea tinerei neveste, care din ziua ceea s-a făcut tovarășa lor.

După cum am spus mai înainte, adăuza după nuntă se pornește „hostropățul" sau jocul femeilor. „Hostropățul", început de dimineață, ține toată ziua. Femeile umblă de la socrii cei mari (părinții mirelui) la nuni, o aduc pe nună la socrii cei mari, o duc înapoi, iarăși o aduc și așa mai departe. În vremea asta ele joacă cu șipuri de vin în mână, sar în sus și cântă. Îndeobște, „hostropățul" se joacă cu multe fel de fel de obiceiuri, și aceste obiceiuri se schimbă și sunt în alt fel mai în fiecare sat. Însă ele n-au prea mare însemnătate.

Seara, toți nuntașii gospodari se adună în casa cea mare la socrii cei mari. Aici se face o masă la care șed, afară de musafiri, și părinții miresei. Așadar, cea dintâi întâlnire a socrilor celor mici cu cei mari se petrece la masa asta, care, deci, poate să fie numită „masa socrilor". În mijlocul mesei, socrii cei mari scot așa-numitele „cămăși de socru", niște cămăși de pânză, albe și lungi, cusute de mireasă înaintea nunții.

Socrul și soacra cea mare îmbracă cămășile și încep a juca. De obicei, soacra cea mare zice din gură:

„Nici n-am țesut, nici n-am ghilit,
Da bine m-am împodobit".

Ș-apoi cântă:

„Frunză verde busuioc --
S-au-ntâlnit cuscrii la un loc --
Una râde
— foc aprinde --
Una plânge
— focul stinge".

Toți mesenii la aceste cuvinte râd, glumesc, joacă și beau. Când se sfârșește masa, oaspeții se scoală, mulțumesc socrilor celor mari și pleacă, iar nunii se duc acasă cu țiganii care le cântă tot drumul.

Acasă, nunul le face țiganilor masa și cu asta se isprăvesc rânduielile nunții.

Facerea căei[modifică]

Peste vreo săptămână după nuntă are loc așa-zisa „facerea căei". Nuna se gătește de mai înainte cu demâncat, și în ziua anumită îi poftește pe tineri și pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor", cum zic moldovenii noștri. Nunii îi ospătează pe tineri și-i cinstesc. Într-acestea și constă „facerea căei". Tot atuncea, de la nuni, îi poftesc și pe dânșii rudele lor și, de asemenea, îi pun la masă. Așa ei umblă pe la toate rudele și pe la toți cunoscuții, și asta se cheamă că ei „umblă de cale primare".

Umblatul acesta, de obicei, începe de la părinții miresei. Este ușor de priceput ce înseamnă „calea primare". Prin acest obicei frumos tinerii intră în viața lor cea nouă de gospodari și de soți, și, ca gospodari și soți tineri, ei sunt povățuiți de nunii lor, oameni pățiți și cunoscători într-ale vieții. Prin umblarea lor pe la rude și cunoscuți, ei le vestesc lor și întregului sat că se despărțesc de-acuma de tinerime și trec în rândul oamenilor, datoria cărora este a umbla întotdeauna cu grija în spate și a munci la toată munca țărănească, pentru agonisirea și zidirea vieții lor și a copiilor lor.

„Calea primare", în mintea moldoveanului, este lunga și spinoasa cale a vieții sau, mai bine zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povățuirea nunilor și a părinților miresei, la care se duc tinerii de la nuni.

Vorbind îndeobște despre obiceiurile nunții la moldovenii din Basarabia, nu se poate de trecut cu vederea că în multe locuri din țara noastră, alături cu logodna și cu răspunsul, mai este obicinuit și alt chip de făcut nunta, anume prin furatul miresei.

Iată care este felul obișnuit de furat mireasa. Cu câtăva vreme mai înainte, flăcăul și fata se învoiesc binișor când și cum să se facă furatul. Aflând de la flăcău toate, fata se pregătește, își leagă legătura cu straiele cele mai de nevoie și-l așteaptă, într-o noapte de toamnă, flăcăul vine cu tovarășii lui, bate la fereastră și fata, auzindu-i pe flăcăi, iese afară cu legătura ei. Flăcăii o pun în căruța cu care au venit, dau în cai ș-apoi puțin depărtându-se încep a chiui cât le ia glasul. Chiuitul înseamnă că fata-i furată.

Dacă o aduc la mire, ea intră în casa, sărută mâna părinților mirelui ș-apoi toți mănâncă câte ceva și se culcă. Fata rămâne la părinții mirelui și se gătește împreună cu dânșii de nuntă. Adăuza după asta, mirele și cu mireasa se duc la părinții miresei și cer iertare. Negreșit că asta se face mai mult ca să îndeplinească obiceiul, și ei primesc iertarea cerută. După asta, amândouă părțile fac toate rânduielile spuse mai sus, și nunta urmează ca de obicei.

Se înțelege că furatul miresei are loc mai mult atunci când fata și flăcăul se iubesc unul pe altul și când ceva îi împiedică să facă răspuns și logodnă.

Dar, trebuie s-o spunem că adeseori furatul se face și curat, numai pentru îndeplinirea obiceiului. Rânduiala asta este foarte veche și s-a văzut la multe popoare (noroade) din cea mai adâncă vreme. Este greu de spus ce a însemnat furatul miresei la dânsele; se prea poate că fiecare norod a pus în acest obicei înțelesul lui, potrivit cu credințele ce se moștenesc la toți oamenii din tată în fiu. La moldovenii noștri el s-a păstrat tot într-acest fel, ca o aducere aminte a vremilor de mult trecute, dar, fără îndoială, că și la străbunii noștri furatul miresei a însemnat ce-a însemnat vreodată. Iar acum obiceiul furatului încă se mai petrece pe unele locuri între celelalte rânduieli, moștenite din neam în neam, neavând nici o însemnare.

Ca rămășiță a trecutului, acest obicei s-a mai păstrat și la alte noroade, ca, de pildă, în unele locuri la țăranii ruși, la unele popoare sălbatice din Siberia, la tătari și la alte neamuri. Vedem dar că rânduiala asta a fost odată obișnuită la mai multe noroade, dacă nu chiar și la toată lumea ce-a trăit înaintea noastră.

  • * *

Din arătarea obiceiurilor de nuntă ale moldovenilor basarabeni, făcută mai sus, se poate de aflat că toate aceste obiceiuri sunt foarte frumoase și nu-i chip de zugrăvit mai bine simțirile ce le stârnește nunta în sufletul moldoveanului și văjnicia nunții în viața țăranului nostru, cum o pricepe el singur, decât cum se oglindesc acestea în toate cele petrecute la nunta țărănească. Și rar se pot găsi la vreun alt popor așa frumoase și meșteșugite lucrări de minte, precum sunt „conocăria" și „iertăciunea" moldoveanului basarabean, care se rostesc mai la fiecare nuntă. Dar ne rămâne inima îndurerată când vedem că în multe sate ale Basarabiei noastre aceste frumoase obiceiuri și cântece, la un loc cu graiul, portul moldovenesc și limba strămoșească încep, puțin câte puțin, a pieri și a se da la uitare, fiind înlocuite cu alte rânduieli cu totul străine și necunoscute păn-acuma moldovenilor. Nu-i nimic mai primejdios decât lepădarea obiceiurilor, care s-au moștenit de la străbuni. Asta înseamnă lipsirea poporului de puterile vieții, căci în limbă și obiceiuri stau puterile unui norod. Și cu cât mai mult vom păstra și vom ține nestrămutată moștenirea strămoșilor, cu atât vom fi mai tari și mai voinici în lupta noastră pentru viață.