Oameni cari au fost/Un poet basarabean: C. Stamati

Jump to navigation Jump to search
Oameni cari au fost de Nicolae Iorga
Un poet basarabean: C. Stamati
2 iulie 1906 (Vol. I, 1934, p. 163-170.)


I[modifică]

Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă și foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească și s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăși, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă și mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat șase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta.

Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată și care a ajuns astăzi ștearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte.

Nu atâta din punctul de vedere al vieții pe care a dus-o scriitorul. Despre această vieață, fără schimbări și fără strălucire, de altminterea, se știe foarte puțin. Era nepotul Mitropolitului Iacob Stamati, care luând, în 1792, Scaunul arhipăstoresc al Moldovei, își chemase din Ardeal, din cercurile țărănimii de acolo, un frate, din care făcu un păharnic, și un văr-primare, pe care-l făcu să fie numit vel-șătrar, Simion Stamati. Costachi, scriitorul, era fiul păharnicului Toma, despre care, de altminterea, n-avem nici un fel de lămurire, și al unei femei din boierimea moldovenească.

A trăit un timp în vechea Moldovă, în prietenia feciorilor de boieri risipitori, bătăuși și obraznici, fără nici un fel de înțelegere pentru învățătură, pe cari-i descrie într-un clasic dialog între cocoana-mamă și bietul dascăl de plată mică, adăogând că și el a auzit în tinerețe așa ceva, "din tinda casei" tovarășului său de vrâstă, și, poate, de petreceri.

La 1812, rușii luară, ca o fărâmă din zdrențele turcești, Basarabia. Boierii avură voie să aleagă între pământul împărătesc și acela care se ținea încă de turci. Cei mari se hotărâră, fără deosebire, pentru Moldova rămasă în vechile ei datine și pentru domnescul Scaun de stăpânire al Iașilor. Dintre cei mărunței, mulți aleseră însă noua Basarabie, bine rânduită, cu privilegii și regulamente polițienești. Între aceia a fost și păharnicul Toma, cunoscut numai prin fratele și fiul său. Îl oprise la stânga Prutului vreo moșioară căpătată din bunăvoința mărinimoasă a fratelui Mitropolitului. Feciorul de țăran din Ardeal n-avea pentru pământul și rostul moldovenesc acea deosebită iubire care oprea dincoace de apa despărțitoare pe atâția din urmașii adevăratei boierimi.

Costachi n-a mai făcut școală rusească. Desigur încă din Moldova știa atâta grecească, încât să poată copia, la întâmplare, asemănările lui Omer, și atâta franțuzească, încât să poată ceti curent, cu înțelegere și simțire, pe noii poeți ai școlii romantice. La 1830 el făcu, până la iarmarocul din Folticeni, o călătorie moldovenească din care se alese cu credința că acea cultură a Apusului, pe care, împreună cu cultul lui Napoleon, o atacau cu aprindere scriitorii ruși, a adus în Moldova numai atâta folos că a nimicit vechea evlavie și curăție și a creat un tineret de vorbe ușoare, de trufie multă și de vorbe desfrânate. La 1834 vestea morții soției lui, Tinca, îl află în Moldova, unde el cântă, în Străjerul taberei, începutul oștirii noi. Și în 1839 el a mers în Bucovina, unde alți Stamatești, poate niște rude, aveau moșie, la satul Stroeștilor. Aici a văzut Suceava și Putna, poate Cernăuții. A avut a face cu Ilie Ilschi, neam de mazil, al cărui părinte iscălea lângă șătrarul C. Stamati din 1760-70, pe un Stârcea și pe frații Hurmuzăchești, căpeteniile vieții românești, culturale și politice, din acești ani de criză a sufletelor. Prin Costachi Hurmuzachi a ajuns el, fost colaborator al Albinei lui Asachi, a tipări o poezie în Dacia lui Kogălniceanu, din 1840. La 1843 el publică la Iași Povestea poveștilor, editată tot de Kogălniceanu.

De atunci n-a mai venit pe la noi. Trăia în Basarabia, unde o decorație cu care e înfățișat în portrete îi dăduse titlul de cavaler și unde prin 1850 era pameșcic, subprefect, pe la Hotin, credem. Era un burlac, fără copii, trăind mai mult pe la prieteni. Din când în când mai trimetea ceva pe la ziarele moldovenești din acești ani 1850. La 1863, manuscriptele lui ajunseră în stăpânirea lui I.M. Codrescu, proprietar al tipografiei "Buciumul român", care începu o ediție, sub titlul de Muza românească, oprită la vol. I. Cartea se ceti puțin, dar îndestul ca să facă pe autor, în 1866, membru basarabean al Academiei. Nu primi această cinste, care-l făcea să se teamă de prigoniri. În curând se auzi că a murit, dar sfârșitul lui zăbovi până la 1870.

II[modifică]

Stamati era un foarte harnic cetitor, de cărți franțuzești firește, fiindcă nemțește nu pare să fi știut, și cercul unei cetiri românești era foarte îngust; cât despre literatura rusească, deși a tradus dintr-însa o schiță satirică, după Sincovski, el pare s-o fi cunoscut foarte puțin numai. Cetind, el lua condeiul în mână și traducea sau prefăcea, fără să arăte autorul, - între altele, și fiindcă nu credea că încercările sale vor fi vreodată tipărite. Întrebuința un grai liniștit, bătrânicios, dar plin de cuvinte pe atât de potrivite, pe cât de rare; uneori câte un vers bine închegat sclipește din mijlocul mării moarte a stihurilor îngânate, ca o dâră de argint în plumbul topit: 

Căci eternul suflet nu îmbătrânește;

Sau:

Te văd în oglinda lacurilor line,
Și, suflând zefirul, glasul tău îmi pare,

Ori, iarăși:

Și s-aude vântul suspinând din munte

Așa a "imitat" - e cuvântul întrebuințat de dânsul - după Lamartine (trei "Meditații"), după Hugo (măcar două bucăți), după Alfred de Vigny (p. 508 și urm. din "Muză" = Grandeur et décadence, p. 256 și urm.), după La Fontaine (în multe din fabulele lui, alcătuire după 1850), după Musset și Béranger și alții desigur. Ba o dată găsim două strofe din marele liric irlandez al iubirii, Moore, dar nedeplin înțelese și apăstos tâlcuite, după vreun tălmăcitor francez.

Uneori, el își dădea osteneala, care nu era prea grea pentru dânsul, de a sorbi poezia străină în sufletul său, plin de vechi amintiri din vieața moldovenească, din poveștile veșnice, din străvechi letopisețe. Așa Silful lui Hugo ajunse frumoasa legendă românească a Zburătorului, din care se desfac versuri ca acestea:


Când fetele care fac clacă de furcă

ce nu se pot întâmpina în originalul francez, și ceva mai departe:

Frații miei mai ageri s-au dus după soare,
Alții ce rămase, prin flori se culcară...
Văd că joacă morții cu lină săltare,
Și luna senină holbat îi privește...

De la o vreme, el îndrăzni să se încerce cu puterile sale chiar, fără a părăsi însă vechiul meșteșug al prefacerilor și potrivirilor, mărturisite numai în genere.

O dată, inspirându-se din Orientalele, așa de pline de coloare, ale lui Hugo, el cântă, într-o bucată aproape desăvârșită, baia cucoanei moldovence. Altă dată, după străbaterea strofelor săltărețe ale lui Ariosto, din Orlando furioso, el începe a povesti în versuri fără silă și strânsoare despre Dragoș-Vodă, care... Umblă singur prin cetate:

Adânc întunerec, tăcere mocnită,
Numai prin ferestre vâjie vântul,

despre dezrobitorul Dochiei, ce merge cutezător prin locuri unde

Lilieci, stance, cucuveici și buhne
Zburau ca un nour deasupra cetății,

pănă ce apare iubita domnească:

Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți,
Iată ochișorii plini de drăgănele,
Iată o guriță ca cireașa coaptă,
Ce ademenește sărutarea dulce.
Iată coame negre chiar ca urșinicul
Îi învelesc pieptul, spatele și boiul,
Ce prin el vede chiar zăpadă albă;
Iar statul ei gingaș ca molidul tânăr.<poem>

În alt ritm și mai sprinten, el zice apoi despre Vodă Bogdan tinerelul, cules și din romanele versificate ale Apusului și din cronici și din basm:

<poem>Lângă el șezu;
Un bătrân cu barbă țăpoșă, ciudată,
Cu ochi scânteiați
Grebănos de spate, având căngi și coadă,
Coarne și un băț,

cu meștere legături de vers ce arată cum

Pădurea vuiește iar lupul, în lunci,
Tremura urlând,

Ori:

Clocotul stăpânește,
Din pământ zbucnește
Dracu-nfricoșat.

În alt rând, Byron, cu alaiul său de blestemați și pecetluiți de soartă fără milă, îi dă avântul demonic ce trebuie pentru a scrie Păgânul și fiicele sale, istoria unui bătrân ce s-a vândut dracului, el și sufletele nevinovate de lângă el.

Asemenea bucăți rămân întregi, prin forma plină și vie, care cucerește sufletul, prin amestecul dibaci al credințelor și închipuirilor noastre, prin atâtea note de adevăr prinse din lumea trecutului pe care acuma o știe foarte bine cântărețul.

Tot așa rămân înțeleptele fabule, în care metrul se rupe, se zbeguie, se adună iarăși ca în maestrul La Fontaine. Și chiar unele bucăți în proză, pline și de putere și de învățăminte, ca descrierea ironică a Folticenilor sau evocarea înduioșată a Sucevei voievozilor, care se mântuie însă printr-o altă "imitație", foarte vădită, despre strălucirea pierdută a Romei cezarilor1. Altfel, elementul personal e de tot slab și abia tremură în versurile din 1834 pentru soția pierdută:

Uneori îmi pare că te văd umblând,
Îți aud și pașii, ce-i cunosc prea bine.

Deși a murit abia la 1870, cu douăzeci de ani înainte menirea lui Stamati era încheiată: fabulele au fost ultima lui scriere, desigur. El începuse ca un răsunet slab și grosolan al poeziei romantice franceze, cu care i se confundă sufletul, fără să o facă însă mai adevărată și mai felurită. O îmbinare cu vieața și firea lui se săvârșise apoi în baladele de fantezie glumeață sau de închipuire strașnică. Dacă ar fi trăit chiar în Moldova, între prieteni și înțelegători, el putea merge departe pe acest drum. În Basarabia, n-avea din ce-și hrăni verva. Când i-au venit apoi de peste Prut veștile că acolo prin imitarea limbii latine s-a născut o "linguă nouă", deosebită de graiul "slavo-român", de "idiomul vechi rustic", el s-a simțit cu umilință un "autori popular", cu totul înapoiat: s-a mulțumit să scoată, în etimologii fantastice, din latinește pănă și "cinstea" ("de la Spania chiste") și "slava" (de la "solvo"), și n-a mai cutezat a scrie pe înțelesul țăranilor și târgoveților fără-nvățătură. Din această umilință a bătrânețelor lui i se trage deci încetarea scrisului, care, deși aproape fără urmări, nu e și fără însemnătate.