Oameni cari au fost/Pavel Gore
În cei zece ani de la reunirea Basarabiei la trupul țării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care încetul cu încetul lumea l-a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenție și nu hrănea nici o ambiție, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptățile, să se acomodeze cu toate ignorările.
Dar și fiindcă pentru dânsul România Unită nu era un lucru neașteptat, care să-l arunce în arenă cu pofta nestăpânită de a înrâuri și de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea, și în sângele cărora nu e nimic din tradițiile strămoșești de participare la cârmuire. Fiindcă era un drept, bun și credincios boier moldovean, de cinstită origine răzășească al țării de naștere pentru dânsul și pentru neamul său pănă în cele mai depărtate timpuri.
Astfel, în mijlocul triumfurilor celor mai neașteptate și celor mai nedrepte, Pavel Gore s-a resemnat a fi, fiindcă așa voiau vremurile, nimic.
Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici al insultei, el s-a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor mai nobili, cuprinse în cărți. În acest refugiu intangibil de vulgaritățile care strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uși, omul care n-a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani ai vieții sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau încă prim-miniștri. N-a ieșit de acolo, decât pentru a primi și a întovărăși câte un cărturar ca dânsul cu o conversație aleasă, în care din când în când cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor și asupra vremurilor.
Și soarta, mai bună decât lumea, i-a făcut suprema grație de a nu-l târî prin bolile care degradează, ci de a-l țintui la masa lui de lucru, dintr-o singură și nobilă lovitură.
Dar atâta știință fără nevoie de a se arăta, și atâta valoare desprețuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari-i dă vremea, nu se va mai întâlni în acea țară.
Și de aceea, cine poate înțelege o asemenea vieață, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore.