Oameni cari au fost/Paginile Alexandrinei Mihăescu
| Paginile Alexandrinei Mihăescu (1876-1895) de Nicolae Iorga |
Într-o casă de proprietari de la munte în părțile Buzăului — munți dezgoliți, joși, urâți, dintre cari se desfac râuri ― prin locuri care se zic pentru aceasta guri — la Gura Sărății, creștea, acum vreo zece-cincisprezece ani, o fată șubredă care, prin exemplul groaznic al surorilor ce se coborau pe rând ― la mormânt, era deprinsă a se gândi la nimicnicia vieții, la zădărnicia așteptărilor, la spaima neagră din groapă. Își vedea moartea apropiindu-se, nu ca mângâietoarea unei vieți obosite, stoarse de iluzii, slăbite de lupte, nu ca războinica ce vine să înfrunte puterea, ci ca hoața fără milă ce se repede asupra tinereții întâi, ce se înverșunează a rupe din rădăcină pomul pe care au înălbit abia florile lui aprilie. Dar, cu tot strașnicul gând ce-i locuia sub fruntea deschisă între vițele părului nesupus, ochii mari, strașnic de mari, se deschideau lacomi culegând în pripă câte priveliști putea să înfățișeze acel colț de pământ, auzul fin prindea toate vorbele ce zburau în toiul lucrului sau în zgomotoasa "bucurie, uneori brutală, a horelor; sufletul nesățios de viață, în a cărei trăinicie nu-i era îngăduit a crede, prindea în sine cât putea din traiul acelora cari mai aveau zile înaintea lor. Și slaba mână albă a copilei însemna grăbit pe bucăți de hârtie, cu scrisoarea fină pe care i-o dădea mai mult gustul ei firesc decât învățătura a patru clase primare de sat, versuri, schițe, nuvele. Un frate, d-l N. Mihăescu, a destăinuit, descoperindu-le din întâmplări, câteva din poeziile fetiței; altele au ieșit într-un volumaș care a stârnit uimire și durere, după moartea ei, la 21 iunie 1895. Acum ele se înfățișează toate în a doua ediție a Florilor de zăpadă, pe care o dă librăria Socec.
De moarte se tânguiesc toate versurile; viața o cântă toate povestirile și descrierile. Un dualism care se lămurește ușor: de o parte setea de a trăi, de altă parte jalea, mărturisită de suflet în singurătate, de a nu putea trai mai mult.
În poeziile, scrise uneori într-o proză tărăgănată, alteori în metrele obișnuite, adesea în acela al poeziei populare, pe care a auzit-o deseori copila de la țară și pe care a și cules-o, jalea morții se cântă în multe feluri, dar în aceiași ton simplu, adânc omenesc, fără nici un meșteșug și pregătire, fără nici o „artă" învățată:
Vântule rău și turbat,
Multe flori ai scuturat!
Moarte, moarte rea, pustie,
Mulți ochi plini de veselie
Îi adormi pentru vecie
Supt o galbenă făclie.
Simți, neapărat, că mintea din care a pornit această tânguire e una care a primit hrana cărților, a conversațiilor „culte", dar chemarea către vântul ce scutură frunzele, generalitatea durerii, duioșia ferită, vădesc pe cineva care a băut larg la izvorul poeziei poporului:
Vântul mi-a stins florile
Și moartea surorile,
așa se mântuie această tânguire. Mai desăvârșită în această gamă e una din puținele bucăți scrise ca pentru viață, acel Bate vântul, în care este totuși stăpânitoarea nota de tristețe, fără obișnuita perspectivă a sicriului pus pe masă și a cimitirului unde dorm surorile :
O veni vremea vreodată,
De-o-nfrunzi pădurea toată,
Când prin frunzele de nuc,
Mi-o cânta ușor un cuc...
Miresme eminesciene, dulci și îmbătătoare, se desfac din cutare cântec de iubire :
O, lasă-ți brațul sub al meu,
Sa mergem împreună;
sau din acel Noapte bună, care nu e o urare de liniște și pace senină, ci încă o formă de amintire a morții:
În sicriu e intunerec,
Noapte bună!
Flori, îngeri, vedenii, raze — în povestiri scurte, foarte curate și albe, cuprinzând însă în ele același negru grăunte al deznădejdii, nu vin de nicăieri, sau, mai bine, ele vin din cartea de cetire, dar trecând prin sufletul adânc al unui copil cum nu se află alții.
Căci, în colțul ei de lume închisă, această neobișnuită fetiță bolnavă se înălțase, tot chinuindu-și sufletul prin îndelungata oprire dureroasă asupra lui, până la vederi filozofice personale, până la gânduri asupra rostului lumii, a carii cheie de suferință o avea :
Cum de-oi muri acuma,
Aceste mii de stele
Vor lumina țărina
Deasupra groapei mele
Și alți simți-vor vraja
Atâtor nopți frumoase,
Când eu voi fi pierdută
Prin bolți întunecoase.
Sau în aceste patru scurte versuri, bogate în înțeles:
Flori albastre înflorite,
Cât de trist ați fost ursite:
Ieri înveseleați un munte,
Azi împodobiți o frunte!
Proza volumașului cuprinde schițe din viața de sate, în coloare romantică de obicei — iubiri între ciobani și domnișoare bogate de la oraș — dar câte una zugrăvită tare, aspru, cu trăsături de realism energic și conștient. Se găsesc pretutindeni comparații noi și fine — copiii „mărunței ca ulcelele”, luna ce se ivește „curioasă ca o fată ia geam”, sălciile care „sărută cu vârfurile lor apa străvezie”, stelele ce se sting dimineața „ca niște fluturi argintii ce în ajunul morții mai bat încă din aripi” — cuvinte care întrupează o psihologie întreagă; „a, de când n-am mai băut apă din satul meu”, zice flăcăul întors de departe. O adevărată capodoperă de seriozitate mistică e povestea Maicii Domnului care merge să caute pe Isus coborât de pe cruce; n-am mai văzut o mai desăvârșită înveșmântare în frumoase cuvinte poetice a legendelor religioase pe care le știe poporul. Sunt apoi idei poetice schițate în proză ritmată, sunt scrisori care-ți strâng inima de mila acestui suflet superior care se stinge într-un rece mediu banal, din care nu se află nimeni să-l smulgă — căci în alte împrejurări nenorocita fată ar fi trăit, spre folosul literaturii noastre — sunt pagini de jurnal intim, cu scene de moarte, pagini care nu sunt de loc mai prejos de acelea care au făcut pe Maria Bașkirțev[1], autoarea cunoscutului ziar al vieții ei, întrerupte în tinerețe, o scriitoare vestită în toată lumea.
Nu e numai o curiozitate psihologică și literară această cărticică, ci o parte integrantă a literaturii românești mai noi.
_______
- ↑ Marta Bașkirțev (1860—1884) — pictoriță rusă, al cărei jurnal intim scris in franceză a fost tipărit postum (in 1885) la Paris, unde a murit.