Oaia cea pierdută

 

Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, au nu lasă pre cele nouă zeci și nouă în pustie și merge după cea pierdută...

Stă târla pe tăpșanul de unde până-n zare
Se vede iarba ștepii cu stuhul vreunui smârc
Ce-și leagănă șovarul șușuitor din care
Deodată se înalță cu aripi mari un stârc —

Și-acum când ziua scade și umbra e mai lungă,
Spre stână vine turma ce pe câmpii păscu.
Se-ndeasă oaia sură cu umbrele la strungă
Și nori de plumb se lasă pe valea Cara-Su.

Mocanul însă turma și-o număra — răbojul
Nu-i iese: îi lipsește o oaie din ciopor,
Și părăsind o sută de oi lângă rogozul
Perdelei, singuratic pornește pe pripor.

Ce noapte-nfricoșata înfrunta! Vânt și ploaie
Și trăsnete și bice de foc neîntrerupt...
Toi iadul parcă urlă să-i fure biata oaie
Ce, rătăcind pășunea, din cârdul ei s-a rupt.

Dar într-o văgăuna o vede stând: pe umăr
Se-ncarcă baciul vesel cu oaia ce pierdu.
Se bucură și Domnul în cer — și fără număr,
La luminiș ies stele sclipind pe Cara-Su.