O vorbă care deslușește tot

 

Un episcop odată plecase să cerceteze eparhia. Ajungînd la un sat, se supără foc cum de nu-i face priimirea ca la alte sate, trăgîndu-i din depărtare clopotele. După ce trase la gazdă, chemă pe preotul satului la dînsul.

— Părinte, îi zise episcopul cu grai cam aspru, in toate satele pînă aci m-a primit ca pe capul legei ce sunt. Numai satul sinției-tale se vede că și-a cam uitat datoriile către sînta noastră biserică; și pentru aceasta sînția-ta trebuie să fii de vină.

— Preasînte stăpîne, răspunse bietul preot, sunt o mie ș-o sută de cuvinte. Eu, biet, mi-am făcut datoria, mai cu prisos decît alții. Ați văzut bine că v-am ieșit înainte de v-am primit tocmai la marginea satului cu crucea, cu Evangelia, cu steagul și îmbrăcat în sîntele vestminte, în loc să vă aștept la ușa bisericii. Și cu atît mai mult s-a bucurat sufletul meu cînd am auzit că v-a dat Dumnezeu în gînd să vă mai aduceți aminte și de satul nostru, cu cît aveam mare trebuință de ființa de față a capului bisericii, spre a turna balsamul mîntuirei pe ranele noastre sufletești și a mă ajuta să dau afară din sat sărăcia ce s-a încuibat la noi.

— Din mia și din suta aia de cuvinte nu s-ar putea să-mi spui și mie cîteva? mai zise episcopul cu grai mai blajin.

— Mai întîi de toate, preasînte părinte, biserica din satul nostru n-are nici un clopot.

— Destul, destul, răspunse episcopul, ăst singur cuvînt este de ajuns spre a-mi desluși totul.

În dumineca următoare, sătenii cu mirare auziră două clopote care îi chemau la rugăciune din turnul bisericii. Cînd se adunară la biserică, preotul le ceti porunca episcopului prin care îndemna pe toți poporanii să-și dea copiii la școala ce înființase preasînția sa cu ale sale cheltuieli.