O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”

Jump to navigation Jump to search
O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”
de Ion Luca Caragiale
În Epoca din 27 iunie-1 iulie 1897; retipărit în Notițe și fragmente literare, 1878, p. 129, și Momente, schițe, amintiri, 1908.



Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Hasdeu" de la Cîmpina unde am petrecut o zi nespus de încîntătoare, ospătat de d. și d-na Hasdeu părinții proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani, fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai și numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Iuliei Hasdeu, D. Hasdeu nu este arhitect și n-ar fi fost în stare, cum singur mărturisește să conceapă un plan așa de complex, așa de logic și de frumos. E un castel tare și totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, așa că fațada templului privește drept la răsărit.

Mi-ar fi cu neputință să fac o descriere completă a acestui locaș de înălțare sufletească, de mîngîiere, de credință, de rugăciune și inspirațiune. Mă voi mărgini a da puține note fugitive asupra unor amănunte și mai ales asupra emoțiunii profunde ce am simțit acolo. Castelul-templu are două aripe cu cîte un cat și un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mîndru în mijlocul unei curți largi, avînd la dreapta lui, ca de streajă, niște nuci bătrîni, iar la stînga, o grădiniță de flori tinere, scăldate toată —ziua în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rînd, terase largi, împrejmuite toate cu stîlpi scurți de granit, acoperiți cu table de aceeași piatră, în stil druidic. Fațada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea ușii principale: o bucată de granit masiv, grea de cîteva mii de kg, care se deschide cu mare ușurință, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.

Când ușa este deschisă, i se vede numai muchea; cînd este închisă, acoperind perfect intrarea, se vede pe placa ei de piatră blazonul familiei Hasdeu, iar dasupra o panglică zburătoare: „E PUR SI MUOVE"[1]

Auzisem atîtea despre acest buen retiro[2] al ilustrului om, încît apropiindu-mă cu trăsura, mă simțeam cuprins de emoțiune, de un fel de neastîmpăr pe care-l produce totdeauna apropiarea unui lucru de mult dorit.

În sfîrșit, am ajuns. Eram așteptat. Am coborît repede din tră și am intrat în curte, unde am rămas cîteva clipe uimit de înfățișa impunătoare a castelului „Iulia Hasdeu". Dar am fost repede deșteptat din uimirea mea: pe terasă a ieșit să mă întîmpine figura strălucitoare a nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numaidecît impresia puternică ce mi-a cauzat-o vederea operei sale de piatră, tot asa de minunată ca și celelalte opere ale sale.

— Stai să vezi... încă n-ai văzut nimic! îmi răspunse... Și, mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpîna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. Pentru aceea, mai-nainte de orice, trebuie să te prezint stăpînei casei.

Zicînd acestea, mă duse la umbra unui nuc. în trunchiul bătrînului copac, într-o găunoșătură, este portretul Iuliei Hasdeu, încadrat în mușchi viu, din care răsar plante mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei zîne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre și de lumini, cu miile ei de poteci și de izvoare vii, cu miile ei de generațiuni, încăpînd toate în scorbura, cît un pumn, a unui bătrîn copac.

— Acum putem intra. Ne suim pe terasa de la intrare și, alunecînd amîndoi de o parte și de alta a lespezii care-și prezintă în față numai muchea, intrăm în vestibul. A doua ușe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, prezentînd două oglinzi, cari, așezate paralel, reproduc una într-alta la nesfîrșit imaginea noastră.

— Simbolul puterii etern și infinit creatoare! Pășim pragul, și ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniștit un stîlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dînsul se reazimă două scări de fier ușoare, cari suie la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stîlpului, împotriva ușii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două.

In rînd cu galeria, deasupra stîlpului pe care se reazimă scările, este un pod susținut de stîlpi subțiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mîntuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn și colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumusețe a sculptorului Casciani din Paris. Mîntuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer cu brațele deschise, cu privirea aplecată către pămîntul pe care-l părăsește și pe care-l binecuvintează cu amândouă mîinile.

Din ochi îi pică lacrimi; în mîini și în picioare se văd urmele cuielor și pe frunte — ale ghimpilor. Divinul fiu se înalță cu fața către izvorul luminii, către răsărit. Din vîrful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl privește, așteptîndu-l cu dragoste.

Domul e luminat de trei uși, răspunzînd pe trei terase, și de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben și roșu. Dacă îngenunchi în fața figurii Mîtuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteietoare de lumină, al cărei cadru înconjură ca o aureolă.

În galeria circulară, îndărătul Mmtuitorului și sub fereastra rotundă, stă bustul, asemenea colorat, al Iuliei Hasdeu, acoperit de un văl alb subțire* Ochii ei au o putere de privire extraordinară, din altă iuine, o privire care nu fixează nici un punct material și care, pătrun-zind obstacole imposibile de pătruns pentru noi, se adîncește nemăsurat în infinit, către un punct luminos, ce o uimește și o face fericită, către „Marele Centru".

Ieșim pe terasa din stînga. Un vînt răcoros adie. De jur împrejur se văd ridieîndu-se dealurile verzi cari domină valea Doftanei. Mă opresc o clipă, amețit de atîtea impresiuni^ să respir adiarea dătătoare de viață. Dar ilustrul meu amfitrion mă apucă cu bunătate de braț, zicîndu-mi cu tonul unui îndemn inspirat: — Mai sus! mai sus!

Suim scara subțire care se încolăcește pe zidul donjonului și ne aflăm pe terasa superioară. O panoramă sublimă se desfășură jur împrejur, și deasupra, bolta nemărginită, albastră, cu atîtea nenumărate terase, sclipește străvezie. Dar e foarte cald la amiazi. Ne coborî ni pe terasa mijlocie, intrăm în interiorul donjonului, și de-acolo, după ce mai privesc încă o dată minunata statuă a Mmtuitorului fi bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stîlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, «o mare potir: deasupra acestuia apare ridicîndu-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului. La baza potirulu i stă atlrnat chipul oopilei pe patul ei de chinuri, acoperită cu flori. În aripele de jos ale castelului avem, la dreapta și la stînga cite două saloane, unul mare și altul mic; în fund, un altar, și in fundul altarului, un piano. Acustica bolții acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiza prin voința arhitectului. Un acord produce o rezonanță care umple bogat Întreg interiorul domului, deșteptînd glasul adormit al golului...

De o parte și de alta a altarului, două Încăperi pentru bibliotecă unde se pot In bunăvoie odihni mii de volume înțelepte...

Fereastra altarului e roșie, iar ale celor două biblioteci, una verde și cealaltă albastră... În salon stă un portret în mărime naturală al Iuliei Hasdeu... Dar am spus că e imposibil sa fac o descriere amănunțită a acestui locaș...

D-na Hasdeu ne cheamă la dejun.

Sala de mîncare se află la umbra unui nuc venerabil. Ne așezăm la masă.

De-acuma începe farmecul cel mare: de-acuma pornește d. Hasdeu, după ce mi-a arătat proprietatea fiicei sale, să-mi spuie multe, multe...

*

Felul său, mai bine zis, stilul ospitalității la castelul „Iulia Hasdeu" e cu totul deosebit: un amestec de grand seigneur, naiv, savant, patriarh bătrîn și tînăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate — bunătatea însăși, d-na Hasdeu — și plină de scîntei de spirit — spiritul însuși, d. Hasdeu, — plină de frumusețe — amîndoi soții frumoși, prin frumusețea supremă a părului alb. O așa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere. Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un izvor nesecat de învățături adînci și de glume scînteietoare — o activitate de spirit în adevăr prodigioasă. Cercetări filologice și istorice, experiențe și comunicări spiritiste, religiune, filozofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pînza minunată pe care numai cel mai înalt dar al minții omenești o poate țese, îmbrăcate în poezie — toate sunt ou o egală vigoare îmbrățișate.

Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspirațiunii și de puterea convingerii. Spiritul acesta jonglează cu corpii cerești cum ar jongla ou niște mingi sau portocale.

Am uitat cu desâvîrșire scopul vizitei mele; mereu am ascultat și nu mai mi-a venit In cap să fac vreo întrebare.

Ne-am ridicat de la masă și am reintrat în castel. D. și d-na Hasdeu se retrag să se odihnească puțin, lăsîndu-mă singur în salonul din stînga. Atunci încap să cercetez, unul cîte unul, toate amănuntele acestui încîntător locaș. În fiecare colț, materia spune o idee. Ies în curte și mă afund în grădină, unde crește o vie de curînd plantată; departe, înspre apus, se desinează dealurile de pe valea Prahovei pe cînd, față în față, către răsărit, se ridică la aceeași înălțime dealurile de pe valea Doftanei. E o liniște pătrunzătoare, pe care n-o întrerupe decît lătratul cîinilor castelului — cari își reclamă tainul de hrană și mîngiituri de la d-na Hasdeu — și șuieratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D-na Hasdeu își îngrijește pensionarii, popoare întregi de pui. D. Hasdeu, care și-a făcut siesta de cîteva minute, îmi iese înainte... E mai tînăr chiar decît adineauri si-mi zice:

— Acum, iar sus! sus!

Ne urcăm pe terasa întîia, deasupra căreia marele donjon își aruncă către răsărit umbra. Ne așezăm în fața unei mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele rezultate ale comunicatiunilor sale spiritiste cu Iulia. De demult încă, fiica împărtășește tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreață — o sistemă completă asupra problemei creațiunii. Savantul poet speră că în curînd opera fiicei sale va putea fi dată publicului.

Din această vastă operă, d. Hasdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc cîteva pagini miraculoase. îmi este peste putință, firește, să reproduc cît de palid propozițiunile filozofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma înțelesul ce l-am putut eu căpăta din ele...

„Marele Centru", Lumină si Voință nemărginite, înființează la infinit, izbind Golul, Nimicul. Din izbituri eterne pornesc ființe eterne. produs infinit al unui izvor infinit, voințe infinite, rezultate dintr-o 35 voință infinită.

Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în știința umană. Cu o vervă de care numai el este capabil, ilustrul meu amfitrion îmi dezvoltă toată sistema: este o clădire de o caldă și sublimă fantazie, întemeindu-se pe cea mai solidă și rece logică. Cu sistema aceasta se explică lămurit toate ipotezele științifice moderne nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluțiunii, atavismului, personalității etc.

După ce d. Hasdeu m-a încleștat bine în țesătura sistemei sale îmi zice, privindu-mă cu bucuria triumfului:

— Trebuie să stai deseară aci, să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să prioepi mai bine toate cîte ți le-am spus.

Se înțelege că nu m-aș fi putut împotrivi la o așa ademenire dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de afaceri. M-am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adînca părere de rău ce simțeam că nu mă pot supune unei așa de grațioase porunci.

— Atunci, îmi zise d. Hasdeu, n-ai înțeles nimic. Pentru ce ai mai venit?

La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atîta uitare, de scopul practic al vizitei mele, și promițîndu-mi în gînd să mă reîntorc altădată cu mai mult timp și pe-ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:

— Am venit... am venit să intervievez pe d. Hasdeu în chestiuni literare.

— Așa? și anume despre ce?

— Despre starea literaturii noastre și despre sorții ei de progres.

— Atunci, zise d. Hasdeu, n-ai decît să-ți începi întrebările.

— Iată. Doresc a ști: ce credeți dv. despre literatura romînească actuală în genere? Cari sunt personalitățile într-adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura romînă, avînd în vedere starea în care această literatură se află astăzi?

— Foarte bine. Am să-ți spun.

Și, luînd tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hasdeu îmi comunică părerile sale, pe cari le voi reproduce cît se poate mai exact.

D. Hasdeu crede că literatura unei nații nu se poate ridica la o treaptă în adevăr înaltă pînă cînd societatea națională și Statul național n-au ajuns la cea mai înaltă treaptă de putere. Societatea noastră și Statul nostru sunt încă pe drumul de suiș. Au fost grele păsurile de pînă acum, grele și fără răgaz. Momentele de liniște și de răsuflare, prin cari trecem astăzi după atîtea veacuri grele, nu sunt decît un scurt popas pe calea destinatelor noastre. Ideea românismului se întremează astăzi printr-un scurt repaus, pentru ca să pornească, hotârită, către țelul ei final, către culmea dezvoltării sale.

— Mai sus! Avem încă de mers... mai sus!

E atîta inspirație în glasul savantului poet cînd grăiește aceste vorbe, atîta voință în tonul lui profetic, încît mă simț ridicat fără de voie și pornii cu el către un viitor de glorie românească, de strălucire națională, care, oricît ar fi de depărtat, este real, palpabil, inevitabil.

Literatura română de astăzi? zice d. Hasdeu, zîmbind cu bunătate... Încercări mai mult sau mai puțin fericite, avînd mai mult sau mai puțin noroc de izbîndă a momentului și datorindu-și mai adeseaori modei atît succesul trecător, cît și impedicarea unui succes mai durabil. Iată un exemplu: Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, o direcțiune specifică, regională, eterogenă față cu ideațiunea poporului nostru — sub direcțiunea, la modă pe atunci, a unei școli literare — sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universitățile germane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generațiuni.

— Nu, nu! adaugă d. Hasdeu... Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național.

— Dar, întreb eu cu sfială, atuncea care e, după dv., d-le Hasdeu, cea mai mare figură a literaturii noastre?

D. Hasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gînduri:

— Alecsandri... Fără nici o îndoială, Alecsandri... El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii și simțirii romanesti. El a cîntat toate dorințele, el a plîns toate nevoile și necazurile românimii. El a încurajat, a îndemnat și a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neam putea mai bine să înțeleagă; a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranță și de credință, glumeț și înțelept ca poporul român însuși. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc, și în talentul lui nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a literaturii românești în secolul acesta. La așa înălțime nu mai văz alta.

— Dar altul, tot mare, nu avem?

— Eliade, desigur. Iată încă o figură gigantică, cu atît mai minunată, cu cît puterea nu-i stă în talent, ci în vointă. Iată un om care, la un moment dat — cînd nimeni aproape nu gîndește decît într-un mod fragmentar la cultura unui neam — închipuie cu vasta-i inteligență o sistemă completă de evocare a forțelor spiritului național: științe, literatură, arte, filozofie, religie, politică, tot încape pentru el într-o sistemă închegată. Fără să reușească a face îndeosebi o operă de mare valoare, apucă, cu o egală putere, toate genurile literare și științifice, întemeind, ca bază neclintita a culturii si dezvoltarii neamulu, românesc, ideea națională. Eliade n-a fost poate niciodată un mare scriitor; ceea ce, însă, e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voința mare, — un om căruia generațiile actuale, cu judecata lor încă nesigura nu pot înțelege cît îi datoresc, dar pe care o generațiune cu conștiința mai limpede și cu mintea mai înzestrată îl va onora ca pe una din cele mai strălucite figuri ale renașterii române. Și la Eliade ca și la Alecsandri, credința și voința s-au manifestat cu toată binefăcătoarea lor înrîurire pentru neamul nostru.

E bine înțeles că eu mă mărginesc a da aci numai într-un mod imperfect părerile ilustrului academician. Sub torentul ideilor sale eu nu pot nota decît liniamentele fundamentale cît se poate cu mai multă fidelitate.

Aci, a proposito de opera lui Eliade și de influența pe care a exercitat-o această operă, d. Hasdeu face o bogată digresiune asupra școlii „Junimii".

In digresiunea d-sale despre „Junimea", d. Hasdeu revine asupra observațiilor privitoare la Eminescu. A fost, zice d-sa, o școală literară care a falsificat felul de a gindi, de a simți și de a spune românește, introducînd cu dinadinsul în literatura noastră tinără pesimismul universitar nemțesc, pedanteria obscură și greoaie nemțească. Pe de o parte, a inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat și a deformat talente reale (Eminescu). Acel ce s-a pretins cap al școalii, el însuși, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă și umflată pretențiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simț: il n'a fait qu'enfoncer des portes ouvertes.[3] Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîțiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ș.a., ca și cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o așa sfîntă campanie...

Un cap de școală care n-a avut altă treabă, nici altă inspirație decît să demonstreze că "În natura toată totul repoza" a lui Aricescu, sau "Poemele eroice" ale lui Pelimon nu sunt potrivite esteticei lui Leasing!...

Și care a fost urmarea școalii aceștia?... afară numai dacă această școală n-o fi avînd pretenția că ea a dat naștere unor talente, ori că acele talente, născute mai-nainte de ivirea școalii, nu s-ar fi născut fără dînsa...

— Cap de școală?... Un Lessing?!... Dar Lessing — fără a împrumuta bagaj portativ de la un alt Lessing anterior și mai ales exotic (așa încît să fie mai greu de controlat de către contimpuranii puțin deprinși cu cititul) — Lessing a scris el însuși minunatul Laocoon, celebrele Natan înțeleptul și Mina de Barnhelm. Lessing a creat, și creațiunea lui va rămînea ca o creațiune pur personală și specific germană, spre gloria lui și a neamului lui... Dar capi de școală, cari se bat cu morile de vînt pentru a face pe Sancho Panca să caște gura plin de admirație și nu sunt în stare a construi o pagină de invenție originală! capi de școală, cărora cei mai slăbuți ucenici nu le pot recunoaște altă valoare decît că sunt capete foarte bine echilibrate, foarte bine cumpănite!... Cumpănă în echilibru — diferență de greutate, zero.

Nu; niciodată un cap de școală nu s-a mărginit, ca un dascăl de școală, la teorii și mai ales la teorii pueril negative; niciodată cineva nu s-a putut numi cap de școală, fiindcă, în temeiul unor fragmente de adevăruri spuse deplin de alții, au criticat lucrări mai prejos de orice critică serioasă (ca, de exemplu, pe răposații Pelimon, Aricescu ș.a.).

Un cap de școală creează, și creațiunile lui servesc multă vreme ca modeluri urmașilor de talent... Dar eu mi-am mai spus in privința aceasta părerea pe larg. E de prisos să-ți spun mai mult acum.

— In sfîrșit, d-le Hasdeu, zic eu, aș vrea să știu părerea d-tale despre sorții de dezvoltare, de aci încolo, a literaturii românești.

— De asta, răspunde ilustrul meu amfitrion, de dezvoltarea literaturii românești nu mă îndoiesc de loc. Sunt cu deosebire convins că românii vor avea în viitor o epocă de strălucire literară, care se va număra între epocele remarcabile ale dezvoltării intelectuale umane. Neamul acesta e chemat, netăgăduit, să joace un rol mare în complexul istoriei...

D. Hasdeu întemeiază această propoziție pe teoria d-sale filozofică despre creațiune.

– Toate marile epoce literare au coincidat la epoce mari politice Cînd voința unui neam întreg a reușit să ajungă a realiza culmea aspirațiunilor sale, a îndeplini suma de rezultate posibile ale energiei sale i se trimite acestui neam o colonie de misionari, o pleiadă de talente și de genii, spre încoronarea și glorificarea traiului lui... Fericit acel ce va reprezinta atunci voința neamului! Numele lui va marca veacul în care strălucita colonie a celor trimiși își va fi îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui August, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine știe?

...Poate că, adaogă d. Hasdeu, un așa secol pentru neamul nostru românesc nu e atît de depărtat cît s-ar crede după împrejurările politice de astăzi; poate că nu e așa departe ziua în care acest neam va să-și ajungă culmea voinții.

Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o perspectivă uimitoare...

Mi-e foarte greu mie — așa de puțin inițiat pînă acum în sistema de filozofie a d-lui Hasdeu — să inițiez pe cititorul, poate mai puțin preparat decît mine, în o teorie atît de subtilă. Pentru cititorul mai bine inițiat vor fi clare aceste cîteva cuvinte, pe cari mi le adaogă d. Hasdeu după ce-mi afirmă că o epocă glorioasă a neamului românesc nu e atît de departe precum s-ar crede. Iată, cît se poate mai exact, propriile cuvinte ale d-lui Hasdeu:

— Micul prinț Carol II e un trimis, trimis după voia lui proprie; el, copil mic — și asta se întîmplă cu toți trimișii — și-a denunțat misiunea. Acest copil, cînd d-abia vorbea și cînd auzise, pentru a numi jețul regal, numai cuvîntul modern tron, iar cuvîntul vechi scaun nu-l auzise decît desemnînd jețurile comune; acest copil, care nu putea ști istoria lui Ștefan cel Mare, ți-aduci aminte ce-a zis — cuvîntul lui de copil a străbătut la auzul mai tutulor românilor. A fost o solemnitate la Palat. După săvîrșirea programului oficial, pe cînd se rup rîndurile, copilul pleacă de la locul lui și merge hotărît să se suie pe tronul de pe care a coborlt Regele.

„Ce faci, Carol?” îl întreabă tatăl, prințul Ferdinand.

"Vreau să mă sui pe scaunul meu!" răspunde băiatul.

— Atunci? Întreb eu...

—Atunci, răspunde d. Hasdeu, nu înțelegi?... Ștefan cel Mare spuse din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui!

Umbra marelui donjon, cîtă vreme am stat de vorbă a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebuie să părăsesc castelul „Iulia Hasdeu".

Foarte mîhnit de asta, mă ridic. D. Hasdeu mă conduce. Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonului. Mi-aplec capul și mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe proprietara, care se uită mereu în adîncuri, și cobor după d. Hasdeu pînă jos. Îmi iau rămas bu de la buna și blînda d-na Hasdeu și de la ilustrul meu amfitrion și mă sui în trăsură.

Cînd pornesc, mai arunc o privire către fereastra deschisă a donjonului: Mîntuitorul parcă-și apleacă de sus divinii ochi asupra-mi binecuvîntîndu-mă cu amîndouă mîinile rănite, ca și cum mi-ar zice:

„Mergi sub paza mea în pace, omule!"

Am sosit tocmai la vreme ca să apuc trenul. Starea sufletească în care mă aflu e așa de înaltă, încît îmi trebuie singurătate. Mîntuitorul și-a îndeplinit făgăduiala; sub paza lui merg în pace — nici un cunoscut în vagon. Pînă să cobor la Ploiești, unde trebuie să mîi peste noapte, gîndesc mereu la minunatul om de care m-am despărțit:

„Ce superioară și fericită natură! Ce minte și ce suflet! Cîtă știință și cîtă credință!"


  1. Și totuși se mișcă (ital). Cuvintele lui Galileo Galilei
  2. Locuință de refugiu (ital.).
  3. n-a făcut decît să forțeze uși deschise (fr.)