O viață de om așa cum a fost/Primii ani de școală

O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
IV. Primii ani de școală

În fundul unei pieți largi și goale, o clădire frumoasă cu fațada severă, fără un pic de grădină – n-am apucat o școală cu grădină, ci numai de acelea cu ogrăzi, prăfuite ori pietruite, murdare de obicei, cu latrine infame stînd cu ușile date în lături, iar, undeva într-un colț, cofa cu apă și cana de tinichea ruginită și strîmbă din care beau toți pe rînd. E școala Marchian, darul arhiereului Marchian Folescu, de la mănăstirea Vorona, mi se pare, care a închinat toată averea sa pentru a se face acest lăcaș cu săli mari, luminoase, bine împărțite, în care desigur călugărul fără copii ar fi dorit și puțin din cea mai clară și mai sfîntă lumină: a sufletelor.

Dar în acea după-amiază, cînd porțile de la casa cucoanei Marghioalei Vîzdogesei s-au dat la o parte pentru ieșirea timidă, dacă nu îngrozită, a celor cinci ani ai mei, cărora pînă atunci nu le vorbise de școală decît Champfleury, descriind iadul unde s-a istovit profesorul Delteil, eu n-am văzut fațada, nici nu mi-am dat samă de împărțirea claselor, nici nu mi s-au oprit ochii asupra chipului frumosului călugăr așezat în dreapta catedrei în vasta sală a clasei I-a, ci, prin curtea cu cofăielul de apă, în care, la acest ceas, din fericire, nu era nimeni, am pătruns în odaia dlui director Bălășescu.

Patru ani l-am tot văzut: un om frumos, încă tînăr, cu o barbă mică, cu fața plină, bună, cu vorba care încerca numai uneori să fie aspră; el însuși era, cred, fără copii, dar cu un oarecare simț pentru copiii altora, încredințați îngrijirii sale, chiar cînd indignarea pentru păcate mai mari sau mai mici îl făceau să exclame:”Ticălos, blăstămat”, dar stăpîn cu totul pe tot personalul școlii sale desigur că nu era și nu în spiritul lui de indulgență mergeau toate. Deocamdată, cu o privire de zîmbitoare politeță către mamă-mea, el mă luă de mînă și, în cea mai largă odaie pe care o văzusem în viața mea, aceea a acelei prime clase, mă puse să dau dovada putinței mele de a ceti și de a scrie. Era prin april sau mai și trebuia să fiu înscris numai pentru apropiatul examen. Nu-mi aduc aminte să fi auzit o vorbă bună și m-am încredințat răpede că ele nu erau obiceiurile acestui așezămînt model: desigur pentru că nu se găseau în programul recomandat de”Onor Minister”.

A doua zi eram în bănci, drept, în fața unei mobile prăfoase pe care n-o văzusem pînă atunci niciodată acasă, ori la biserică, ori prin saloanele cu care „eram în vizită”, singurele case cu mobile pe care le cunoscusem pînă atunci. Pe o platformă uzată de picioarele care o suiseră și o coborîseră, un fel de ladă deschisă, așezată cu partea fără capac către scaunul pe care stătea un om care se chema „domnul”. Însăși făptura acestei alcătuiri neobișnuite îmi fu antipatică și am urît-o totdeauna, ca un brutal mijloc de osebire, ca o piedecă la comunicarea sufletelor, chiar atunci cînd eu eram acela care avea dreptul să se folosească de scaunul din fața ei.

Pe acel scaun din clasa întîi a școlii Marchian se găsea un om de vreo treizeci de ani, blond spălăcit, cu umerii obrazului foarte slabi și roșii, cu o mustață supțire deasupra gurii care nu zîmbise poate din anii copilăriei. Tușea des și vorbea aspru.”Domnul” era, între colegii săi și în lume, institutorul Istrati și între tovarășii mei de școală se afla un băiat cu exact aceeași înfățișare, în a cărui copilărie veselă și zburdalnică nu se amesteca nici o prevestire a morții înainte de vreme, care, „in aceeași tuse și cu aceeași amărăciune a inimii, îl aștepta și pe dînsul.

Numai prietenie n-a primit pe copilul deprins a-și măsura fiecare gest și fiecare cuvînt, a evita orice vorbă aspră – pe cînd aici sudălmile cele mai ordinare se revărsau larg, continuu, asupra străzii —, care, în rochița-i albă cu albastru, își luă discret un locșor pe băncile în care săpaseră iscălituri, date, porecle și injurii mai multe generații de școlari. Erau lîngă mine fiii întregii măhălăli, a căror tumultuoasă intrare și ieșire putea să sperie un întreg cartier bogat cu casele curate, pașnice, îngrijit închise, care cuprindeau o lume foarte aleasă. De o parte, mai în margene, bătrîna doamnă Buzdugan, o fină, albă aristocrată, trăind ca într-un cartier parizian de veche nobleță și fiii ei, tot așa de distinși, avocați, magistrați; mai în fund casa în care trăia tatăl poeților Stavri, Arthur și Raul, om bun de toate glumele și bucuros de toate năzbîtiile, într-o locuință încăpătoare, cu întinsă livadă; de cealaltă parte, bogatul Hermeziu, rudă cu episcopul din vremea Unirii, un om micuț, blond, cu aparența bolnăvicioasă și tristă, al cărui fiu unic, din căsătoria cu o soroceancă, de loc din Basarabia, privea de la fereasta unui apartament înzestrat cu tot ceea ce belșugul poate da pentru învățătura, distracția și fericirea unui copil, viața năcăjită din școala noastră prăfoasă; mai departe, și mai bogatul Sofian, de origine balcanică, a cărui avere destinată pe urmă unui scop filantropic, era socotită fără margeni. Biserica Sf. Dumitru, a lui Racliș, zdravănă, înaltă, aduna la slujbele și hramurile ei toată această lume înstărită. Mai încolo, cotind spre dreapta, în altă parohie, același cartier boieresc urma spre grădina lui Vîrnav, familie cu amintiri cărturărești: de traducători din secolul al XVIII-lea, de oameni din al XIXlea de valoarea drului Constantin Vîrnav și a fratelui său, călugărul democrat și naționalist Sofronie, apoi spre casa cochetă a colonelului Pisoschi, fostul adjutant al lui vodă-Cuza, răsărind arare cu marțialul lui barbișon alb pe terasă, spre gospodăria pitită în fundul curții a măruntului, vioiului avocat Arapu, oacheș ca numele său, spre vila de o arhitectură distinsă a bunei dne Văsescu, statornica noastră ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluiași Cuza și mama colonelului Gheorghe Văsescu, atașat militar la Paris și apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi unde-și avea moșia Coțușca, apoi spre colțul unde una lîngă alta erau casele înrudite a Nastasiei Cocută și a bătrînei evlavioase”Anica Băltoaia”, cu multe rude basarabene, meștera sigură a doftoriilor de ochi pentru săraci, a surorii ei, Profira Borșoaia. În sfîrșit, a cartierului grupului de lîngă Primărie: cu dna Gavrilaș, cu Roseteștii, boierii închise și oarecum ascunse, cu Miliuța Stroici, vara bunicăi, care cetea la optzeci de ani istorii universale franceze, la care era abonată, și fiicele ei, Maricica, măritată cu Vîrnav Liteanu și apoi cu talentatul muzicant, arhitectul Saint-Georges, de fapt un Sîngiorz ardelean, și Tincuța, care a fost apoi dna Văleanu, cu casa lui Nicu Pillat, fratele generalului, văr al doilea al tatălui meu, și în fund cu o soră, Tudosica, măritată cu aprigul boier Toderiță Pisoschi, casă de oameni hotărîți și tari cari nu-și îngăduiau și nu-și iertau nimic, afară de simpatica fată infirmă, Lența, și atît de frumoasa Henrietta, plecată așa de tînără din mijlocul vieții pe care o iubea. Acolo era cartierul Sfintei Paraschivei, cu oasele tatei, de mult împrăștiate apoi, supt strașina ei.

În mijlocul unei astfel de societăți, mult mai aleasă decît cele de astăzi, capriciul binefăcătorului arhiereu așezase acest viespar de zgomot și de total nesupravegheată destrăbălare, în care se aduna, cu fiul pitarului grec Befa, splendid băiat, ca din monumentele artei elenice, cu acela al vizitiului de la Hermeziu, Morăreanu, un adolescent de dus la miliție, toată sărăcia materială și lipsa de orice cultură morală a copilăretului mahalalelor. Cea mai mare parte erau cu mult peste vrîsta mea și însăși priveliștea hainelor ciudat bălțate, însuși auzul strigătelor sălbatece, viforul de fiecare ceas al cutremurătoarelor injurii erau de ajuns ca să mă înspăimînte. Astăzi încă groaza față de mulțimile amestecate și zgomotoase, răspingerea față de manifestările lor brutale nu fac decît să continue aceste dintîi impresii ale copilului, atît de jignit în fiecare clipă, atît de absolut izolat.

Căci n-am avut acolo un prieten, un om care să se lipească de mine, un tovarăș să mă ia la jocuri despre care pînă la această vrîstă nici n-aveam vreo idee. Un imens pustiu se făcuse deodată în jurul meu. Și singur mă duceam, și mă regăseam singur, la întoarcerea acasă, pe cînd ceata de mici barbari se ducea, dincolo de unghiul din dreapta al străzii din față, să bată cu pietre, în tencuiala nesfîrșit găurită a casei Holban, imenșii draci zugrăviți cu cărbune ori, mai departe, se încăierau în”Medeanul” cu lemnele, cu evreii de la pităria vecină, stricînd geamurile coreligionarului din față, care nu putea trăi decît în cămăruțele din fund.

Numai răutatea omenească ni se înfățișa pretutindeni, la vrîsta cînd închipuirea pedagogiei sentimentale pune desăvîrșirea fragedelor suflete nevinovate.

Profesorul nu era un sprijin pentru cine se simțea așa de pierdut în mijlocul unei atît de largi dușmănii instinctive. Cînd pentru întîia oară fui „scos la tablă” pentru a face primul exercițiu public, în acel domeniu al matematicelor, în care m-am simțit ca într-o încăpere goală, din care să se fi scos tot aerul și obiectele să-și fi pierdut toate contururile și toate colorile, cum legam între ele zerourile unei lungi defilări de cifre, o vorbă aspră de pe acea catedră a comandamentelor mă opri în loc.

— Fă-le dezlegate! De ce le legi? – Așa m-a învățat mama. Și mustrările căzură atunci grindină asupra mea: ele mă atingeau însă nu numai pe mine, ci și pe cine îmi dăduse învățătura care acum, înaintea tuturora, se decreta vrednică de răspingere și de pedeapsă. Așa se înțeleg prea adeseori în școală, de oameni făcuți pentru altă meserie decît cea de învățător și, pe lîngă aceasta, înăcriți de boală, înrăiți de necazuri pe care nu le pot ascunde, și cele mai firești și mai sfinte sentimente.

Și, astfel, nu știu cum, copilul care nu știa să „răspundă” și a cărui împotrivire la ce nu era drept nu îmbrăca niciodată forma revoltei, se văzu pedepsit.”Mi s-a luat căciula” – ceea ce înseamnă că, oprit de a mă duce acasă la dejun, căciulița mea cu brandenburguri s-a găsit supt catedră, în picioarele „domnului”, împreună cu mormanul de căciuli și de pălării ale tovarășilor de vinovăție. Avui un sentiment ascuțit de nedreptate în fața căreia nicăiri nu puteam găsi un sfat, un ajutor, un sprijin. Ceva răsună în mine și pînă azi din acea înjosire pentru care întru nimic nu mă simțeam vinovat. Sînt aproape șaizeci de ani de atunci și mă doare încă pentru „luatul căciulii”, în clasa întîi primară de la școala Marchian. Ca o gîrbovire precoce aplecă fruntea, pînă acum dreaptă, a copilului deprins a se judeca – și, la întîmplare—, a se și pedepsi, fără milă, pe sine. Începeam să am senzația aceasta: că nenorocul meu mă osîndise a intra într-un gang de întunerec, plin de șerpi de pe catedră, de broaște și șopîrle ca aceia din bănci și că, necontenit, an de an, pînă la o îmbătrînire morală înainte de vreme, trebuia să mă zbat în lipsa de lumină și umezeala lui.

Clasa făcu mare haz de pe urma nenorocirii mele.”Coconașul” se confunda supt această osîndă cu ceilalți. Și, cum erau, printre ei, de aceia cari puteau să-și puie în versuri răutatea, mi-am auzit cîntecul – cîte mai eram să aud pe urmă, tot așa de meritate!

— Hai la joc, genunche goale.

— Las’ la dracul, că mi-i foame.

Și să se mai spuie că poezia populară a încetat la nația noastră…

Nu-mi dau samă cum am trecut examenul, cumplită clipă de încercare și pentru cine știe mai bine și are să răspundă acum, cu curajul ignorantului și al obraznicului, înaintea atîtor ochi care căutau a-i pătrunde în suflet, a-i scociorî gîndul, gata să rîdă de cea dintîi prostie ieșită de pe urma chiar a atmosferei neprietenoase care i s-a creat – și cu cîtă voluptate am desființat, plătindu-mi polița, după o întreagă viață de om, acest mijloc de tortură, dacă nu și, pentru cei ce știu manevra, de conrupție!

Clasa a II-a mi-aduse materialul inutil de care și azi au rămas pline programele noastre, împreună cu metode a căror amintire n-a dispărut cu totul și pretutindeni.

Pe cînd ceteam cu pasiune frumoasele bucăți din Cartea de cetire a învățătorilor asociați, uitînd cu totul și unde sînt și ce se face, de colegi, supt ochii profesorului, în jurul meu – memoria ne zăcea împovărată de numele tuturor fiilor lui Iacob potrivit cu lecțiile de istoria sacră —, lacrimile-mi veniră în ochi ajungînd la clipa cînd mama care plîngea necontenit pe fiul mort îl visează îndoit supt greutatea unui vas plin și, întrebîndu-l de ce sufere, i se răspunde:”Sînt supt povara lacrimilor tale”. Asprul glas al fiorosului preot care conducea clasa și pe care băieții căutau să-l facă a ieși mai răpede atrăgînd sunetul clopotului prin firele de păr înfășurate în hîrtiuțe care i se aruncau înainte ca să fie călcate în picioare, mă întrebă: „unde-i ce?”, adecă unde se cetește. Cum eram incapabil să arăt, mîna părintelui îmi smulse „căciula” pentru „oprire” și, cum mînile mi se întindeau rugătoare după dînsa, mă trezii învinuit că am vrut să mă ating de respectabila barbă și osîndit să stau cîtva timp în genunchi și să intru în „banca afurisită”, alături de Verdeanu, zis „babița”, pentru că în gîtul lui lung se mișca osciorul ca la un pelican.

Era o „bancă afurisită” și profesorul-preot o punea în fiecare an supt blăstămul său. Scoși din stagiul îngenuncherilor, cînd creta azvîrlită cu dibăcie le făcea un „ciuchi” în frunte, ei stăteau acolo supt hotărîrea religiei de iubire și de milă și intrau în viață prin poarta osîndelor ei solemne.

La sfîrșitul anului avui un „accesit al treilea” în ordinea vredniciei, ceea ce nu mă putea încuraja peste măsură și trecui în clasa a III-a ca să văd un excelent profesor, impozant și simpatic, blond și gras și vesel, plătind cu linia pe palme și pe degete vinovățiile unor colegi cari de altfel aduceau toate grosolăniile mediului în care se născuseră și în care continuau să trăiască, fără ca școala să încerce nimic pentru purificarea lor sufletească, De zor, mă trudeam să dau unei scrisori rebele liniile drepte și rotunde ale caietului de desemn și învățam la teorie cum Botoșanii își trag numele de la”Batus-Han”, Hanul Tatarilor, care… a distrus orașul.

Un sentiment că aș putea ceva și eu îl avui numai în a patra clasă, a directorului Bălășescu. Aici se întrebuințau cărți frumoase, cea de cetire, pe velină, bine ilustrată, a învățătorului Ionescu din București, cea de istoria românilor, cu frumoase chipuri de Domni, a lui Miron Florențiu. Bălășescu învățase probabil după sistemul lancasterian, alilo-didactic, din anii 1830—50 și astfel el se lăsa înlocuit de cîte un elev: atunci, la nouă ani, numit „monitor”, am făcut de pe catedră întîia lecție de istoria neamului meu. La sfîrșitul săptămînii, duceam fiecare, dintr-un carnet de note, cu foi adause, galbene, verzi, roșii, pe lîngă nota învățăturii noastre, și coroana zugrăvită pe acele foi dedesuptul căreia se cetea măiestrita iscălitură a dascălului, pe care noi o ceteam:”Balafsessimus”. O singură dată am auzit o vorbă rea de la dînsul, atunci cînd, venit în toiul iernii cu picioarele în cizme pînă la genunchi, pusesem degetele înghețate la sobă, ca să le ridic ca fripte, străbătute de dureri insuportabile, și, cînd, la țipetele mele, directorul adause confirmarea sa la sentința bunului preot din clasa a II-a, că sînt „fermecat” și deci fac parte din șirul lung al „ticăloșilor, blăstămaților”.”Fermecat”… Eram desigur „fermecat”, dar lumea farmecelor mele, singurele care mă sprijineau, era în fund, tocmai în fund, în comoara mîngîierilor cu ajutorul cărora singure lupta copilul palid și șubred, asupra căruia, crescut bine de o mamă plină pînă la cea mai înaltă jertfă de simțul datoriei, nu se cobora nici una din razele care încălzesc sufletul și-l întăresc pentru viață.

Dar, acum, în apropierea celor zece ani ai mei, împrejurările-mi dăduseră un alt orizont, la care școala nu contribuise cu nimic: acela, mult peste orașul ale cărui colțuri și taine era să le descopăr unul după altul, în măsura rătăcirilor noastre casnice: orizontul țerii în care trăiam, al țerii mele și al neamului meu.

Mă văd încă învățînd prima mea lecție de gramatică după manualul lui Manliu. Se lasă seara în grădinița pe care în curînd era s-o părăsim, întorcîndu-ne în strada celor dintîi amintiri, în încăperile de jos ale casei fostului negustor Vasiliu Pîrgaru și, învîrtindu-mă pe tăpșanul din fața cerdacului, încerc a face să-mi intre durabil în minte definiția gramaticei. Repet fraza, aleg grupe, stărui îndelung asupra unui cuvînt. Și vîntul care bate ia cu dînsul ceea ce părea acum definitiv cîștigat. Neuitată inițiare în tainele unei științi pe care necontenit am căutat s-o fac mai puțin ursuză pentru ca, la orice prilej, zăvozii ei să se arunce asupră-mi, furioși că țin meșteșugul lor la dispoziția orișicui.

Acasă, nu mai găseam grădina cu florile și livada cu tainele. Cu toată strașnica strîmtorare a mamei, pe care o sprijinea, mai mult decît pensia pînii din toate zilele, ajutorul rudelor legate prin acea solidaritate a unei întinse familii boierești, mergînd și pînă la cel din urmă, cel mai sărac și cel mai nenorocit, izbutiserăm a găsi o locuință mai bună, dar fără nimic din poezia înflorită a patriarhalei case bătrîne supt coperișul de șindilă. În locul unde ne strămutasem, chemați pare că înapoi, în strada celor mai grele suferinți – văd încă înaintea ochilor crucea adusă dincolo pentru un mormînt pe care-l gîceam, dar nu voiam să mi-l spun —, era și o frumoasă zidire cu mai multe odăi și un balcon de fier în fața străzii, erau și straturile unei mici grădini, dar acestea nu erau ale noastre. Din vechea burghezie liberă, politică, a Botoșanilor trăia acolo proprietarul, fost băcan, acel Vasiliu care, cu amintirea orașului autonom, cîrmuit de ai săi, își zicea cu mîndrie Pîrgaru (eu nu știam că neamul meu era acela al unui epitrop al aceleiași libertăți); omul mic, slab, cu țăcălie avea ca soție pe fiica unui argintar, al cărei frate, devenit inginerul Argenti, călătorise, nu totdeauna cu cinste, prin străinătăți italiene și adusese de acolo o soție venețiană, Teresa, roșcovană, blondă, cu splendidul păr al femeilor din lagune, așa de iubitoare și de bună, într-un mediu care n-o înțelegea, mergînd pînă la brutalizare. Aici îmi apar, pe lîngă un băiat mai mare decît mine, de care nu mă apropia nimic, două fete pe care dulcea alintare a mamei le prefăcuse în Pupuica și Floricica. O dată, Floricica n-a mai apărut în curte; fereștile casei mari stăteau închise și mai tîrziu am aflat că fetița grăsuță și veselă, sugrumată de anghină, plecase unde nimeni nu era s-o mai vadă.

Trai aspru și trist. Pîri de la școală, crezute acasă, și sentimentul sfîșietor al pedepsei nemeritate, din mîni pe care le respectam și le iubeam: planuri de căsătorie nouă, care aduceau în cele două odăițe pline de amintirea tatei epoletele de metal greu ale unui bătrîn maior cu fața osoasă, înroșită de oftică, pe care o păstrez în minte, cu teama de ce putea să dărîme în mine o lume de evlavie fiască, alături de figura unui tînăr frumos cu barba blondă răsfirată pe care alt refuz îl îndepărtase, în casa cea veche; apoi îngustări într-o viață și așa atît de îngustă, nevoia de a instala un atelier de croitorie, o asociată, tînără, dar gîrbovă și acră, care n-avea un cuvînt pentru noi – mi s-a săpat în ochi anunțul care unea pentru o clipă numele mamei cu al Ruxandrei Simionescu —, apoi cea dintîi boală grea a mea, cu vedeniile din focul gîlcilor care sugrumă, anghina fratelui, care mă trimese departe, în casa negospodărită a moșului Manole. Iar, ca mîngîiere – Doamne, ce n-ajunge pentru un suflet de copil! —, Ițic cel bărbos, corogit și bun, care o dată pe săptămînă ne dădea să alegem din panerul lui plin de miresme, între palidul pandișpan cu mirosul boieresc și vulgara turtă dulce brună, fiartă în miere, aromind a piper. O dată, ca o curiozitate exotică, o caracatiță de post, care se adăugea avantajos la salepurile și supa de tahîn a lungilor posturi religios observate – dar biserica o văd încă foarte neclar – și supremul dar al celui dintîi pesmete cu pecetea leului belgian pe el, element de unică distincție față de cozonacii care de Paște se desfăceau în lungi felii moi supt căciula prăjită, sămănată cu migdale, și față de paștile rotunde, late, cu orez, cu brînză, cu smîntînă pe care le smălțau așa de apetisant marile stafide moi, umflate.

Materialism copilăresc, pe care singur mi-l aduc aminte. Cartea, cu viziunile și farmecele ei, nu mai era. Doar corecturile de la tipografie pentru traducerile mamei, care și astfel își crea un mic venit, din Convorbirile unei mume, din Petru și Camila a lui Musset, din colecția de anecdote și zicale, adunate ca Flori literare. Lectura deschizătoare de zări rămăsese în urmă. Manualul școlii, care trebuie cetit, „învățat”, reținut, acela înlăturase, pe mulți ani, pînă la pubertatea care caută instinctiv frumuseță și poezie, sufletul copilăresc, așa de doritor să plutească în lumile irealului.

Călătoream, mînați din urmă de biciul nevoii, în căutarea casei celei mai bune, care să fie și ieftenă. Am ajuns astfel, în părțile de pe la bariera Suliței, la o casă cu două apartamente de cîte două odăi cu săliță la mijloc, unde două armence fără bărbat stăteau în veșnică luptă, mama și fata, aceasta din urmă rotundă, grasă, brună, lucioasă, mare distribuitoare de zahăr și creatoarea neobosită a celor mai bune prăjituri, din care mustea o îmbelșugată grăsime. Erau dulci însă și mi se dădeau cu atîta prietenie: poate cel dintîi lucru pe care l-am primit din mîni cu priință, și aceasta nu se uită. Cum, în domeniul primelor tragedii, nu pot uita scena sălbatecă a jertfirii porcului armenesc de Crăciun, vînat cu cuțitul în mînă de specialistul care i-l împlînta grăbit, cu sete, în coastele grase. Și iarăși, vizitele dese la băcanul armean din colțul Podului de Piatră, unde coarnele de mare roșii, cu aroma ciudată, se puteau cumpăra cu cîte un rar gologan rătăcit în buzunarele noastre.

Pe urmă, cum într-o mare casă din fața bisericii Sfîntului Ioan, dintr-un cartier dominat de cazarma gărzii civice, de livada mare a lui Teodoru și mai ales de luxoasa casă în care sta consulul austro-ungar Szinvel, bună figură de imitație a împăratului și regelui său, dar bătrîn dat pe brazda românească, el și toți ai lui, murise un bătrîn și odăile stăteau goale și era un rost de așezat ieften pentru o mică familie cu mijloacele noastre, iată-ne în locuința unui boier cu moșie: curte largă care nu se putea îngriji de noi, stobor pentru cerealele pe care nu le cultivam, bucătărie părăsită pentru ospețe bogate, odăi văpsite cu flori mari verzi, multe și mari odăi, din care și eu aveam una: o odaie anume pentru mine, unde ascundeam supt perină romanele franceze din nou trezite la viață odată cu dreptul de a trăi puțintel și pentru mine. Seara, pe scări, la capătul cerdacului – și sînt altele de jur împrejur —, în pacea care se coboară, orașul depărtat vuiește de lătrături confuze, de zgomote nețărmurite, pe care le taie din cînd în cînd clopotul bisericii gheboase unde slujește „popa Ili” cel cu dar de beție și dar de minuni…

Și nu sîntem singuri: cum sînt atîtea odăi, mama a închiriat la două familii.

Ofițerul spițer Voiculescu, mic, blond, pleșuv, cu favoritele rare, nervos, de se ceartă toată ziua cu clopotele care, în turnul lor, avînd atîta de lucru cu viii și cu morții, nu mai tac, e însurat. Frumoasa femeie, naltă, voinioă, bălaie și-a adus un piano, și un glas puternic și dulce ridică în fiecare seară peste tot cuprinsul notele cîntecului în care e vorba de Carpați, de „steaua nopții care da lumină”, de un suprem adio dat munților în adînca singurătate a pribeagului. Tîrziu, stau fără ca somnul să se apropie de mine și ascult. Am nouă ani și nu e numai muzică în urechile mele. Undeva e o altă lume, care nu e nici realitate și nici slovă scrisă, și acea lume mă cheamă cu un glas pe care nu-l auzisem pînă atunci niciodată.

Același simț îl am și cînd, pe prispa bucătărioarei părăsite, țes cununi de flori și mă îngîn în alte cîntece, dintr-un cristalin glas copilăresc al unei fete ceva mai răsărite decît mine, care privește drept înainte, și ea, spre astfel de noi vedenii, cu ochi mari negri, în negura serii. Profesorul Grigoriță, muntean și el, adus de pe alte plaiuri, ține altă odaie, cu soția, o doamnă înaltă, foarte oacheșă și foarte slabă, foarte tristă, și Alexandrina, cu sora ei, Aurelia, sînt fetele lor.

Dar, acuma, zăream, dincolo de casă și de școală, și alte lucruri așa de mari, de zguduitoare întîi, apoi pline de o bucurie care întrecea nevoile noastre de toate zilele, încît nici sufletele care abia încep a trăi nu se pot desface de influența lor.