O viață de om așa cum a fost/Prime preocupații politice și naționale

Jump to navigation Jump to search
XIV. Prime publicații O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XV. Prime preocupații politice și naționale
XVI. Osteneli de istoric



Nu-mi stătea prin gînd, la început, prin 1899, să ating în l’Indépendance Roumaine subiecte politice. Dar nu numai în sufletul meu, ci în acela al unei întregi generații, mai ales al celor cari avuseră legături cu Apusul și cunoscuseră societăți de o civilizație modernă adevărată, activă, cu simț de răspundere, oricare ar fi fost și acolo greșelile și slăbiciunile, cu îngrijire ascunse însă de acea ipocrizie despre care gînditorul francez a spus că „e un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”, se ivise părerea că și în acest domeniu, de care, de altfel, la noi atîrnau toate celelalte, nu se mai poate ca acum. În adevăr era de toată evidența, chiar cînd ea nu era produsă de flacăra răscoalelor, care nici ele nu lipsiseră cu totul, că e imposibil să se trăiască mai departe cu milioane de țerani fără pămînt, fără drept adevărat în viața publică – afară de gluma insultătoare care era colegiul al III-lea, încadrat de jandarmi, mînat ca vitele, bătut sau plătit și, la capăt, înșelat —, și lipsiți de orice creștere prin școală, cu o burghezie care în Moldova era aproape total străină și nenaționalizabilă, cu o boierime sfîșiată de patima politică, dar oprită într-un putred oportunism, peste al cărui fond regele îmbătrânit hotăra sterpe schimbări de regim, și cu o intelectualitate complect zăpăcită, oare nu-și dădea sama nici de care e datoria ei față de neam și de țară, nici de tot ce ele, bineînțeles și servite, ar putea să puie la îndemînă pentru o totală transformare. Și aceasta cînd, dincolo de hotarele unde se opreau privirile politicianilor, considerând provinciile românești ca un număr de kilometri oarecari pe drumul spre Apusul tuturor plăcerilor și fericirilor, conceput și acela între cartierul de distracții al Parisului și Coasta de Azur, fremăta o întreagă românime ardeleană, muncitoare, onestă, idealistă, crezînd în noi ca în Dumnezeu, fără a ne cunoaște, și tocmai pentru că nu ne cunoștea […].

Iar de jur împrejur, fără ca ochii obosiți sau orbi din naștere să le deosebească, primejdiile unor monarhii de pradă, a căror viziune era așa de puternică în mintea unui Sturdza, care-și avea totdeauna colțul de bolnavă exagerare, încît, chemîndu-mă la Ministerul de Externe pentru a-mi recomanda să scriu despre România și chestia Orientului, mă îndemna să mă grăbesc, căci „nu se știe ce se poate întîmpla, țara liberă stînd ca o frunză pe apă”.

În tăcerea flămînzilor, în toropeala sătuilor, un român de peste graniță încercase prefacerea totală a spiritului public printr-o foaie, frumos tipărită de editorul brașovean așezat la București, Gheorghe Filip, România jună. Aurel Popovici, bănățean, medic de profesie, luptător radical pentru liberarea alor săi, fără să predice încă încrederea în Viena și imposibila alipire la Austria, pentru care va lupta, cu o rece convingere antipatică, și bucovineanul Aurel Onciul, era un om impresionant prin vigoarea sa trupească, prin frumuseța oacheșului, rotundului său cap de medalie romană, prin tumultul de idei care i se zbăteau în suflet, printr-o elocvență, puțintel de cafenea vieneză unde, țara stînd totuși pe loc, toate chestiile se puneau și se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covîrșitoare, copleșitoare pentru ascultătorii uluiți de abundența unui val care nu se mai sfîrșea, precum și prin intonațiile profunde ale unui formidabil glas de tribună.

Îl voi cunoaște mai tîrziu, terorizat și eu de aceste excepționale daruri fizice, mai mult decît gata să-mi adaug iscălitura la a unui Nicolae Filipescu, care fusese complect cucerit, în favoarea unui program supt realizarea căruia trebuia să zacă și atît de scumpa nouă neatîrnare a României noastre. Pentru moment, după ce numai în timpul din urmă începusem a opri pe țigănașul care făcea cu strigătele lui ascuțite concurență neamțului cu „warme Würst”, moșneagului și babei cu „ciorbă de burtă caldă“ și cerșitorilor cu „miluiți-mă și pe mine” și „melostiviți-vă” ca să-i cumpăr incolorul și insipidul Univers, ceteam de la un capăt la altul marele jurnal bine făcut, al cărui scris curajos contribuia să definească „ideile” ce mi se desfăcuseră mie din lunga cercetare a unui trecut serios și onest, avîndu-și baza lui proprie.

Era acolo altă credință decît aceea din frumoasele discursuri cu care se luptau în Parlamente vane, numai de formă, eleganții atleți ai luptelor noastre de partid. Voi învăța a cunoaște și prin propria mea experiență ce era supt această paradă care, la zile mari, cînd se ridica vibrantul glas al lui Maiorescu, cînd Carp își arunca formulele sfidătoare, cînd Delavrancea, încă puțin apreciat ca orator, dar încîntîndu-se de elocvența sa, își desemna în aer pitoreștile capricii, aduna în loje tot ce lumea feminină a vechilor București avea mai fin și mai fermecător. O dată, cu o frumoasă adresă caligrafiată, am fost chemat la ministrul meu, care era colegul doctor Istrati, mie dealtfel personal necunoscut. O misiune? O decorație? Era o zi foarte caldă de vară și, în cabinetul său, ministrul stătea în jiletcă. M-a invitat să mă dezbrac și eu, ceea ce, înclinîndu-mă înaintea generozității gestului, am refuzat. Apoi a început să mă întrebe, cu multă stăruință și încă mai multă jenă, despre examenul de bacalaureat la care, din nou, eram președinte. Numele lui Take Ionescu, căruia Istrati-i era profund devotat, se amesteca necontenit, curios, în acest interogatoriu. – Ce am eu cu el? De ce l-am supărat? .. . Am înțeles.”Dați-mi, vă rog, o foaie de hîrtie.” Și, cînd i-am întins demisia, pe care, cu gîndul la Take Ionescu, nu cuteza să mi-o ceară, a prins să mă întrebe prietenos cît aș fi cîștigat la comisiune, cum s-ar putea pune suma la loc, și dacă aș vrea să-i cataloghez colecțiile. – Voi căuta un student în lipsă de mijloace. – Da, da, tocmai aceasta voiam s-o spun. – Nici nu puteați gîndi altfel. Dar, totuși, dacă aș vrea să merg în străinătate, fiind poate bolnav, fiind de dorit să fii bolnav… Dar nu sînt. – Atunci, știu eu? o cercetare științifică. – Aș face-o la mănăstirea Neamțului.

— A, tocmai, tocmai… – Dar cu mandat oficial, trecut la Monitoriu…

— Desigur! – Și nu ca o compensație: voi prezintă contul… – Desigur! Și m-am dus la Neamț și am prezintat contul, dar nici însărcinarea nu s-a publicat, și a trebuit să înghit trei sute de lei tocmai…

Colaborator al României june, era și d. A. C. Cuza […].

În acest moment, pentru o bibliotecă de istorie contemporană din Paris, apărea cartea, bine făcută, despre istoria contemporană a României a lui Frédéric Damé, fost director la l’Indépendance, creatorul unui ziar ilustrat, autorul unui prețios dicționar româno-francez, om pe jumătate încetățenit printr-o căsătorie care se termină scandalos, făcîndu-l să părăsească țara pentru totdeauna, așa încît i s-a pierdut și urma. Prezintînd ca pentru o lucrare menită a fi consultată tot șirul schimbărilor politice, atît de dese și cu atît de puțină semnificație, toată lista de nume, în mare parte de mult uitate, ale zecilor și sutelor de miniștri din agitatul nostru cinematograf politic, lucrarea, în care erau servite și unele interese de partid, ceea ce era de altfel foarte vizibil, punea în lumină, fără ca aceasta să fi fost în intențiile istoricului, zădărnicia totală a unei vieți politice de oportunism și stîrpiciune în forme de pripit și neinteligent împrumut.

Linii generale nu voise, sau nu putuse desface autorul străin, căruia toată această comedie îi era în fond indiferentă. Ele mi s-au impus cu atîta putere, trezind o adîncă durere în sufletul cui își dădea samă la ce rezultat s-ar fi ajuns dacă puterile vii ale nației ar fi fost în adevăr întrebuințate, încît am redactat, cu o pasiune care nu era în obiceiul medievistului, ocupat cu țeri străine sau cu epoce așa de depărtate, o critică, menită nu atîta să arăte valoarea cărții înseși de care era vorba, ci să facă procesul unor mari și fatale greșeli. Concluziile mele, ieșite din considerații istorice, coincideau desăvîrșit cu ale dlui Cuza, al cărui punct de plecare fusese economic și social. Darea de samă, care a format o întreagă broșură, a apărut în România jună, trezind, de altfel, puțin interes, ca tot ce se publica în această admirabilă foaie, care peste cîteva luni și-a oprit apariția, primejduind și existența tipografiei”Minerva”, creată mai mult pentru acest scop.

Ceea ce nu s-a mai putut publica deci acolo – și vechea mea patimă de ziarist se trezise, pentru a nu se mai istovi niciodată —, a putut trece, grație lui Rubin, neînregimentat în vreun partid și destul de inteligent ca să-și dea sama că asemenea convingeri sînt drepte și că ele trezesc tot mai mult opinia publică, fie și numai din cauza persoanelor care erau în joc, la l’Indépendance. Acolo s-a tipărit deci o nouă serie de articole, în care, reluîndu-se tema din recenzia asupra lui Damé, se urmărea trecerea de la o viață modestă, dar reală, potrivită cu noi, capabilă de a da forme proprii și de a întreținea o atmosferă morală, la această păpușerie de care se puteau înșela numai vanitățile ușoare ale copiștilor străinătății, ai unei străinătăți neselecționate și neadaptate nevoilor noastre, și se arăta tot răul care a putut să rezulte din această degradantă atitudine de perpetuă sclavie; partidele, toate partidele erau denunțate ca instrumentul continuu întrebuințat al degradării noastre timp de mai multe decenii. Cum conducătorii țerii ceteau mai mult în limba franceză, aceleași lucruri care trecuseră neobservate în „obraznica” foaie de radicalism transilvan a lui Aurel Popovici stîrneau acuma discuție și împotrivire, creîndu-mi, în general, cu totul altceva decît simpatii, cu care de altfel nici n-aveam ce face. Această atitudine de dușmănie crescîndă, perfect inteligibilă deci și de care n-aveam cum să mă supăr, s-a întărit și prin articole scurte în care simțeam că exprim sentimentele a sute și mii de intelectuali cari nu scriau, cari, din deosebite motive, nu puteau scrie, cînd îmi arătam desprețul absolut pentru o politică de la o zi la alta, fără sens, fără țintă, fără folos, ținînd în loc de atîtea decenii un neam întreg. Articolele au fost reunite în două broșuri, Opinii pernicioase, partide politice în România în secolul al XIX-lea (1900) și Un proces de deznaționalizare (1902) care au fost urmate de Scene și istorii din trecutul românesc.

Îndărătul acestor negații, exprimate fără nici o rezervă, într-o formă a cării urbanitate și obiectivitate îngreuia și mai mult concluziile fondului urmărit cu toată răbdarea din generație în generație, tot mai sus în aparență, tot mai jos în realitate, era însă o afirmație: aceea pe care de mult mi-o impusese cunoașterea istorică a însușirilor, a vredniciei, a isprăvii, cînd era lăsat a face ceva, ale acestui neam și tot așa ce putusem prinde din viața țeranului pe care-l înălțase așa de mult, cu atîta entuziasm poetic, de la Sultănica înainte, Delavrancea, numindu-l „acest aur curat al neamului nostru”, și ce putusem prinde din viața satelor ardelene, așa de strîns legate de viața unei intelectualități desfăcute, întreagă, din mijlocul lor. Astfel transformările din secolul al XIX-lea, secolul europenizării, occidentalizării, „civilizării”, nu-mi păreau ca o fericită revoluție prin care am fi ieșit din casa unui orientalism, unui fanariotism și „boierism” putred, și datele, devenite serbători naționale, de 1821, 1848, 1866, 1877 și 1881 nu mai străluceau înaintea mea cu lumina care orbea pe alții, ci vedeam lunga desfășurare a unei existențe naționale, cu atît mai serioasă și mai vrednică de interes, cu cît perioadele în care se împărțea oglindeau mai deplin firea ei specifică și putința de a servi astfel, numai astfel, cu adevărat, civilizației universale.

Și acesta era un vechi crez. O dată – numai o dată, căci interesații se feresc de a fi prinși din nou – avusem prilejul să exprim public părerile acestea. Era chiar la începutul activității mele de profesor și de istoric, cînd se socotea că sînt, și că voi rămînea un „băiat bun“. Se făcea la Ateneu cu solemnitate mare pomenirea lui Zece Mai, serbătoare națională, singura serbătoare națională, și, ca de obicei, era să asiste însuși Carol I pe care nu-l văzusem altfel decît în cele două ocazii de la Iași, care trebuiau să-mi lase o slabă idee despre soliditatea și popularitatea dinastiei. Sturdza făcuse ca eu să fiu însărcinat cu discursul festiv. Nu pot uita truda pe care am cheltuit-o pentru a pune pe hîrtie cele cîteva pagini pe care era să le cetesc înaintea gloriosului Suveran. Fraze n-aveam, cum nu le-am avut niciodată, și numai cînd ideea, această idee a nației mai presus de orice, a nației care singură creează și susține, care poate să reclame dreptul ei, peste tot ce dau, fiecare la ceasul ei, și individualitățile cele mai fericite, mi s-a vădit limpede, numai atunci forma, caldă, dar deloc serbătorească, s-a impus de la sine. Nu mai era vorba decît de legătura dintre Țară și Domnul Țerii; deci nimic din banalitățile curente: din Brătianu la Sigmaringen, din călătoria pe Dunăre, din debarcarea la Severin, din proclamarea Independenței, din „tunurile de la Plevna” și din „coroana de oțel”. Nimic, absolut nimic. Așa de obraznic era acest tînăr de douăzeci și cinci de ani…

Și, cînd a venit ziua pe care acuma o așteptam cu calm, căci conștiința mea avea să vorbească, și pagină după pagină s-au desfășurat fără să apară ce așteptau lojile oficiale, ce aștepta în primul rînd regele, s-a făcut în sală o apăsare pe care n-am prins-o deodată. Obiceiul era să se cheme oratorul înaintea lui Carol I, care-i spunea cîteva vorbe amabile. N-am fost chemat. La ieșire – întîia oară am avut această senzație, care s-a repetat apoi de atîtea ori în viața mea, după ce făceam un act de credință sau luam o hotărîre potrivită cu convingerea mea – mi-am dat seama că lumea se ferește de mine. Noroc că fidelul Vasile Mihăilescu, care-și făcea acum stagiul militar, m-a luat după datina lui la întrebate asupra celor ce spusesem și pufniturile lui m-au mîngîiat de pedeapsa, de altfel, meritată, a izolării. Începeam a fi, în societatea căreia nu mă puteam asimila, ciumatul, desperantul ciumat care totuși nu se poate distruge…

Dar, cum arătam mai sus, aceleași convingeri se impuseseră și altora; ele, și nu anume interese, cel puțin din partea mea, m-au făcut să am prietenii de opinii, unele durabile, măcar pînă la o răscruce, altele cu totul trecătoare.

Astfel – pe lîngă aprobări ca a lui Constantin Bălăceanu – în partidul liberal, în care nu biruise „drapelismul“, pus supt conducerea aparentă a lui Aurelian, dar însuflețit de flacăra de paie a unui C. Dimitrescu-Iași și a cîtorva altora, se ridica o nemulțămire contra „mînăstirii” lui Dimitrie Sturdza revenit la cîrmă, care nu mai putea să se ție ascunsă. Brătienii erau nerăbdători de a juca un rol în casa unde domnise cu atîta autoritate, în puterea unor servicii naționale neuitate, părintele lor, și nu era o vulgară ambiție aceea a tinerilor, cari în familia lor primiseră îndreptări politice ce erau să-i stăpînească toată viața. Nu văzusem pe cel mai mare din frați, Ionel, și numai întîmplarea m-a făcut, mai tîrziu, să fiu ascultătorul unei conversații de copilărești glume de salon pe care, din tren, el o întreținea cu nu știu ce doamne de pe peronul unei gări: cine ar fi gîcit din acele silabe rostite răsfățat pe viitorul stăpîn și despot al României, unite și prin hotărîtorul lui aport!

Și cine ar fi putut să creadă că un sumbru și țepos dictator financiar, năcăjit și amărît, se va desface din acel vioi și vesel Vintilă Brătianu, care-mi răsări în cale ca un prieten de aproape aceeași vrîstă!

Prin Procopiu, nalt, slab, palid, solemn sfătuitor mai bătrîn, Brătienii achiziționaseră l’Indépendance, unde odată fusese servită, nu fără răsunet, ideea conservatoare. Mi s-a oferit să iau asupră-mi conducerea unui număr de duminecă, literar și cultural. Am primit cu plăcere, și m-am pus să adun pagini de trecut, să le traduc, împreună cu bucăți literare – ca una din primele poezii ale idilicului nou poet, venit din Brașov, St. O. Iosif —, să fac dări de samă despre expoziții de pictură (ceea ce mi-a procurat apoi ceva mai pe urmă neașteptata vizită a lui Grigorescu, adus de Vlahuță însuși, cu care mă unea acum același crez național, stăpîn și pe inima lui caldă și, împleticindu-se pe scările înguste ale popasului meu din aleea Alexe Marin, el îmi aducea minunatul tablou de flori care împodobește și acum casa mea). Credeam să fac din acest număr săptămînal, nu numai încă un organ de luptă față de acea societate de sus pe care știam bine că, dacă aș cuceri-o, cum peste vreo zece ani am și izbutit în parte, biruința generală ar fi fost cîștigată, ci și un mijloc atît de potrivit de a arăta lor înșile, dar și străinilor din țară și de peste graniță că sîntem o nație adevărată, că avem trecutul nostru, originalitatea noastră sufletească, pentru care ni s-ar putea îngădui altceva decît servilismul tricolor de pînă atunci. Poate am arătat prea mult de la început asemenea intenții și de aceea s-a căutat o jignire care să mă îndepărteze de o foaie pe care, ca orice a căpătat vreodată munca mea, ajunsesem a o iubi.

Dar se pare că în planurile lor de viitor, urmate cu perseverența caracteristică a acestei admirabile familii de vieri argeșeni din umbra vechilor voievozi, era nevoie și de concursul unui tînăr îndrăzneț care ar fi putut fi și înscris în trupa de asalt ce se pregătea și, fără mine, s-a și format, și a învins. Deci și după ce părăsisem acest plan, care mi se redusese așa de mult, am rămas colaborator al jurnalului și, data aceasta, dîndu-și sama noii conducători în ce împrejurări trăiesc, și cu acea remunerație de trei sute de lei pe lună care mi-a împodobit casa cu scaune și fotele de pluș pentru biroul din moștenirea arhimandritului de la Neamț.

Dar colaborația aceasta, prelungită cîteva luni cu cîte un articol pe săptămînă, era să se lovească de o stîncă în stare s-o sfarme, cu toată durerea casnică pentru împuținarea mijloacelor de trai. Scrisesem, anume, cîteva rînduri despre – cine ar crede că aceasta putu să provoace o ruptură cu tinerii liberali, cu Vintilă însuși, care a pronunțat sentința, cînd mai tîrziu rolurile erau să fie răsturnate! —, despre pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o țară fără ca aceia cari-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul cum, de altfel, s-a și întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei (iar noi, atunci, priveam cu milă la Bulgaria controlată, cu monopolurile în mîna creditorilor ei). Cînd în ziua rezervată mie am privit în vitrina palatului Independenței numărul proaspăt apărut, articolul prim era altul. Am cerut explicații, trimețînd, pînă tîrziu noaptea, după Rubin, care nu se putea găsi. Răspunsul a fost că alții au decis astfel, și deci să dau „altceva”. Am răspuns, în aceeași noapte, că eu dau convingeri, nu marfă, că nu mi se poate cumpăra sufletul – și… ne-am oprit, pentru totdeauna, aici. Neoliberalismul nu mai era în faza pipăirilor generoase; el își luase acuma singurul și exclusivul său drum, de un inexorabil dogmatism matematic.

Dar lucrurile, odată pornite, nu se puteau opri astfel. Și aiurea, în toate părțile, noile adevăruri germinau și ieșirea lor îndrăzneață la fața pămîntului nimeni nu mai putea s-o oprească.

O întîmplare m-a dus la Iași, poate participarea la vreo comisiune de concurs, și acolo am căutat să văd pe d. Cuza, pe care mi-l aminteam ca persoană numai tinerel și sprinten, cu cilindrul strălucitor pe cap și bețigașul elegant în mînă, furînd mințile cocoanelor și, cu o mantilă femeiască pe braț, afișînd la teatru înaintea unei lumi ipocrit scandalizate prietenia cu o actriță. L-am găsit în casa-i retrasă de la Copou, în fața locuinții impozante unde trăise Gheorghe Asachi, în acest castel în miniatură străjuit de cele mai cumplite javre și păstrînd, la adăpost de mediul ieșean, cu alte direcții, o comoară de cărți cît ale mele, dar cu deosebirea că, om cu mijloace, el nu le cumpărase vechi.

În acel moment, cercetam Arhivele, pline de lucruri nouă, pe departe nu numai preoțești, ale bisericii catolice, și un călugăraș mititel, modest și dulce ca mierea, care mă îngrijea cu struguri proaspeți și vin bun din viile episcopului, îmi punea în vedere ce mare și puternică e Roma Papilor, ce puțin rol joacă românii într-însa și ce mare folos aș aduce eu, ajungînd să port și rochia roșă a cardinalilor, dacă, rămas acum fără legături de familie, aș trece peste deosebirile de dogmă și antagonismele istorice și aș primi o călugărească tundere de care n-avea decît să mă privească în ochi ca să înțeleagă cît de departe îmi erau aplecările. Refuzînd o așa de înaltă onoare, am căutat din nou pe d. Cuza, impuindu-mă aproape aceluia care vădit dorea să fie vizitat cît mai puțin, și el a crezut că-mi face o deosebită plăcere chemîndu-mă într-o sară la dînsul cu profesorul de științe naturale Bujor, socialist pe atunci, care era să fie colegul meu de prezidenție la Senat, eu fiind președinte al Camerei în”România Mare” – dar cine să se gîndească pe atunci la asemenea nebunii! —, și cu fostul meu profesor d. I. Găvănescul, al cărui statornic naționalism corespundea cu crezul de acum al gazdei, care fusese pe vremuri, la Contemporanul, un aprig luptător pentru ideea socială.

N-am avut prilejul să vorbim mai mult despre ceea ce așa de curînd era să ne lege atît de strîns. D. Cuza cetise darea de samă despre Damé și o aproba din toată inima, expunîndu-mi cu acest prilej propriul său crez, de o natură mult mai filozofic și economic precisă, fără elemente istorice. De acestea era mai curînd străin prin educația sa, la Dresda, la Bruxelles, și prin acele preocupații care-i vor procura catedra de la Universitate, cu ajutorul, foarte activ, al lui Ioan Bogdan.

Înaintea acestuia, adaug, se ruga pentru o catedră și un Stere, întrevăzut la ultimul meu concurs, cînd era comensalul ultra-conservatorului A. D. Holban: bărbos și hirsut, într-un palton îngălbenit, propuindu-mi o discuție contradictorie asupra unui oral al meu, pentru ca apoi să mă silească a-i face în Convorbiri o dare de samă folositoare carierei sale – și ce admirație exprima fiorosul apostol social liberalizat pentru modestele mele lecții de deschidere la Facultatea de Litere. De atunci…, Doamne!

Dar, acum, în alte împrejurări, în însăși casa mea, aveam alt avînt în lupta pe care nu eram dispus s-o părăsesc față de nici o dușmănie, și care găsea sprijin în sentimentul, chiar nemărturisit, al uneigenerații.