O viață de om așa cum a fost/Cea dintâi învățătură

O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
II. Cea dintâi învățătură

Eu n-am învățat a ceti și scrie: sînt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire „pedagogică” pentru a descoperi literele și a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvîntul. Poate de aceea nici cugetarea mea n-a plecat de la măruntele elemente prime ale unei desfaceri nenaturale, ca să ajungă apoi, tîrîndu-se, la ultimele rezultate. Toată această înceată alunecare spre înțeles obosește poate sufletele; în orice caz, nu-ți dă impresia, singura care îndeamnă și asigură, că ai cucerit ceva, de o cucerire tot așa de cutezătoare ca a primelor noțiuni de natură și de viață, cele dintîi străbateri dincolo de hotarele în care ai fost închis. M-am deprins astfel să încerc, să îndrăznesc și să risc. Desigur că e ceva din acest întîi pas făcut pe sama mea în toată acea însușire a limbilor străine pe care am făcut-o fără gramatică și fără dicționar, îndată ce școala m-a lăsat din ghiarele ei, care prind orice aripă și omoară.

Oricum, eu n-am avut în mîni niciodată pentru însăși limba neamului meu sau pentru cea franceză, care nu-mi prezintă greutăți la cinci ani – și franceză de carte cum se va vedea, nu mizerabila franceză de guvernantă! —, acele urîte cărți de învățat pe de rost care se cheamă abecedar și gramatică. Ci cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngînarea cu glas supțire a învățătorului sistematic pentru copii, ceva ca glasul falș cu care se vorbește cînilor de manșon și pisicilor de cultuce.

De aici a ieșit un folos, pentru care nu pot fi îndestul de recunoscător cui n-a alergat după mine cu ultimele metode ale științii. Am prins de la început felul de a vorbi al minților formate, al sentimentelor care s-au încercat cu viața. De aici mi-a venit desprețul, dezgustul pentru tot ce e strîmbătură, nenereală, artificialitate. Mi s-a spus că, în anii copilăriei dintîi încă, aveam groaza alintatului și gestul de netezire mă înspăimînta. Și, pe urmă, de ce sinceritate sau – una din două – calitate a trebuit să fie vorba bună ca să mă mîngîie și să-mi placă! Pe răni nu se presară zahăr.

Românește am învățat din casa părințească, adecă din casa mamei, așa cum se vorbea: limpede, frumos și mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului, discursului și cărții de succes – deși umbla prin toate colțurile Dorul inimii – în casele boierești ale Moldovei de Sus. Dar, cînd a fost vorba de slova tipărită, cum s-a nemerit de am avut înaintea mea înseși Letopisețele de vechi și bun grai ale lui Mihail Kogălniceanu…

Ieșise atunci a doua ediție a acestor cronici ale Moldovei, data aceasta cu litere latine, căci pe cele chirilice a trebuit să le deprind pe urmă la școală, iar manuscriptul cu slovă veche mi-a fost o cucerire de mai tîrziu, de foarte tîrziu. Cu spiritul său format la pensionul polonofrancez al domnișoarelor Wiwocki din Iași, nu mama era să cumpere aceste trei volume de format mare, în care se cuprindea altă poveste decît a literaturii curente, foarte mult căutată în societatea feminină a Botoșanilor. Dar umbla pe atunci din casă în casă, musafir cu vizite foarte lungi, aproape interminabile, dar bine primit totdeauna pentru frumosul său nume boieresc, pentru bunătatea sa nemărgenită și marea plăcere de a fi de folos oricui, pentru infirmitatea sa fizică și simplicitatea sa de spirit, un om între două vrîste, întunecat la față, cu ochii mari și blînzi, mai totdeauna înfășurat într-o imensă blană – vara trebuie să fi fost la țară, la Vereștii lui —, cuconul Alecu Canănău. Din vechi neam grecesc mutat la noi în secolul al XVIII-lea, rudă de aproape cu Calimachii, cari au dat trei Domni Moldovei și al căror Stăncești de origine era în margenea orașului, el, care purta povara cocoașei sale și, mare calculator din memorie, nu putea să lege ideile tot așa de bine ca oricare cifre, ducea darul cărților de la o familie la alta, – căci cred că și aiurea, nu numai în casa mamei, căreia îi făcea naive complimente, puțin cam întîrziate, venea aducînd acest prinos sufletesc.

Se crede că un copil nu poate să înțeleagă decît într-o biată formă topită, spălăcită, vulgarizată și trivializată povestea de vitejie și de cîrmuire grea, de suferință lungă și de puțină bucurie amestecată în atîta amar, care alcătuiește istoria țerii și a nației sale. Încercarea făcută, fără nici o intenție și nici un plan, cu mine, dovedește că nu e așa. E sigur că din foile cronicii pe care am cetit-o după plac, cînd ici și cînd colo, n-am tras nici o provizie de nume, nici o cantitate oarecare de date. Ceea ce se impunea minții mele, care se deschidea unor zări mai largi – și ce largi în timp și în spațiu erau acestea! – era întîmplarea, scena, și dintr-însa nu amănuntele, care pentru poveștile nescrise se înfig atît de adînc și trainic în memorie, ci impresia de total, senzația de viață. De viață trăită întocmai ca viața pe care o trăiam eu, dar aceea cu atîta zgomot și praf și sînge! Mă mutam pur și simplu în ea, în acea lume trăită cu un veac, cu două, cu mai multe în urmă. Din colțul odăiței cu tavanul jos și fereștile mici de la cocoana Marghioala Vizdogeasa eu priveam încăierările și luam parte la judecățile Divanurilor; din Scaunul lor pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele pînă la mine. Nu eram părtaș, dar că eram și eu un martur, de aceasta nu mă puteam îndoi. De atunci, de cînd stătusem cu Dabija-Vodă cel care nu bea decît din oala de lut, cu Alexandru Iliaș, care nu știa românește, dar era așa de bun, cu Duca bogatul, ale cării pietre scoase din rinichi le-am privit de atîtea ori, cu Dimitrie Cantemir, prins, cu muscalii lui cu tot, în cursa de la Stănilești, am căpătat putința de a trăi aiurea, oricînd și oriunde, cu aceeași realitate ca și aceea de la care plecasem și la care, bogat de amintiri ciudate și rare, trebuia să mă întorc. Nu m-am făcut istoric nici din cărți, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram așa de cînd îmi aduc aminte și poate și din ceea ce au lăsat în mine alții cari pe vremea lor au văzut larg istoria țerii, și au și făcut-o.

Tot prin blajinul bătrîn, în veșnică rătăcire, cu „menajera” lui Mărgărinta, țiganca așa de asemenea cu dînsul, de să juri că-i era fată – și cred că puteai jura —, am căpătat cărticica galbenă, frumos tipărită la Socec, în care, fără a-și pune numele, același Kogălniceanu, din nou introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre, pusese cu cîteva pagini de caldă înfierare zvîcnită din sufletul lui cel mare, povestea răpirii Bucovinei. Un colț din această Bucovină l-am găsit și eu cîndva, mergînd cu mama și fratele pentru nu știu ce rugăciune sau mulțămită de îndurare, la Sfîntul Ioan de la Suceava, negru și lucios de mir în racla lui de argint și aud încă în urechi adîncile răsunete ale străvechiului pod de lemn acoperit prin care ajungea cineva în orașul domnesc, a căruia sfîntă taină nimeni nu venea să mi-o spuie. Dar simțul pentru o bucată 3e țară pierdută, pentru un Domn omorît așa cum zicea Kogălniceanu, pentru o mare nedreptate pe care a suferit-o neamul meu de la oameni lacomi și răi, acesta pătrundea în mine prin cetirea, ușurată de un atît de frumos tipar, a foilor în care se făcea și socoteala banilor cu care se cîștigase de nemți îngăduința grecilor cari trebuiau să tacă. Am avut astfel, fără să știu ce va trebui să fac cîndva cu dînsa, și noțiunea materiei istorice imediate, a cunoștinții directe.

Dar cartea care mă aștepta și mă ispitea, care mi se îmbia în fiecare clipă era alta: cea franceză.

Tatăl meu, avocat al librarului ieșean Petrini, care lichidase, fusese plătit pentru serviciile sale cu unele din obiectele unui magazin unde se vindeau și acele lucruri de artă, care multă vreme au rămas pe rafturile etajerelor noastre și din care, cîte unul și astăzi se află la mine, dar și cu cărți. Frumoase cărți franceze din editura Calmann-Lévy, avînd flori în relief pe legătura lor multicoloră. Nimeni nu făcuse o alegere; veniseră în bloc, și astfel stăteau înaintea mea, bucuros de atîta viață ce se cuprindea într-însele și răsărea în fața mea cu același vechi și depărtat adevăr ca și isprăvile moldovenilor din alte timpuri.

Pot face lista lor și acuma, deși a trecut de atunci atîta vreme, o jumătate de veac și încă mai mult. Cu puțină sforțare le cunosc și coloarea legăturii acestor cărți de mult vîndute în lipsa mea la școală.

Unde n-am mers eu cu dînsele, păreții de vălătuci ai umilei căsuțe pierind ca o perdea de fum la cel dintîi avînt al imaginației trezite V Cu un călător englez m-am dus în India și m-am așezat în răcoarea vilelor ascunse în tamarini, pe cînd servitorii arămii se aplecau adînc înaintea senioriei mele. Cu un călăuz care cunoștea Antilele spaniole m-am primblat în palanchin pe străzile Havanei, uneori stropite cu sînge, strigînd și eu ca și creolii cu cari făcusem cunoștință: A la derecha, a la izquierda[1], cele dintîi cuvinte spaniolești care mi-au sunat în ureche. George Sand, frumoasa doamnă cu ochii mari și părul negru încrețit pe tîmple, m-a dus în Veneția lui Orio Soranzo și am netezit și eu, ca și iubitul Giovannei, ogarul cel alb al patricianului, dar uneori tot cu dînsa, în Simon, am intrat în satele din bogatul Berry al nașterii sale. Alsacia cu evreii ei superstițioși – ce frică-mi era, și de aceea receteam pasajul – m-a făcut să mă înfior de strigătul la spate care anunță, cum spune Daniel Stern, moartea apropiată și de fantomele albe în care se prefăceau pe malul gîrlii cămășile atîrnate. Mă scuturam de frigul viscolelor scoțiene care fac să piară cu grămada turmele și uneori și păstorul împreună cu dînsele. Emile Souvestre îmi deschidea interioruri de provincie franceză în care era atîta liniște și măsură și frică de orice lucru nou. În povești de marinari am ajuns să cunosc toată mecanica vasului amiral și m-am ferit și eu să nu calc teribilele porunci ale căpitanului. Champfleury m-a condus în sălile de gimnaziu francez, pline de învățătură pe de rost și de multă obrăznicie copilărească, de care suferea de-mi era așa de milă – și-mi este și pînă acuma – bietul profesor Delteil, și în Dijonul burgund de alaltăieri, în care sînt cămătari așa de nemiloși ca Blaizot, de trebuie ca un biet dogar să-și culce copiii cei mulți într-o biserică părăsită, făcîndu-le paturi din poloboace, dar, după o masă bogată, Dumnezeu l-a pedepsit – și-mi părea bine și mie —, făcîndu-l să urle în visurile rele cînd pisici fioroase se aruncau asupra lui și-l sfîșiau. Împreună cu același camarad de rătăcire am mers în colțuri de țară franceză unde răutatea de Madame Brodard „la mère”” tortura bătînd cu vergi copilul, care s-a vădit o copiliță, al organistului german, pentru o muzicuță dată în apă de alții și mica ființă blondă, a murit în chinuri, iar tatăl, acum cu totul singuratec, și-a luat lumea în cap. Ba pînă și în mansarda lui Chien-Caillou am mers cu acest călăuz, ca să văd cum trăiește așa un tînăr foarte de treabă, cu talent, dar fără căpătîi.

Multe drumuri am făcut eu pe atunci, și oameni mari au fost uneori aceia cari m-au îndreptat la dînsele! Prin Victor Hugo din Orientale am văzut pierind în flăcări Sodoma și Gomora, cînd îngerul a spus focului neștiutor: „aici”; prin el, zburînd pe aripile unei mărețe poezii, am intrat în palatul lui Ali-Pașa, „lumină a luminilor” pe care numai dervișul vagabond îl poate face „cîne” și „blăstămat”, am văzut cum fata din Răsărit cearcă apa cu piciorul, am compătimit cald pe vizirul care-și vede toată oastea sămănată pe cîmpul de măcel, am auzit cum vuiesc în jurul casei „djinnii” neastîmpărați ai nopților, am strigat de bucurie cu Kanaris cînd a sărit în aer galera Capudanului, ba îmi pare că am ajutat și eu să i se puie fitilul, drept supt camera prafului de pușcă.

Trăiam mai mult în aceste zări decît în căsuța a cării îngustime îmi era așa de indiferentă cînd eu eram stăpîn pe atîta lume! Fără nici o îndrumare și fără nici o oprire – mama dăruindu-mi chiar, cînd nu era mijloc de alt dar, de ziua mea, aceeași. carte pentru încă o dată – am străbătut această literatură pe care nici o teorie nu i-ar permite-o unui copil de cinci ani. Și nimic din ea nu m-a putut îndrepta unde nu trebuia, n-a putut să tulbure un suflet rămas cum se cădea să fie. Și totuși erau în această mică bibliotecă și Poeții amorezați ai Angliei, înșirați pe rînd, de la Chatterton înainte, erau și cîntecele de iubire ale lui Corradini, poetul francez pierdut fără urme al Moldovei din epoca Renașterii, cîntece pe care tatăl meu le cumpărase în două exemplare pentru că mama avea același nume de Zulnia al iubitei nenorocitului romantic.

Cu astfel de lecturi se face un „mic om”, cu mult înainte de vreme – eram în stare, în materie de fabule, să prefer pe La Fontaine cel cuminte lui Florian cel ușurel —, și sănătatea lui suferă atît de puțin încît mă aflu gata de muncă în al șaptelea deceniu al vieții mele…

Dar vremea-mi va aduce înainte o altă literatură. În cămăruța de din dos a casei mari a lui Budachievici unde stătea unchiul meu Manole, avocat și om cu influență politică, soția lui, Tinca, din neamul Bontășeștilor, dar fiica unei polone exilate acolo fără nici o legătură cu ginerele, mă punea să cetesc pentru amîndouă, în fumul țigărilor care se succedau răpede, romanele în fascicule, care au stăpînit și încîntat întreaga societate pe la 1880: Dramele Parisului cu „domnul de Morley luptîndu-se cu lupii” și nemuritorul Rocambole, Misterele casei aurite, Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă, Eugenia, împărăteasa francezilor și Isabela, regina Spaniei. Dar sufletul copilului, lăsat o bucată de vreme, în timpul unei boli a fratelui, în această casă de rudă, unde supravegherea putea fi mai rea decît lipsa de atenție, nu reținea nimic din aceste lucruri de o copilărească grozăvie. Locul în domeniul imaginației era prins acuma – și pentru totdeauna.

Numai marea stricătoare de gust, școala, m-a putut face apoi, la treisprezece ani, să schimb romanul de Eden al lui Lamartine, Évenor et Leucippe, și suferințele, pe jumătate înțelese mie, ale lui Abelard și ale Heloisei din micuța bibliotecă Hetzel, așa de dulce la cetit, cu acel Dor al inimii unde erau totuși și Alecsandri și Bolintineanu, și cu fioroșii haiduci al lui N. D. Popescu, pe care l-am cunoscut apoi, funcționar grăsuliu, cu căsuța cîștigată prin literatura Calendarelor istorice, in strada Icoanei, ai lui Panait Macri și ai concurenților lui. Dar ce s-a prins din aceste povești de potere, de cîrc-serdari, de gazde, de frumoase cîrciumărițe inspirînd pe Tunsu, pe Bujor și toată seria vitejilor de drumul mare care luau prețul de răscumpărare al negustorilor, se prefăcea într-o lecție de istorie care se lega, cît de cît, de nobila povestire a cronicarilor și stătea alături cu istoria strălucită a Franței culeasă din măreața improvizație neglijentă a lui Alexandre Dumas-tatăl, cu scenele de conspirație de pe vremea lui Napoleon a studenților din Burschenschaften, culese în alte romane din vremea franceză, și cu înfiorătoarele torturi și pîrjoluri din Spania „invizibilului” luptînd sălbatec contra invaziei franceze.

Îngust, foarte îngust întîiul meu orizont. Abia în două-trei licăriri, de bucurie sau de mare durere, îl deosebesc.

O casă străină, groaznicul lucru care se cheamă casa altuia, în care vii după alții, care au trăit, s-au iubit și s-au urît, au petrecut, au suferit și au murit acolo, vii pentru un timp, îți plătești adăpostul, încarci apoi totul pe mîni aspre, grăbite, care pătează și strică și te duci aiurea, iar pentru un timp numai și iar plătindu-ți acoperișul. Se pare că m-am născut undeva în „casele lui Cuza”, pe care nu le-am văzut niciodată pe urmă și care nu s-au înscris în mintea mea. Pe atunci tata era avocat cu clientelă, și stăruințile prietenului său politic, șeful liberal pașoptist Gheorghe Hasnaș, copie botoșăneană a lui C. A. Rosetti, cu păr lung, alb, de vechi revoluționar, cu barbișonul plin și cu ochii mari, roșii, înlăcrămați, supt care vrîsta făcuse pungi mari, – ce foc era soția lui, cocoana Lența, sora Pilăteștilor, ce femeie de inteligență, voință și pasiune! —, îl silise a fi subprefect la Ștefănești. Post mare pe atunci, cu uniformă de general de administrație, trei trăsuri la scară și escortă de călărași cu petlițe albastre pe cămașa albă, cu drept de a face școli și datoria de a prinde hoții —, pentru ca, la retragere, să fie rugat în scris să mai rămîie pînă se va găsi altul tot așa de vrednic.

Acum stăteam într-o casă cu un lung șir de odăi avînd fața spre curte: mai tîrziu s-a așezat acolo un meșter polon Ușlainschi: văd cheia lui de aur mișcîndu-se la vînt. Două odăi și o șăliță, în fund o grădină care pentru mine era mare ca o pădure fără fund. Trebuie să fi fost dincolo de zaplaz locuința unui Buicliu; o căsuță armenească era în față, cu bătrîna Manana, fata Opisica și voinicul ei fiu, Mihai. Acolo m-a speriat cea dintîi javră și de atunci nu le pot suferi la alții, iar cînd au numai două picioare, nici la mine. În fund, două odăițe, unde stătea, ori venea, o bătrînă, cocoana Balașa, cu o frumoasă fată, Victoria, care a murit de piept pentru că îmbrăcase rochii dăruite după moarte. Chipul frumos, fața rotundă, ochii vioi mi-au rămas în minte ca și fețele de mironosițe ale armencelor și voinicia prietenoasă a lui Mihai. Uit ce e urît; orice element de frumuseță fizică sau morală rămîne nedespărțit de mine. Umbre simpatice, de departe, dincolo de moartea lor, mă urmăresc și mă vor urmări pînă ce eu însumi voi trece în amintirea altora ca o umbră de trecut.

Ani de întîie copilărie cu totul goi de alte amintiri. Numai din cînd în cînd picură cîte un moment rămas adînc înrădăcinat în minte. Moment de bucurie – pentru lucruri de nimic, dar de nimic era, în margenile acelea strîmte, și însăși viața mea —, moment de adîncă durere, a cării urmă niciodată nu se poate șterge. În căsuța aceea cu șirul de trei odăi în lungime: două unde n-am fost niciodată și care sînt deci dincolo de orizontul meu, cu lucrurile neștiute și la urmă grozave, pe care le-au cuprins, iar cealaltă plină de puțina mea viață de atunci, în căsuța cu lungul cerdac în care mă văd purtîndu-mă cu scaunul de sprijin și odată căzînd, desperat, în imensitatea lui, acolo s-au strecurat patru ani din viața mea, din viață atîta cît trăia tata.

Tot ce se mai prinde de mintea mea din cele de atunci e legat de dînsul, tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un singur gînd.

L-am știut numai din ce mi s-a spus de dînsul. Tînăr student și medelnicer de birou, prieten cu frații mamei. O căsătorie pe neștiutele cu o fată de șaisprezece ani, fără părinți, căci bunica murise, lăsînd copiii fără sprijin, fără îndreptare și sfat, iar la moșioara lui, cu a doua ori a treia soție, țerancă, bunicul închisese după dînsul porțile lumii în care trăise și care nu fusese înțelegătoare și plină de cruțare pentru metehnele și lipsurile lui. O slujbă pe apucatele într-o biserică; înscrierea grăbită și fricoasă în matricule. Pe urmă note răzlețe din viața lui de avocat corect, de funcționar cinstit. Mai în fund aprige scene de tinereță, cu un rival de dragoste lovit la mînie și așteptarea pînă-n ziuă cu calul la scară, pentru a trece peste Prut dacă i-ar fi aceluia să moară: la Moara Grecilor, unde aga Costachi Iorga era arendașul, „posesorul”; din acea violență nestăpînită a omului puternic, în stare să ridice scaune în aer pînă-i plesnea pielea între degete, pasiunea norocului, nopțile petrecute în dîrză, desperată luptă, nu pentru banul care, odată cîștigat, cu fișicurile de galbeni, se topea pînă-n ziuă, ci pentru plăcerea, pentru suprema voluptate de a birui. Tot sufletul prins în luptă, oricare ar fi aceea, toată averea, toată sănătatea puse în joc fără o clintire, o îndoială, o părere de rău după hotărîrea sorții: moștenire care mi-a rămas și pe care am dus-o pe alte drumuri, și eu îndîrjit în apriga întrecere, în lovitura pe care o urmăresc, dar fără să țin la îndemînă calul sălbatec al mîntuirii, ci stînd îndărătnic la locul meu, unde am dat bătălia, gata să înfrunt toată răspunderea.

Nu pentru a mă opri uneori – căci e așa de greu, mai ales cînd ținta ți-ai ales-o atît de sus! —, ci pentru ca, odată stabilită aceasta, să nu mă despart niciodată, orice m-ar amenința acolo, orice m-ar ispiti aiurea, e disciplina cărturărească, boiereasca măsură din partea cealaltă, sufletul chibzuit în lucrurile odată alese, cumpăna de minte a bătrînului vornic Drăghici. El m-a sfătuit totdeauna, din locurile care nu se văd, la un lucru: a fi față de oricine, pînă în clipa cînd războiul neapărat pornește, plin de cuviință, gata de întîmpinare cu un zîmbet și, după ce s-a isprăvit încercarea, să nu mă înverșunez asupra învinsului, asupra aceluia pe care eu îl simt învins, chiar dacă n-o recunoaște el.

Dar căsuța aceea dintre Podul de Piatră, Podul lui Harbuz și”Medeanul” cu lemnele mă cheamă iarăși înapoi, pentru a vrăji în fața mea trecătoarea ivire a părintelui pe care așa de tînăr îl pîndea moartea.

O odaie umbroasă; s-au tras „transparentele” de la ferești. O masă rotundă în mijloc. Două paturi care se taie în unghi drept: unul e „crevatul” nostru de fier, cu ocrotitoarea rețea care închide cușca de păsări zburdalnice. Ceva scaune risipite. Un om înalt, drept se ridică. A adus pentru noi o cutie de halva de Adrianopol. O întinde. Nu văd fața: fața aceasta, odată plină de tinereță și voioșie, cu ochii mari, umezi, dulci ai mamei sale, ai Măriei Bucur, cu favoritele nemțești fluturînd pe obrajii delicați pînă la bărbia deosebit de mică, de blîndă, gata de iertare și după zguduirile celei mai oarbe mînii, apoi prelungă, devenită tristă de oboselile pasiunii, de prevederea bolii, aceea răsare numai în fotografii; prietenul anilor lui tineri, doctorul Isac, istețul, spiritualul și binefăcătorul refugiat polon, mi-a dat o a treia viziune, din anii încă senini, cu aceeași expresie în ochii care parcă rîd în lacrimi. În vedenia mea se vede numai umbra înaltă și dreaptă și mîna care, alintător, se întinde spre mine.

Mîna care, mai tîrziu, lovită, la o trezire din somn după-amiazi, de trăsnetul unei premature și neexplicabile paralizii, a trecut stîngii putința de a scrie, pentru ca, un timp, amîndouă să se poată pune deopotrivă la acest lucru. Mîna blîndă și bună, cu care, în lunile de suferință, deprinsese ca un copil pe canarul său favorit.

După un drum la Toplitz, după o aparență de completă însănătoșire, după o undă de soare cald – acela e ceasul nașterii mele, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871 și, în curînd, a fratelui —, norul nenorocirii s-a întors răpede asupra casei cu cerdac. Prin ce vom fi trăit atîta timp, nu știu. Sau știu prea bine: din ceea ce astăzi nu se mai poate regăsi, nici acolo, în Botoșanii copilăriei mele, nici aiurea, într-o lume sfărîmată, îmbucățită, redusă la indivizi cari se pîndesc și se sfîșie. Nimic din solidaritatea elegantă și discretă a familiei întinse din care făceai parte, a întregului cartier al unei mici boierii, care în toate se simțea una singură.

În patul lui îl simt acum fără a-l vedea. În patul pe care nu-l va părăsi niciodată. Deși bunicul avea o bibliotecă franceză destul de întinsă și variată, din care la unchiul meu Gheorghe, la „moșul Gò”, mai rămăsese ceva, mergînd și pînă la studii asupra marinei franceze, pe care le păstrez, nu cred că tata să fi fost atras vreodată către lectură, deși limba franceză, ca oricărui om de sama lui, nu-i era necunoscută. Dar la năcazuri așa de mari, cineva, care se simte menit morții, cetește în cartea de aur a fericirii pierdute și pe cîmpiile ei însorite se alină și se mîngîie. N-aud vorbindu-se. Și se va fi vorbit puțin în cuprinsul odăii de umbră, unde se prelungea agonia. E ceva religios în amintirea acestei dureri prin întunerecul căreia mi-am făcut drumul în viață.

Dar mîna cea iubitoare și bună dă din nou. Peste cele două speteze ale paturilor alipite, ea-mi întinde coperțile colorate de pe hîrtiile de țigară ale fumatului cu care-și alina urîtul. Le văd încă: scenele franceze din 1870-1871, cu lupta de la Bazeilles din Les dernières cartouches, în care, rănit de moarte, soldatul cu chipiul roșu se razimă de ușă în mijlocul flăcărilor, cu sprintenul voltigeur, copilul voios supt chivăra mare, modele pentru ce va fi mai tîrziu la noi Dorobanțul din războiul de dezrobire, apăsînd cu opinca piedestalul de tunuri.

Pe urmă, oricît am căutat în fundul păstrător al minții mele, nimic. Nimic decît două alte vedenii, care sînt tot legate de dînsul, dar fără părintescul gest al mînii care mă caută iubitoare.

Mama se aruncă făcîndu-și cruce spre odaia aceea dinspre stradă unde n-am intrat niciodată. O furtună de durere șuieră lîngă patul unde mă odihnesc. Dincolo, cineva e gata de drumul cel fără întoarcere. Îl gîcesc; nu-l văd.

Ne-am dus undeva, la o familie prietenă, la Măndița Davidel, soția remăritată cu un palid avocat cu favoritele lungi și ochii șterși, a lui Alecu Iorga, fratele bunicului și mama unui fiu, Costică, de care odată m-a apropiat viața mea de școlar, ca preparator al unei mai mici și zglobii vere cu părul blond. O casă lîngă Sfîntul Spiridon, cu multe odăi, mai multe decît la noi, unele în fund pentru a se ascunde tragice figuri, sfioase de lume: bătrîna Botez, mama dnei Davidel, purtîndu-și nemîngîierea ochilor orbi, frumosul ei fiu brun cu mințile pierdute bătînd necontenit același drum. În față, grădina întinsă cu tufișurile de „pomușoară” în care ne zbenguiam cu Natalia, fiica lui Davidel, apoi colegă de universitate, profesoară cine știe unde, moartă tînără.

Dar, din toată această casă, care-mi va impune apoi prin proporțiile ei și mă va fermeca prin comorile de verdeață și prin ispita roadelor ascunse, eu văd atunci, în acea clipă neuitată, o singură fereastă, o fereastă mică dînd asupra străzii care se suie sus, tot mai sus, – nu știam eu spre ce se suia și mai ales spre ce punct, unde s-a risipit de mult, supt zidurile Sfintei Paraschive, cenușa morților cari s-au uitat. Nici un zgomot, nici un cuvînt. Toate amintirile mele vechi sînt cuprinse în tăcere, în tăcerea absolută. Îmi pare bine că aceste rînduri și ele tac. Pe strada aceea fără capăt pentru cît orizont mă cuprinsese pînă atunci, trec cruci înalte și prapuri se mișcă în vînt și, înainte de a vedea ce trebuie să vină în urmă, un braț milos mă trase violent în urmă.

Trecea tata…