O seară la Lido

 

 Ridică vălul negru ce-acopere-a ta față,
 Venețio cernită, Venețio măreață!
 Și cu o zâmbire dulce fii martur fericit
 L-a noastră veselie ș-amor nemărginit!
 
 În vremile trecute a libertății tale,
 În timpurile-acele de glorii triumfale
 Când nobil răzamată pe falnicul tău leu,
 Vedeai Adriatica săltând la glasul tău.

 Gondole negre multe se depărtau de maluri
 Și lunecau în taină pe negrele-ți canaluri
 Purtând comori ascunse de gingașe simțiri,
 Imparechiate inimi perdute-n fericiri.

 Dar spune-mi tu, văzut-ai în gondolă vreodată
 Ființă mai frumoasă, mai dulce dismierdată,
 Un înger de iubire cu suflet mai ceresc
 Decât minunea scumpă pe care eu slăvesc?

 O! gondolă iubită! noi lumei dăm uitare!
 Zbori vesel, zbori în pace purtându-ne pe mare,
 Și leagănă-n tăcere, sub cerul aurit,
 Amorul nostru mare ca cerul nesfârșit.

 Și tu, o! vis ferice a tinereții mele!
 De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc,
 Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele,
 Aș pune sub picioare-ți un tron dumnezeiesc!

 Căci te iubesc, Elena, cu-o tainică uimire,
 Cu focul tinereții, cu dor nemărginit,
 Cu lacrimi și credința, cu dulce fericire,
 Cu tot ce este-n mine putere de iubit!
 
 În dragostea cerească visând cerescul bine,
 La tine al meu suflet înalță zborul sau.
 Tot ce-i mai sfânt pe lume eu îl slăvesc în ține,
 Tu ești lumina, viață și dumnezeul meu!
 
 În tine cred, Elena, precum credeam odată
 În glasul maicei mele, în sfâtnul ei amor;
 Precum în soare crede natură-ntunecata,
 Precum un geniu falnic în falnic viitor.

 Tu porți un nume dulce și scump inimei mele,
 Un nume ce-mi inspiră un cult dumnezeiesc,
 Și care mă încânta că harpele din stele
 Și care îmi șoptește de maica ce jalesc.

 Iubirea ta-mi însuflă un dor de nemurire!
 Iubirea mea mă-nălță la tronul îngeresc!
 Și-n leagăn de gondola, în vecinica iubire,
 Cât lumea lângă tine aș vrea că să trăiesc!

                           Veneția - Oct. 1846