O seară bine petrecută

Jump to navigation Jump to search
O seară bine petrecută
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 17 Noiembrie 1900, semnat: Caragiale; neretipărit. La sfârșitul articolului, însemnarea: București, 15 Noemvrie 1900


Vorbeam zilele trecute mai mulți prieteni despre felurile de petreceri în nopțile lungi de iarnă, și, se-nțelege, fiecare, după vârstă și temperament, avea deosebită predilecție.

Unuia i se părea că o bună serată la teatru, urmată de un souper fin, într-un salon luminat și parfumat, cu prieteni ușuratici de ambe-sexe e cea mai delicată petrecere în aceste lungi nopți. Glumele acelea ale damelor și râsetele și șampania…

Altul visa un loc călduros într-un vagon de dormit. S-a-nnoptat bine, afară e o vreme întunecată . Conductorul ți-a făcut patul. Te culci frumos, și, legănat de țăcăneala ritmată a roatelor, adormi și parcurgi distanțe enorme, treci țări și granițe și a doua-zi dimineața te trezești, ca prin farmecul unei povești, în altă lume.

Al treilea nu-și închipuia decât un enorm joc de loton într-o foarte numeroasă familie. Surprizele jocului, emoțiile cari trădează caracterul și temperamentul jucătorilor de la cea mai crudă vârstă, și glumele glumeților cu reputație, cari strigă numerele în felurite moduri alegorice, — de exemplu, în loc de 25, strigă „ca la poliție!”, în loc de 88, „ochelarii lui Hassan!”, în loc de 90, „grand papa!” etc.

— și ceaiurile și cozonacii și prăjiturile de familie șcl. — toate astea, la căldura căminului familial, pot constitui cea mai plăcută petrecere într-o lungă noapte de iarnă, când afară vremuește; nici nu iei seama că de mult a trecut miezul nopții.

Eu însă am o părere deosebită. Neuitate amintiri din tinerețe sunt o temelie trainică pentru această părere.

Mie mi se pare că, într-o lungă noapte de iarnă, nu poate fi mai frumoasă petrecere decât să stai la taifas, în căldură, cu un om pățit, care să-ți știe povesti întâmplări interesante din viața lui.

Așa bunăoară, pe când afară e o vreme să nu scoți un câine-n bătătură, să stai într-o chilie cu un bătrân de vârstă, dar limpede la minte. Să fie cald în chilie, patul să fie bun, în soba bătrânească să pâlpâie un capăt de buștean, pe o mescioară, o garafă cu vin călugăresc, păhăruțe curate și uscături, să stai tolănit, și s-asculți pe bătrânul cel cuminte povestindu-ți cu duh atâtea și atâtea întâmplări politicești și mănăstirești, lumești și sufletești, la care el însuși a luat parte — și auzind toaca de utrenie, să nu pricepi când a trecut noaptea.

Nu știu dacă în aceste din urmă nopți, și lungi și urâte, vreunul dintre prietenii mei au putut petrece pe placul lor, dar știu că, una din ele, eu am petrecut de minune.

E drept însă că, în loc de călugăr bătrân, am găsit un bătrân soldat: o noapte-ntreagă, vechiul brav m-a delectat cu minunatele povestiri ale unor mari întâmplări militare la cari a luat însuși parte.

Acest povestitor generos, căruia-i datoresc una din cele mai frumoase petreceri, după placul meu, se numește Maior C. Pruncu.

Și ceea ce e și mai generos din parte-i este că, fără să am distinsa onoare a-l cunoaște personal, fără să fi avut vreodată fericita ocazie a-i strânge mâna cu care a făcut atâtea isprăvi bărbătești, am avut norocul să-l văd intrând în casa mea, blând ca orice viteaz adevărat, sub înfățișarea modestă a unei mici cărți, pe a cărei copertă verde se citește:

„Maior C Pruncu — Din campaniile mele (Crimeea, 1855, Algeria, 1856—57, Italia, Maroc, 1859)
Tipărită la Bârlad în 1900, la tipografia George V Munteanu”

Să fac o dare de seamă asupra captivantei povestiri, ar fi foarte greu dacă nu peste putință, căci farmecul ei consistă tocmai în modul cum o face bătrânul soldat, bonom și fără nici o pretenție.

El povestește cu simplitate, dar cu un avânt pe care numai el poate să-l aibă, fund vorba de emoțiile lui, de isprăvile lui, de sentimentele lui, într-un cuvânt de viața trăită de el.

Dar iată pe scurt obiectul prețioasei lui povestiri.

Fecior de boier mare, „fiul marelui Vornic Iordache Pruncu, statoste de Putna, — în saloanele căruia se adunau, înainte de Unire, de-alde Costin Catargiu de la Mărășești, Iorgu Radu de la Domnești, Alecu Balș de la Adjud, Costin Stamate, Costache Dăscălescu și alții”, — aude în casa părintească vorbindu-se de peripețiile războiului, pe care puterile aliate, Turcia, Franța, Englitera și Piemontul, îl declaraseră Rusiei.

Acest mare eveniment politic izbește imaginația tânărului fecior al Vornicului Iordache Pruncu. Bătrânul maior era pe atunci în vârstă ca de șaptesprezece ani.

Pe de-o parte, dorul faptelor vitejești, pe de alta, o profundă contrarietate de caracter familial, hotărăsc pe tânărul Pruncu să fugă din casa părintească și să meargă voluntar în armata imperială a Franței.

În toamna anului 1854, fără a sta mult să plănuiască, profită de lipsa tatălui său de-acasă, tocmește o brișcă cu doi cai și pornește la Galați.

Îndată ce ajunge aci, se îmbarcă pe o corabie cu pânze, care pornea încărcată cu grâne către Țarigrad. Ajunge la Sulina, dar marea este în culmea furiei.

Bravul tânăr are norocul să găsească de la primii pași aceea ce căuta cu atâta dor — primejdia.

Dar iată că m-a luat și pe mine apa și mă pornesc a povesti atât de slab ceea ce maiorul mi-a povestit cu atâta putere.

Trecând prin tempestă, ajunge tânărul nostru la Țarigrad, și, fiindcă norocul nu are numai o aripă, ci două, bravul tinerel, după mândria ce o simte c-a înfruntat furia mării, este osândit ca să prinză și puțintică minte, pe lângă atâta vitejie câtă are, și să plătească scump o lecțiune de prudență: toate paralele cu care venise de acasă i le fură niște pungași de uliță; l-au văzut într-o cafenea furlandisindu-se cu bănet ca om matur, l-au așteptat afară într-o ulicioară întunecoasă și l-au jefuit, lăsându-l fără lăscae în mijlocul haosului țarigrădean.

Dar norocul dă numaidecât din cealaltă aripă: tânărul găsește doi protectori, — pe Costache Negri și pe Dumitrache Ralet, buni prieteni ai tatălui său, cari-l scot din mizerie cu condiție ca să se-ntoarcă îndată acasă.

Aș! de casă-i ardea lui! Merge la comenduirea franceză; aci nu-l pot lua voluntar, trebuie să se ducă la Marsilia, unde e biroul de înscriere. Pleacă la Marsilia, se înscrie, și pornește înapoi. Bastimentul pe care merg voluntari spre Crimeea oprește câtva timp la Ajaccio, în Corsica. Aci unul dintre camarazi cade sub groaznica vendetta a unei frumoase corsicane, întâmplare care cam descurajează pe băieți să mai facă curte acestor turbate insulare.

În sfârșit, bastimentul părăsește Corsica, și ajunge la poalele Sevastopolei.

De aci începe tânărul Pruncu cariera soldățească în toată regula, carieră ce ține cinci ani.

El ia parte la biruința aliaților, apoi merge cu legiunea străină în Algeria, unde într-o luptă cu Cabilii, găsește în sfârșit ce caută, — e rănit, dar mai găsește și ce nu-i dădea prin cap să caute — o dulce cunoștință… eterna poveste — Mars și Venus!

Ia astfel parte la pacificarea și cucerirea Cabiliei mici și Cabiliei mari. Peste un an, legiunea străină e chemată în Italia, unde ia parte la războiul contra Austriacilor, război care se termină cu celebra bătălie de la Solferino.

Pe urmă, legiunea străină trece înapoi în Africa, unde face campania contra Marocului. Război crunt cu semințiile barbare și holera furioasă!

În sfârșit, înaintat pe câmpul de război, bravul tânăr își termină serviciul și se reîntoarce în patrie.

Toată povestirea atâtor întâmplări ostășești e făcută cu atâta căldură comunicativă și — ce este mai bine — cu atâta lipsă de artificiu, încât ascultând-o odată, bucuros ai mai asculta-o.

Greutăți zdrobitoare biruite cu veselia, mizeria covârșită cu bravura, dragostea faptelor mari, iubirea camarazilor, venerarea șefilor, nenumăratele peripeții prin cari trece un brav în focul războiului, minunățiile de artă și vitejie militară, glume și nebunii copilărești în fața morții sigure, nepăsare desprețuitoare piept în piept cu pieirea cea mai cruntă — toate sunt limpede și din toată inima înfățișate în povestirea „Din Campaniile mele, ale maiorului C Pruncu”.

Apoi, atâtea tipuri originale în acea vestită legiune străină, unde, cu mii de accente genuine, se strigă-ntr-un glas: à la baionnette! vive la France! — unii îmbătrâniți în rele, alții, tinerei, însetați de isprăvi vitejești, — adunătură de aventurieri, deșuchiați sau inspirați, scelerați ori naivi, toți inimoși și bravi, — dispăruți cari dincotro, de pe unde bravura lor nu se putea arăta decât supărând foarte pe niște ursuzi dregători, — fugari veniți a se adăposti la umbra sacră a drapelului napoleonian, unde, într-o nouă viață, să spele cu sânge orice umbră de imputare pentru greșeli și abateri dintr-o viață trecută.

Neprețuită cărticică! ce rău mi-a părut că te-am isprăvit așa de iute! ce păcat că toate povestirile frumoase sunt atât de scurte!

Dar bravul maior ne promite, la sfârșitul cărții, că în curând ne va povesti peripețiile, „mizeriile”, prin cari a trecut până la reîntoarcerea sa în țară și partea ce-a luat în războiul de la 77—78.

Dacă cumva vor avea norocul să cază rândurile acestea în mâna bătrânului ostaș, primească-le bravul meu povestitor ca o mulțumire din parte-mi pentru plăcutele momente ce el mi-a procurat, într-o vreme în care povestire frumoasă în limba românească nu prea se mai găsește, și crează că nu cu puțină nerăbdare aștept urmarea făgăduită.